de Anca Nica și Ioana Florea

În România marcată de valuri succesive de măsuri de austeritate, din anii 1990 încoace, s-a construit treptat stigma socială asupra persoanelor cel mai grav afectate de aceste măsuri. Discursul public dominant al ultimelor peste trei decenii a afirmat neîntrerupt că oamenii săraci sunt responsabili și vinovați pentru propria sărăcie. Astfel, s-a încercat legitimarea măsurilor de austeritate și antisociale – de la privatizarea serviciilor vitale de stomatologie, încă de la începutul anilor 1990, care acum au devenit atât de scumpe încât puține persoane și le mai permit, până la recentele măsuri de înghețare bugetară publică în paralel cu subvenționarea companiilor energetice speculative, trecând prin schimbările antisindicale din Codul Muncii și din Legea Dialogului Social din anul 2011 etc. S-a încercat de asemenea separarea grupurilor diferite de muncitori și muncitoare, precum și descurajarea persoanelor precare să își ceară drepturile sociale și economice. Rușinea de a fi sărac/ă a crescut în acest context.

Stigmă și rușine

Un exemplu ilustrativ este faptul că, în ultimii 10 ani, beneficiarilor de asistență socială li s-a atribuit denumirea de „asistat”, termen cu conotație peiorativă. Mass-media a construit portretul „asistatului social”. În știrile televizate despre beneficii sociale, apar imagini și filmări cu persoane rome, cu mulți copii, cărora chipurile „nu le place să muncească”. Se vorbește des despre numărul de asistați sociali care este în creștere. Însă de cele mai multe ori aceste materiale de presă omit să spună că datele referitoare la beneficii sociale includ și alocațiile minorilor, indemnizațiile pentru persoanele care aleg să stea până la doi ani cu copiii acasă după naștere (aceștia primesc 85% din salariul mediu net pe care l-au avut în ultimii doi ani, timp de minimum 12 luni), indemnizațiile pentru persoanele cu handicap și indemnizațiile pentru însoțitorii acestora. Aceste tipuri de beneficii sociale sunt acordate de stat pentru toată lumea în mod egal, indiferent de venituri și avere, având și cea mai mare alocare bugetară dintre toate beneficiile. Deci beneficiile sociale dedicate persoanelor sărace sunt mult mai puțin bugetate, mai puține ca număr de beneficiari și mai mici ca valoare. Dacă s-ar vorbi despre aceste lucruri, ar fi clar că termenul de „asistat social” este doar o stigmă construită de discursul dominant pro-austeritate și nu corespunde realității.

Mai mult decât atât, mass-media ultimelor decenii a promovat și o formă de dublu standard care separă și stigmatizează munca persoanelor precare față de restul tipurilor de muncă: persoanele care lucrează în domenii instabile, sezoniere și chiar periculoase precum construcțiile sunt considerate „leneșe”, în timp ce profiturile în acest sector economic sunt dintre cele mai mari; persoanele necalificate care lucrează cu ziua, pe unde găsesc, sunt considerate că „nu le place munca”, în timp ce persoanele cu studii superioare care lucrează cu ziua sunt numite „freelancers” și apreciate (deși România ocupă de mult timp și de departe ultimul loc în Uniunea Europeană la procentul de absolvenți de universitate – de exemplu, în anul 2022, doar 19% din populația de 25-64 ani, în timp ce media UE se apropie de 30%, conform Eurostat). Persoanele care prestează informal munci atât de necesare, dar mereu nesigure, precum curățenia și reciclarea riscă mereu să fie amendate de poliție, pe lângă faptul că riscă mereu să nu își primească plata zilei. În discursul public stigmatizant, repetat și de autoritățile locale, este ignorat faptul că muncile informale sunt o ultimă soluție pe care oamenii o adoptă pentru a supraviețuii, în lipsa unor intervenții sociale demne pe care statul ar trebui să le ofere.

