O privire asupra situației din România în contextul guvernanței socio-economice din UE
de Enikő Vincze
În data de 18 decembrie 2020, Comisia Europeană a salutat înțelegerea politică dintre Parlamentul European și Consiliu cu privire la Facilitatea de Redresare și Reziliență (Recovery and Resilience Facility), instrumentul cheie al planului European numit NextGenerationEU elaborat ca răspuns la criza curentă multiplă. Decidenții europeni se așteaptă ca acest plan „să soluționeze impactul economic și social al pandemiei Covid-19, pregătind societățile și economiile europene ca ele să devină mai durabile, reziliente și mai bine pregătite pentru tranziția verde și cea digitală”.
Citește prima parte a articolului aici.
Date fiind obiectivele Pactului Ecologic European din 2019 al Comisiei Europene, ne-am aștepta ca planurile de redresare și reziliență ale statelor membre – ce urmează să fie finanțate din bugetele UE, ca răspuns la criza curentă – să respecte cerințele tranziției juste la ecologizarea și digitalizarea economiei. Dar acest lucru nu se întâmplă în România.
Planul de Redresare și Reziliență elaborat de guvernul liberal
Continuă să se fundamenteze pe mitul deficitului, construit pe ideea opririi „creșterii nesustenabile a cheltuielilor în sistemul public, în special cheltuielile cu personalul și cu pensiile”. În același timp, consideră ca o normalitate acordarea necondiționată a ajutoarelor de stat către firme, prin îndatorare publică, și refuză în mod hotărât creșterea taxării profitului, a cifrei de afaceri și a marilor averi sau taxarea progresivă a veniturilor.
În septembrie 2020, în România, datoria publică a ajuns la 42,9% din produsul intern brut, după ce în decembrie 2019 fusese 35,2% din PIB. În condițiile actualei crize economice, în care decidenții financiari globali au hotărât că de această dată ieșirea din criză trebuie să se facă prin îndatorare publică[1], România nu stă mici mai rău, nici mai bine – raportat, de exemplu, la datoriile guvernamentale din Germania (43,6% din PIB). Figura 1 de mai jos, coroborată cu cifrele din Figura 2 privind cheltuielile guvernamentale pe diverse domenii, reflectă, însă, mari inegalități între cele două țări cu privire la procentul din PIB cheltuit pe beneficii sociale – care includ costurile pensiilor, șomajului, alocațiilor pentru creșterea copiilor, locuințelor, incluziunii sociale, indemnizațiilor acordate persoanelor cu dizabilități sau aflate în incapacitate de muncă datorită altor boli.
Figura 1. Evoluțiile datoriei publice (% din PIB) pe ani, în Germania și în România, Eurostat
Figura 2. Cheltuieli guvernamentale (% din PIB), Germania și România, Eurostat, 2018
În pofida datoriilor acumulate în vederea susținerii mediului de afaceri în timp de pandemie și deși procentul din PIB cheltuit de guvern pe beneficii sociale este foarte mic, premierul și președintele României, dar și diverși miniștri continuă să declare război sectorului bugetar. Asta se întâmplă în condițiile în care noul guvern își asumă și în următorii ani o creștere a datoriei publice. În așteptarea celor 30 de miliarde de euro prin Planul Național de Redresare și Reziliență, precum și a celor circa 50 de miliarde de euro din Fondurile Europene multianuale (sume care nu pot fi folosite oricum, ci doar pe bază de proiecte), în 2020, guvernul liberal, prin ministrul său de finanțate, actualmente premier, a împrumutat 9,3 miliarde de euro de pe piețele internaționale și 80,4 miliarde de lei de pe piața bancară din România. Pe lângă aceste sume, România a primit un împrumut de 1 miliard de euro precum și alte 400 de milioane de euro de la Banca Mondială (în aprilie 2020), pentru prevenirea răspândirii pandemiei de COVID-19, dar și un împrumut de 3 miliarde de euro de la Comisia Europeană (în decembrie 2020) prin programul SURE, în vederea menținerii locurilor de muncă. Tot pentru „salvarea economiei” prin măsuri monetare, în iunie 2020, Banca Centrală Europeană (BCE) şi Banca Naţională a României (BNR) au convenit asupra unui aranjament prelungit până în iunie 2021 în cadrul căruia se va furniza lichiditate în euro către BNR, pe baza căreia BNR va putea împrumuta până la 4,5 miliarde de euro de la BCE.
În perioada stării de urgență, guvernul a cheltuit 1,78 miliarde de lei pentru 1,3 milioane de beneficiari ai șomajului tehnic și pentru prelungirea plății unor indemnizații de creștere a copilului și de handicap. Conform declarațiilor din octombrie 2020, în primele 9 luni ale anului, guvernul României a făcut investiții de 30 de miliarde de lei din banii împrumutați; și se mândrea că asta este cea mai mare sumă din ultimii 10 ani cheltuită pentru investiții din bugetul public – omițând să menționeze că acest lucru a devenit posibil tocmai acum datorită flexibilizării cheltuielilor bugetare.
În documentul Planul Național de Redresare și Reziliență elaborat de Ministerul Fondurilor Europene în noiembrie 2020 sub formă de prezentare power point, printre altele se prezintă grafica sintetică de mai jos despre evoluția deficitului bugetar și a datoriei publice în România în perioada dintre cele două ultime crize majore ale capitalismului.
