TEROAREA ȘI MIZERIILE CELUI DE-AL TREILEA REICH
De Bertolt Brecht
Traducerea: Alice Monica Marinescu
Piesa Teroarea și mizeriile celui de-al treilea Reich este rezultatul a aproape cinci ani de cercetare, între 1935 și 1938, realizată de Brecht împreună cu actrița și colaboratoarea sa Ruth Berlau. Textul este diferit de majoritatea pieselor lui Brecht, fiind scrisă în registru realist, bazată pe întâmplări documentate, trăite, auzite sau citite de autor. Piesa a fost concepută în exil, ca un avertisment despre viața de zi cu zi sub regimul nazist. Tocmai de aceea, Brecht a considerat că o abordare documentaristică, precisă și detaliată, a problemelor societății germane are potențial mai mare de impact imediat decât structura alegorică, experimentată în alte piese ale sale despre fascism. (David Schwartz)
Fragment:
SOȚIA EVREICĂ
Frankfurt, 1935. E seară. O femeie îşi face bagajele. Alege ce are de luat. Din când în când scoate din geamantan câte un lucru şi împachetează altceva. Ezită mult timp dacă să ia o fotografie mare, a soţului ei, ce se găseşte pe scrin. Până la urmă nu o ia. Obosită, se aşază un moment pe un cufăr, cu capul în mâini. Apoi se scoală şi telefonează.
Soția:
Alo, aici Judith Keith. Dumneavoastră sunteți, doctore? Bună seara. Vreau numai să vă anunţ să căutaţi un alt partener la bridge, eu plec în
călătorie. – Nu, nu pentru mult timp, dar câteva săptămâni tot o să dureze. – La
Amsterdam. – Da, primăvara ar trebui să fie frumos acolo. – Am prieteni acolo.
-Nu, la plural, chiar dacă nu credeți. – Cum o să jucaţi bridge? – Dar de două săptămâni tot nu mai jucăm. – Desigur, Fritz a fost gripat. Când e aşa de frig nu mai poți să joci bridge, asta ziceam şi eu! – Nu, doctore, cum aş fi putut? – De altfel Thekla o avea pe mama ei în vizită. – Știu. – De ce aş fi gândit aşa ceva? – Nu, nu e chiar aşa deodată, doar că am tot amânat mereu, şi acum trebuie. – Da, s-a dus şi planul nostru de a merge împreună la cinema, transmiteți salutări Theklei. – Poate îi mai dați lui Fritz câte un telefon duminica. – La revedere. – Desigur, cu plăcere. – Adio.
Inchide telefonul şi formează alt număr.
Alo? Aici Judith Keith. Aş putea vorbi cu doamna Schöck? – Lotte ? Vreau numai să-mi iau repede rămas bun de la tine, plec pentru ceva timp. – Nu, nimic, doar aşa, ca să mă mai plimb. – Da, ce voiam să-ţi mai zic: Fritz îl are pe profesor invitat la cină marţea viitoare. M-am gândit că aţi putea veni şi voi, mai ales ca plec în seara în asta, cum ziceam. -Da, marţi. – Nu, voiam să spun doar că plec astă-seară, fără vreo legătură cu asta, şi mă gândeam că aţi putea veni şi voi marţi. – Bine, atunci să spunem așa: cu toate că nu sunt aici, bine? – Sigur că știu asta, ştiu că voi nu sunteți așa și chiar dacă, aşa-s vremurile şi oamenii sunt foarte precauţi, deci ne-am înţeles atunci, veniţi? – Dacă poate Max? O să poată, spune-i că vine şi profesorul. – Trebuie să te las acum. – Deci… rămâi cu bine.
Închide telefonul şi formează alt număr.
– Tu eşti, Gertrude? Aici Judith. Iartă-mă că te deranjez. – Mulţumesc, voiam să te întreb, dacă ai putea să ai grijă de Fritz în lipsa mea, eu plec in călătorie pentru câteva luni. – Mă gândeam că tu, ca sora lui… De ce să nu vrei? – Nu, cu siguranță nu o să pară așa, sigur nu pentru Fritz. – Sigur, ştie că nu ne-am prea înțeles, dar… Atunci o să te sune el, dacă ești de acord. – Da, o să-i spun asta. Totul merge destul de bine, atâta doar că locuinţa e un pic prea mare. – În cabinet ştie Ida ce-i de făcut. Las-o pe ea să se ocupe, că se pricepe. – E o fată foarte inteligentă şi el s-a obişnuit cu ea. – Și încă ceva, dar te rog să nu mă înțelegi greşit. Lui Fritz nu-i place să vorbească înainte de masă, ai putea să iei asta în considerare? Eu mă abţineam întotdeauna. – Nu vreau să mai vorbesc acum despre lucrurile astea, îmi pleacă trenul în curând şi nu mi-am terminat încă bagajele, știi. -Ai grijă şi de costumele lui, adu-i aminte să se ducă la croitor, și-a comandat un palton. Și ocupă-te să-i fie camera bine încălzită, se culcă tot timpul cu fereastra deschisă şi e încă destul de frig. – Nu, nu cred că trebuie să se călească. Acum trebuie să închid. Iţi mulţumesc tare, Gertrude, ne mai scriem noi din când în când. Rămâi cu bine.