Într-adevăr, statul român oferă până în prezent[1] un venit minim garantat (VMG) ca formă de protecție socială pentru persoanele fără venituri sau pensie, în valoare de 174 lei pentru o persoană pe lună (aproximativ 35 euro), în timp ce salariul minim net pe economie era circa 1 500 lei în anul 2022 și majorat la circa 2 000 lei la finalul anului 2023. Pentru a obține acest VMG, aplicanții trebuie să depună un dosar cu multe documente, un dosar greu de întocmit, ceea ce descurajează multe persoane care ar avea dreptul la acest ajutor. Iar beneficiarii de VMG sunt obligați să presteze un anumit număr de ore de muncă lunar, adesea în spații publice deschise, ceea ce este foarte greu în condiții de iarnă, vară, ploi etc., precum și în condiții de boli cronice sau vârstă înaintată. Astfel, VMG este practic cea mai prost plătită muncă la nivel național – fără „spor de rușine” pentru munci realizate în condiții dificile. Este important de adăugat faptul că, în ultimii ani, coșul minim de consum pentru un trai decent (înregistrat de Institutul Național de Statistică) depășește suma de 2 500 lei pe lună pentru o persoană care se gospodărește singură – ceea ce ne arată că nu se poate trăi decât din greu cu salariul minim și aproape deloc cu beneficiile sociale. Rușine ar trebui să le fie, deci, celor care stabilesc nivelul acestor ajutoare mai puțin decât insuficiente și celor care ne spun că e vina noastră dacă nu trăim ca bogații. 

Redistribuție socială și rușine

Conform studiului „Atitudini și valori de tip progresist în România”[2], bazat pe un sondaj reprezentativ național, mare parte din populația țării susține măsuri de redistribuție socială (spre 90% din populație, pentru unele măsuri), măsuri considerate „radicale” precum taxarea marilor averi și venituri, alocarea de locuințe publice din bani publici, pentru toată lumea care nu își permite o locuință pe piață, sprijin pentru toți copiii, toate persoanele cu dizabilități, toate persoanele vârstnice. Chiar și o societate necapitalistă, socialistă, ar fi susținută de aproape 40% din populație, inclusiv persoane tinere și persoane cu niveluri diferite de educație. Dar aceste valori nu se regăsesc și în discursul public dominant sau în acțiunile autorităților publice. Astfel, în România a devenit un stigmat și să fii beneficiar de servicii sociale, deși acestea lipsesc cu desăvârșire pentru anumite categorii de persoane care înfruntă la un moment dat din viața lor una sau multiple vulnerabilități. De exemplu, persoanele fără adăpost sunt prezentate negativ în mass-media și de către autoritățile locale, deși lipsesc adăposturi de noapte, servicii integrate pentru victimele violenței domestice și pentru tinerii care părăsesc sistemul de protecție a copilului. Chiar Ministerul Dezvoltării își asumase în anul 2017 o lipsă de circa 64 000 de locuințe sociale la nivel național – dar această nevoie urgentă de locuire ca serviciu public de bază este încă total neacoperită.

De asemenea, la dimensiunea și calitatea insuficientă a unor servicii sociale, se adaugă și lipsa sau slaba comunicare între instituțiile statului și chiar între direcțiile aceleiași instituții. Faptul că direcțiile aceleiași instituții nu colaborează și nu comunică între ele creează deservicii unor grupuri de persoane marginale și stigmatizate cum ar fi persoanele rome, persoanele LGBTQAI+, lucrătoarele sexuale, tinerii care împlinesc 18 ani și ies din sistemul de protecție. Situația este cu atât mai grea pentru persoanele care au diferite dependențe sau probleme de sănătate mintală, considerate probleme și mai „rușinoase”. De cele mai multe ori, aceste persoane, pe lângă lipsa resurselor financiare și informaționale au de îndurat și lipsa de intervenție a statului – pentru că bugetele publice pentru aceste servicii au fost tot mai reduse din 1990 încoace. Locuințele publice au fost vândute sau retrocedate încă din anii 1990 (peste 2,5 milioane de locuințe) și nu s-au mai construit altele noi (doar un număr infim, de ordinul câtorva mii la nivel național); anumite servicii vitale de contracepție și planificare familială, prin care se asigura o minimă prevenție a sarcinilor nedorite la mame minore și tinere (sarcini adesea considerate o „rușine”, dar fiind de fapt o mare greutate pe umerii femeilor), au fost sistate în ultimii 7-10 ani, ceea ce a făcut ca România să fie pe primul loc și detașat în UE la rata de mame minore; serviciile publice de mediere școlară și sanitară pentru comunitățile sărace și excluse de romi au fost mereu slab finanțate, în ciuda beneficiilor semnificative pe care le-au adus respectivelor comunități.