Figura 3. Evoluția deficitului bugetar și a datoriei publice în România, 2008-2020, Ministerul Fondurilor Europene
Răsfoind acest document, găsim în el prioritățile planului românesc de redresare economică prin investiții în: transport; protecția mediului și reziliența față de schimbările climatice; în mediul de afaceri și în retehnologizarea companiilor; în modernizarea unităților de sănătate și digitalizarea unor servicii medicale. Dar nu regăsim aici prevederile „Mecanismului tranziției juste la economia verde și digitală”, așa cum au fost ele definite de Comisia Europeană, ca parte a Pactului Ecologic European (și discutate în Partea I al articolului). Astfel, Planul Național de Redresare și Reziliență este tratat ca fiind „complementar cu măsurile și politicile de coeziune socială (educație și ocupare, incluziune și demnitate socială)”, măsuri care, însă, nu intră sub incidența fondului special european de redresare economică ci sunt definite în cadrul Fondurilor Europene multianuale.
Deci, chiar dacă Comisia Europeană accentuează că statele membre trebuie să acorde mare atenție creșterii semnificative a șomajului și a inegalității veniturilor, precum și creșterii numărului celor care sunt constrânși să trăiască din venituri precare[2], guvernul liberal din România refuză să își asume responsabilități față de efectele sociale ale crizei economice și sanitare. Astfel, refuză să își asume responsabilități și față de efectele sociale ale planului de ecologizare și digitalizare a economiei. Aceste probleme nu sunt necunoscute, dar pare că guvernul consideră că ele țin de capacitatea persoanelor de a fi reziliente în fața lor; în timp ce statul trebuie să continue să facă rost de bani pentru investiții, în vederea sprijinirii capitalului, inclusiv prin reducerea costurilor sociale și reformarea sectorului public (prin privatizare). Astfel, chiar și în acest moment crucial, guvernul liberal al României menține viziunea sa ideologică prin care separă economia de oameni, susține capitalul în defavoarea forței de muncă, și refuză să includă la capitolul de „investiții publice” acele investiții care ar îmbunătăți condițiile de viață ale lucrătorilor (cum ar fi, de exemplu, investițiile în locuințe sociale).
Pandemia, recesiunea economică fără precedent, criza climatică și provocările digitalizării și decarbonificării economiei au făcut ca liberalii din România să își revizuiască fundamentalismul de piață prin flexibilizarea acordării unor ajutoare de stat, sub formă de investiții fără condiționări, companiilor private. Dar aceste șocuri nu au fost suficiente pentru ei ca să își depășească convingerile neoliberale cu privire la responsabilitățile statului și al politicilor sociale în domeniul ocupării, salarizării, locuirii și, în general, în protecția oamenilor față de crizele sistemice ale capitalismului. Drept urmare, oamenii simpli cu venituri mici, muncitorii și muncitoarele din toate domeniile, copiii, pensionarii, oamenii îmbolnăviți de condițiile vieții precare și cei sărăciți, se pot aștepta ca la un moment dat să fie forțați să plătească costurile recentei soluții, prin îndatorare publică, la criza curentă. Ceea ce ar însemna să li se aplice prevederile Programului de Convergență din 2020, asemeni celor din 2011: „Dacă datoria publică ajunge între 50% din PIB și 55% din PIB, Guvernul [n.a. oricare va fi el atunci] va propune un program pentru reducerea ponderii datoriei publice în PIB, care cuprinde, fără a se limita la acestea, și măsuri privind înghețarea cheltuielilor totale respectiv a salariilor din sectorul public [n.a. dacă situația se deteriorează, chiar în 2021]. În cazul în care datoria publică este cuprinsă între 55% din PIB şi 60% din PIB […] guvernul iniţiază măsuri care să determine îngheţarea cheltuielilor totale privind asistenţa socială din sistemul public”.
În România – și probabil în Europa în general, pe fundalul istoriei neglijării Europei sociale în guvernanța socio-economică a UE – înverzirea și digitalizarea economiei nu vor fi tranziții juste din punct de vedere social. Precum nici planurile de redresare economică față de criza legată de pandemia Covid-19 deocamdată nu vor aduce așteptatele schimbări radicale în favoarea lucrătorilor și lucrătoarelor.
Pentru ca schimbările dorite să se întâmple, este nevoie de apariția și intensificarea unor mișcări anti-sistem precum cele din 2011-2012, culminand cu acțiuni din sfera mișcărilor pentru dreptul la oraș, ample mișcări sindicale și Occupy Wall Street. Cazul curent de criză a capitalismului este un nou experiment, cu statul intervenționist pus în slujba capitalului. Ce putem spune cu siguranță de pe acum este că banii publici puși recent în joc – chiar dacă sunt sume uriașe, și chiar dacă o (mică) parte din ei vor fi utilizați în proiecte/granturi cu aspecte sociale – în sine nu vor rebalansa inegalitățile economice și de clasă acumulate de-a lungul ultimelor decenii.
Citește prima parte a articolului aici.
[1] În timp ce criza financiară din 2008-2009 a fost abordată în sens contrar, prin austeritate.
[2] Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliul European, Consiliu, Banca Centrală Europeană, Comitetul Economic și Social European, Comitetul Regiunilor și Banca Europeană de Investiții. Semestrul European 2020: Recomandări specifice fiecărei țări, Bruxelles, 20.05.2020.