Închide telefonul şi formează alt număr.
– Anna? Aici Judith, tu, eu plec. – Nu, nu se mai poate. Devine prea greu. – Prea greu! – Da, nu, Fritz nu vrea, nu ştie încă nimic, m-am apucat pur și simplu să-mi fac bagajele. – Nu cred. – Nu cred c-o să spună prea multe. E pur și simplu prea greu pentru el, sunt prea multe presiuni. – Nu am avut nicio înțelegere în legătură cu asta. – De altfel n-am vorbit absolut niciodată despre asta, niciodată! – Nu, nu s-a schimbat, dimpotrivă. – Te-aş ruga să stați pe lângă el, măcar la început. – Da, mai ales duminicile şi sfătuiţi-l să se mute. – Casa-i prea mare pentru el singur. – Tare as fi vrut să-mi iau rămas bun personal de la tine, dar știi, portarul. – Așadar, rămâi cu bine, nu, nu veni la gară, în nici un caz! – Adio, o să-ţi scriu cândva. – Bineinţeles.
(Închide telefonul, nu mai formează nici un număr. Fumează, apoi dă foc agendei în care a căutat numerele de telefon. Se plimbă în sus şi în jos de câteva ori. Pe urmă începe să vorbească. Repetă micul discurs pe care-l va ţine soţului ei. Se vede, el stă pe un anumit scaun)
Da Fritz, așadar plec acum… Poate că am rămas deja prea mult, asta trebuie să mi-o ierți, însă…
(Se opreşte, se răzgândeste şi începe altfel)
Fritz, nu mă opri, nu poți face asta… E clar că eu te îngrop. Ştiu că nu eşti laş, că nu ți-e frică de poliţie, dar se poate și mai rău. N-o să te bage în lagăr, dar mâine-poimâine o să-ţi interzică să te mai duci la clinică. N-ai să spui nimic atunci, dar ai să te imbolnăveşti. Nu vreau să te văd cum te muți de pe un scaun pe altul şi răsfoiești ziarele. Dacă plec, o fac din pur egoism și nimic altceva. Nu spune nimic…
(Se opreşte din nou şi o ia de la început)
Nu spune că ești neschimbat, nu ești! Săptămana trecută constatai „cu toată obiectivitatea” că procentul de savanţi evrei nu este prea mare. Așa începe întotdeauna – „cu toată obiectivitatea”. De ce mai nou îmi repeți tot timpul că n-aș fi simțit niciodată așa un naţionalism evreiesc ca acum? Normal că simt. E molipsitor. Of, ce s-a întâmplat cu noi, Fritz?
(Se opreşte din nou şi reîncepe)
Nu ţi-am spus că m-am hotărit să plec, că de mult vreau să plec, pentru că nu pot vorbi când mă uit la tine, Fritz. Mi se pare așa inutil să vorbesc. Totul s-a decis deja. Dar ce i-a apucat? Ce vor de fapt în realitate? Ce le fac eu? Nu m-am amestecat niciodată în politică! Am fost eu de partea lui Thälmann? Nu sunt decât una din multele femei burgheze care ţin servitori și-așa mai departe. Și acum, deodată, numai femeile blonde au acest drept? În ultimul timp m-am gândit des la ceea ce spuneai tu, cu ani in urmă, că unii oameni ar fi mai valoroşi şi alți oameni mai puţin valoroşi şi că primii ar primi insulină în caz de diabet, iar ceilalţi nu. Şi eu am acceptat asta, ce proastă sunt! Acum au făcut o nouă împărţire de genul ăsta, şi acum eu fac parte din categoria celor fără valoare. O pățesc pe bună dreptate!