Persoanele care beneficiază de o formă de protecție socială au adesea de înfruntat rușinea care vine din tratamentul disprețuitor al decidenților (de exemplu, al consilierilor locali) și lucrătorilor din instituțiile de stat care au de fapt responsabilitatea legală să susțină grupurile vulnerabile (de exemplu, șefii și lucrătorii din serviciile de asistență socială). În același timp, serviciile de asistență socială sunt subfinanțate, munca de asistență socială este stigmatizată, feminizată și realizată în condiții dificile, ceea ce arată o problemă sistemică (în capitalism) în privința prioritizării domeniilor societății care necesită susținere.

Stigma și rușinea se împletesc și în situațiile în care persoanele precare au de înfruntat birocrația sistemică atunci când aplică pentru beneficii sau servicii sociale. De exemplu, o persoană care trăiește într-o locuință publică (cu chirie subvenționată) sau care beneficiază de ajutorul comunitar pentru plata chiriei (de la autoritatea locală) trebuie să își refacă regulat dosarul care să îi prelungească perioada de ședere în locuința respectivă, respectiv prelungirea acordarii ajutorului (ajutor care, pentru o persoană în unele sectoare din București, este de maximum 900 lei – cu care este imposibil de găsit o chirie). Pentru o astfel de persoană, apropierea termenului de expirare a contractului de chirie sau de sistare a ajutorului se traduce într-un stres continuu. În perioada cât durează obținerea tuturor documentelor[3] (uneori câteva luni, în funcție de complicațiile dosarului, adică număr de copii, numărul de domicilii anterioare, relația cu tatăl copiilor sau cu soțul, disponibilitatea angajatorilor etc.) ești blocat/ă în a proiecta un plan, pentru că nu știi dacă ai unde să te duci, dacă ți se aprobă dosarul și dacă ai puterea emoțională să reiei tot procesul. Persoanelor care în fiecare an trec prin acest proces le este extrem de greu să proiecteze un viitor chiar și pe termen mai scurt: stresul psihologic, gândul că oricând contractele nu vor mai fi prelungite și că ar putea să fie evacuate le afectează în mod direct sănătatea fizică și emoțională. Rușinea că ești săracă, că stai într-o casă socială, se resimte de la primul contact cu secretara biroului notarial, atunci când mergi să-ți întocmești documentele pentru dosar.

De aceea, este important să ne reamintim nu doar că drepturile sociale și economice, dreptul la servicii publice, dreptul la sprijin în caz de nevoie, sunt drepturi fundamentale, ci și că aceste drepturi au o susținere amplă în rândul populației. Această susținere există în ciuda discursului dominant care impune stigmă și rușine, în ciuda reducerii serviciilor publice. Iar persoanele împinse în precaritate și exploatare se luptă zi de zi pentru drepturile lor, pentru o viață în demnitate, în ciuda lipsei de măsuri de redistribuție care să aducă acest orizont mai aproape.

Rușinea de a fi femeie săracă

În societatea noastră actuală, este cunoscut faptul că femeile sunt principalele responsabile cu îngrijirea casei și a copiilor, de aceea ele sunt cele care interacționează de cele mai multe ori cu instituțiile statului, atunci când o gospodărie are nevoie de sprijin sub formă de ajutoare sociale. Astfel, în cazul femeilor rome, acestea ajung să se confrunte mai mult cu rasismul instituțional decât bărbații. De asemenea, o mamă singură în fapt nu poate accesa anumite beneficii sociale decât dacă depune la dosar/cerere documente doveditoare de la tatăl copiilor, ceea ce de multe ori este imposibil (pentru că de obicei partenerii plecați din gospodărie își întemeiază alte familii și nu mai contribuie cu nimic la creșterea copiilor, iar cei care se deplasează în spațiul european uneori sunt plecați cu anii de acasă și nu trimit nicio formă de suport sau documente mamei rămase să îngrijească copiii).

Adesea, din cauza stigmei și rușinii, femeile care accesează beneficii sau servicii sociale, în relațiile cu autoritățile publice locale, nu vor vorbi niciodată și despre situațiile de violență domestică prin care trec. Acest lucru se întâmplă din mai multe motive: în primul rând, statul, prin modul în care ignoră în mare parte problemele femeilor, consideră drept ceva „normal” violența de gen la care acestea sunt expuse. În al doilea rând, intervenția poliției în cazurile de violență asupra femeilor descurajează în fapt reclamațiile, prin modul neglijent și greoi în care se face înregistrarea plângerilor sesizate de către supraviețuitoare sau prin modul în care se caută motivații culturale pentru violența de gen. În plus, femeile au de înfruntat și mentalitatea patriarhală a comunităților din care fac parte (fie că sunt comunități religioase, conservatoare rurale, comunități etnice tradiționale etc.), ceea ce adaugă încă un strat de rușine pe care trebuie să îl învingă pentru a nu rămâne reduse la tăcere.

Toate aceste situații se complică și mai mult dacă persoana care cere protecție socială este o femeie romă trans lucrătoare sexuală. Ca persoană trans, serviciile de adăpost de noapte separate pe sexe ar face dificilă siguranța și integritatea persoanei într-un astfel de context; ca lucrătoare sexuală s-ar afla în risc de abuz din partea poliției, care adesea amendează sau chiar agresează persoanele care fac munci informale precare; ca persoană romă s-ar confrunta cu un risc mai mare de excluziune socială și discriminare, reflectat și în rasismul instituțional și, implicit, în accesul la servicii publice; ca femeie, s-ar confrunta cu dificultatea de a își face vocea auzită dincolo de „rușine”, pentru a fi crezută și sprijinită. Situațiile prezentate aici pot fi soluționate dacă statul (un stat necapitalist, orientat către binele public) ar implementa politici adaptate și integrate care să răspundă la nevoile oamenilor din toate aceste categorii. Iar astfel de politici ar avea cu adevărat susținere publică, după cum arată studiul mai sus menționat[4].

Meritocrație și șanse inegale

În ciuda dorinței unei mari părți (mai puțin vizibile, ce e drept) din populația țării de a avea măsuri echitabile și egalitare, sistemul economic și politic în care trăim este unul bazat pe inegalități puternice și principii inechitabile precum meritocrația. Meritocrația permite exploatarea și stigmatizarea persoanelor considerate mai puțin muncitoare, mai puțin ambițioase, mai puțin descurcărețe și adaptate – persoanele împinse către rușine. În același timp, permite acumularea de privilegii de către persoanele considerate că „merită”, legitimează îmbogățirea celor puțini care au avut de câștigat de pe urma valurilor de austeritate din ultimele decenii. Într-un context (global, de altfel) în care șansele sunt inegale iar inegalitățile sunt uriașe, este clar că meritocrația este un principiu sistemic disfuncțional. Cum poate fi meritocrația un principiu care să corespundă realității, atunci când tinerele/ii rome/i, născute/ți în zone sărace ale țării nu au acces la școli și licee, iar atunci când se luptă totuși să termine un liceu nu reușesc să își îmbunătățească nivelul de trai pentru că nu au acces la locuri de muncă în regiunea lor, din care nu au resurse să plece[5]? Cum poate fi meritocrația un principiu acceptabil, atunci când oamenii din zonele rurale și orașele mici fără investiții publice abia au din ce trăi și nu își pot face planuri mai departe de ziua de mâine[6]? Cum poate fi meritocrația altceva decât un instrument de exploatare, atunci când aproape una din fiecare patru persoane trăiește în situație de deprivare materială și socială severă, chiar și în anii de creștere economică (peste 4,5 milioane de persoane în România, în anul 2022, conform Institutului Național de Statistică)? Și cine „merită” să fie bogat într-un teritoriu al lumii capitaliste cum este România, în care 15% din muncitorii salariați, care aduc profit până la urmă lanțurilor globale de corporații (din vârful lanțului trofic al capitalului), trăiesc în sărăcie? Avem cel mai mare grad de sărăcie în muncă din UE, de două ori mai mare decât media UE; înseamnă asta că „merităm” de două ori mai puțin să trăim decent?