(Se opreşte şi începe din nou)
Da, îmi fac bagajele. Nu trebuie să te prefaci că n-ai observat nimic în ultimele zile. Fritz, accept orice, mai puțin un lucru: să nu putem să ne privim în ochi în ultima oră pe care o mai avem. Nu le putem permite să obțină satisfacţia asta, mincinoşii, ei care obligă pe toată lumea să mintă. Acum zece ani, când cineva spunea că nu se cunoaşte că sunt evreică, tu te grăbeai să răspunzi: ba da, se cunoaşte. Şi asta era îmbucurător. Era cinstit. De ce să ne ascundem după deget? Îmi fac bagajele, pentru că altfel o să-ți ia postul de şef de secție. Pentru că deja nu te mai salută nimeni în clinică și pentru că deja nu mai poți dormi noaptea. Nu vreau să-mi spui să nu plec. Și mă grăbesc, pentru că nu vreau să te aud spunându-mi să plec. E o chestiune de timp. Caracterul e o chestiune de timp. Ţine mai mult sau mai puţin, ca o mănuşă. Există unele bune, care ţin multă vreme. Dar nu ţin veşnic. Apropo, nu sunt supărată. Ba da, sunt. De ce să înțeleg totul? Ce e rău la forma nasului meu și la culoarea părului meu? Să părăsesc oraşul în care m-am născut, ca să nu rămână ei fără unt? Ce fel de oameni sunteţi voi, da, şi tu? Descoperiţi teoria cuantelor și poziția Trendelenburg, dar vă lăsați comandați de babuini. Vă ordonă să cuceriţi lumea, dar nu vă dau voie să fiți cu femeia pe care aţi ales-o. Respiraţie artificială şi lovitura de graţie. Sunteţi monştri sau linguşiţi monştri. Da, sigur că nu mai sunt în toate minţile, dar într-o astfel de lume, cum mai poți rămâne în toate mințile? Stai şi îţi priveşti soţia cum îşi face bagajele şi nu spui nimic. Pereții au urechi, nu? Şi voi nu spuneţi nimic. Unii ascultă şi ceilalți tac. La dracu! Şi eu ar trebui să tac, dacă te-aş iubi. Chiar te iubesc, Fritz. Dă-mi hainele-alea de-acolo. Asta e lenjeria provocatoare. O să am nevoie de ea. Am treizeci şi şase de ani, încă nu sunt chiar bătrână, dar nu mai am timp să experimentez mult. În ţara în care mă duc, lucrurile nu mai pot să meargă așa. Viitorul meu soţ va trebui să aibă dreptul să mă păstreze! Și să nu-mi spui că o să-mi trimiţi bani, ştii bine că n-ai să poţi. Şi nu te preface că plec pentru o lună. Ce se întâmplă aici n-o să ţină doar o lună. O ştii şi tu, o ştiu şi eu. Așa că să nu-mi spui: „în definitiv sunt doar câteva săptămâni”, în timp ce îmi dai haina de blană, de care o să am nevoie de-abia iarna viitoare. Să nu-i zicem nenoroc. Ceea ce se întâmplă nu-i o nenorocire, e o ruşine! Vai Fritz!
Se opreşte. Se aude uşa. Se aranjează în grabă. Intră soţul ei.
Soţul:
Ce faci, ordine?
Soţia:
Nu.
Soţul:
De ce împachetezi?
Soţia:
Vreau să plec de aici.
Soţul:
Ce înseamnă asta?
Soţia:
Am vorbit, așa cum știi, ocazional, că plec pentru o vreme. Nu mai e de stat aici!
Soţul:
N-are niciun sens!
Soţia:
Atunci să rămân?
Soţul:
Unde vrei să te duci?
Soţia:
La Amsterdam. Vreau să plec de aici!
Soţul:
Nu cunoşti pe nimeni acolo…
Soţia:
Nu.
Soţul:
De ce nu vrei să rămâi aici? În orice caz, nu trebuie să pleci din cauza mea!
Soţia:
Nu.
Soţul:
Tu ştii că sunt neschimbat. Ştii, nu-i aşa, Judith?
Soţia:
Da.
O ia în braţe. Rămân tăcuți între geamantane.
Soţul:
Şi nu e nimic altceva care te face să pleci?
Soţia:
Știi asta.
Soţul:
Poate că nici nu e aşa o idee proastă. Ai nevoie să schimbi aerul. Aici te sufoci. Vin să te iau. Două zile dacă aş fi dincolo de graniţă, m-aş simţi mai bine.
Soţia:
Da, aşa ar trebui să faci.
Soţul:
Nu mai poate dura mult nici aici. Dintr-o parte sau din alta se schimbă macazul. O să explodeze buba. E chiar o nenorocire!
Soţia:
Aşa-i. Te-ai întâlnit cu Schöck?
Soţul:
Da, adică numai pe scară. Cred că-i pare rău că ne-au tăiat de pe listă. Era de-a dreptul încurcat. Pe noi, bestiile intelectuale, n-o să ne poată ţine cu căluşul în gură prea mult. Și n-o să poată duce războiul cu niște epave fără coloană vertebrală. Oamenii nici nu sunt aşa duşmănoşi, când le ții piept cu fermitate. La ce oră ai trenul?
Soţia:
La nouă şi un sfert.
Soţul:
Unde să-ţi trimit bani?
Soţia:
Poate post-restant la Amsterdam.
Soţul:
O să-mi procur o autorizaţie specială. Ce dracu, nu pot să-mi expediez nevasta cu zece mărci pe lună! E o porcărie! Mi-e profund scârbă.
Soţia:
Dacă vii să mă iei, o să-ți facă bine!
Soţul:
Da, măcar o dată o să pun și eu mâna pe un ziar în care am ce citi.
Soţia:
I-am telefonat Gertrudei. O să aibă grijă de tine.
Soţul:
E exces de zel. Pentru câteva săptămâni…
Soţia care a început din nou să împacheteze:
Vrei să-mi dai haina de blană?
Soţul îi întinde haina:
În definitiv, nu e vorba decât de câteva săptămâni.