Faptul că multe din instituțiile statului – care au responsabilitatea legală și morală să ne acorde tuturor șanse egale la o viață demnă și condiții adecvate de trai – aplică o grilă meritocratică pentru a acorda acces la sprijin, servicii, resurse, este cu atât mai grav și anacronic. Cel mai vizibil este modul de organizare al sistemului educațional, care acordă burse de merit mai mari decât bursele sociale, care avantajează copiii care pot lua cursuri și lecții private în plus față de sistemul public, care dezavantajează copiii și tinerii romi (aflați adesea în risc de segregare școlară, pe lângă segregarea locativă, mai ales în mediul rural), care avantajează copiii cu părinți având mai mult timp de implicare școlară (și deci mai puțin exploatați în muncă, mai puțin plecați la muncă în străinătate, ei înșiși mai educați etc.). Acest fapt este larg cunoscut în societate și dezaprobat de marea majoritate, după cum arată studiul „Atitudini și valori de tip progresist în România”[7]. Mai mult, aproape 90% dintre tinerii născuți în familii în care părinții au doar educație primară sunt în situație de sărăcie. Cu toate acestea, sunt autorități publice locale care dau prioritate persoanelor cu studii superioare în listele pentru accesul la o locuință socială, în defavoarea persoanelor cu nivel educațional mai redus. Aceasta nu este doar o măsură meritocratică nerealistă, ci și o formă gravă de discriminare, pe care chiar Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a amendat-o în cazul Sectorului 2 București și al municipiului Cluj-Napoca: este o măsură care contravine spiritului Legii Locuinței 114/1996 (care venea tocmai în sprijinul persoanelor precarizate) și care discriminează în mod direct populația de etnie romă. În condițiile în care populația romă este afectată în mod discriminatoriu de evacuări din locuințe și lipsa accesului la locuire[8], putem observa gravitatea discriminării analizând structura educațională și ocupațională în funcție de etnie din datele care fundamentează Strategia de incluziune a romilor 2015-2020[9]: procentul romilor cu studii superioare era de 0,7% (în comparație cu 14,8% în rândul etnicilor români), iar rata ocupării în rândul acestora era de 36,3%, în comparație cu 58,5% în rândul populației generale (p. 6-7). Chiar dacă aceste procente au mai crescut un pic din 2015 încoace, gradul scăzut de școlarizare și gradul ridicat de șomaj în rândul romilor au la bază rasismul sistemic care face ca de la o generație la alta romii să fie victime ale unui cerc vicios întreținut de un sistem capitalist construit pe meritocrație.

Manifestarea cea mai gravă a meritocrației în măsurile autorităților publice este o formă de criminalizare a sărăciei: condiționarea accesului la beneficii și servicii sociale de absența datoriilor către direcțiile de taxe locale. Astfel, conform unui studiu[10] realizat de Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire (2022) la nivel național, mai multe administrații locale blochează accesul persoanelor cu amenzi neplătite la ajutoare sociale vitale: ajutorul pentru familia monoparentală (aproape întotdeauna minori rămași în grija unei femei singure), ajutoare pentru nou-născuți și lăuze, ajutorul la plata chiriei, ajutoare pentru rechizitele copiilor etc. Unele administrații blochează chiar și accesul la servicii precum locuințele sociale. Dar cine sunt aceste persoane amendate și refuzate de autorități? Sunt persoane fără adăpost care dorm în spații publice și în mijloace de transport în comun, persoane care nu își permit bilete de transport, persoane amendate pentru munci informale precum comerțul stradal, paza în parcări, munca sexuală, reciclarea. Sunt persoane ținute în sărăcie, pentru care faptele amendate sunt singurele metode de supraviețuire la care au acces. Dar, astfel, pentru că „nu merită”, persoanele cele mai sărace și exploatate, care fac munci informale „rușinoase” și nu își permit nici să-și plătească amenzile, sunt excluse chiar de la sprijinul care le-ar putea îmbunătăți condițiile de trai.

„Cu nerușinare”

Din păcate, în România observăm această mentalitate în care oamenii sunt empatici și solidari doar în apropierea sărbătorilor creștine, pentru a-și mai spăla imaginar din păcate. În restul anului, oamenii săraci nu sunt crezuți, sunt trimiși „la muncă, nu la întins mâna” și de multe ori sunt acuzați că „stau pe ajutoare sociale”. Oamenii săraci se confruntă cu multă violență clasistă care-i marchează pe viață. Mai mult, sunt împinși să se lupte între ei și ele, permanent, pentru resursele foarte puține oferite de stat sau organizații neguvernamentale. Sunt împinși să demonstreze, permanent, că „merită” ajutorul infim pe care l-ar putea primi la capătul unui lung șir de lupte. Așa cum zice și vorba „niciodată cel sătul nu îl crede pe cel flămând”, sărăcia este și o traumă creată de sistemul capitalist care degradează umanitatea, creează competiție, dezbină. Sărăcia este pentru multe persoane o traumă amplificată de umilința și rușinea pe care trebuie să le înfrunți pentru a supraviețui.

Mai mult decât atât, observăm chiar și la persoanele care au reușit printr-un context sau altul să iasă din acest cerc vicios al sărăciei, că doresc să se distanțeze cât mai mult de istoricul pe care l-au avut. Vor încerca să își etaleze avuțiile pentru a spăla eticheta de „sărac/ă”. Se vor disocia de experiența trăită și chiar vor face acuzații la adresa celor săraci, că se complac în situațiile lor, că ei sunt vinovați pentru că trăiesc așa și că sunt singurii responsabili să își schimbe viața. Dar cei foarte puțini care „au reușit” să spargă cercul sărăciei, uită că în lipsa unui sistem care să îți creeze condiții minime de existență decentă, ai nevoie de o minune divină, un noroc chior, sau să fii în gara potrivită pentru a prinde trenul salvării.

Pe de altă parte, cercul sărăciei și al rușinii poate fi spart cu adevărat – și „cu nerușinare” – doar prin luptă colectivă, odată cu spargerea cercului bogăției, al inegalităților, al exploatării. Dar cum poate solidaritatea dincolo de clase sociale să lupte cu această rușine și, în oglindă, cu principiile aberante ale meritocrației? Istoriile de organizare, de protest, de revoltă din ultimele decenii arată că oamenii încearcă să lupte cu această rușine care a fost impusă asupra condiției lor. În final, amintim două astfel de lupte mai puțin cunoscute, conduse de femei, care ne dau un ghidaj pentru solidarități posibile.

Centrul comunitar „Biroul Femeilor” al Asociației E-Romnja, care se află în comuna Valea Seacă, județul Bacău, este un spațiu construit pentru femeile pe care societatea le ignoră cel mai des, pe care nu vrea să le vadă, pentru femeile care sunt considerate „vinovate” de modul în care Occidentul discriminează și rasializează țara noastră – deși chiar ele sunt cele care se confruntă cu această discriminare și cu acest rasism. Lupta femeilor din Valea Seacă cu toate sistemele de opresiune care se intersectează asupra lor este o sursă de inspirație care aduce un pic de speranță în tot acest context al meritocrației capitaliste. Femeile rome din această comunitate au reușit să creeze un grup care să funcționeze împotriva principiilor dominante ale sistemului. Au învățat să distribuie resursele care ajung în centrul comunitar, în funcție de priorități; se organizează și gătesc săptămânal împreună; ies în stradă pentru a revendica dreptul la siguranță; și, mai mult decât atât, au învățat cum să se ducă să ceară de la autoritatea locală dreptul fundamental la resurse precum apa potabilă.

Lupta împotriva evacuării forțate și ilegale a comunității din strada Vulturilor, București (peste 100 de persoane), din toamna anului 2014, este un exemplu de solidaritate între activiste/activiști din clasa de mijloc și locuitorii din clasa muncitoare care s-au luptat ani de zile cu administrația locală. După doi ani de organizare într-o tabără de protest în stradă, în care au și locuit (ca formă de a face nedreptatea locativă și mai vizibilă), în anul 2016, peste 10 familii au obținut o locuință socială, la care aveau dreptul. Deși această luptă poate fi privită ca un succes[11], autoritățile locale întotdeauna au găsit și vor găsi modalități de a descuraja astfel de lupte și alianțe. Nicoleta Vișan, cea care a fost considerată lidera acestei mișcări, a avut foarte mult de suferit, fiind acuzată în repetate rânduri că face de râs administrația Sectorului 3 și a capitalei cu protestele și acțiunile pe care le organiza. A fost intimidată că i se vor lua copiii, că vor exista repercusiuni grave împotriva ei, că nu va primi niciodată o locuință pentru că este „țigancă” – lucru care într-adevăr s-a întâmplat. La 10 ani de la evacuare, familia sa încă locuiește într-un adăpost pentru oamenii străzii.

Într-un sistem capitalist care permite astfel de nedreptăți și chiar extrage profituri de pe urma lor, rușinea sărăciei nu trebuie să fie a celor săraci/e! Rușinea aparține autorităților publice, aparține statului, aparține tuturor celor care blochează solidarități și șanse egale și echitabile pentru toată lumea, rușinea este a decidenților care nu implementează politici sociale juste și egale, rușinea este a bogaților care extrag profit din munca, sărăcia, viețile celor mulți/e.

 

[1] Acest text a fost scris la început de 2024, pe baza unor date disponibile din 2022 sau 2023. Posibil să aibă loc schimbări în sistemul de asistență socială și acest venit să fie înlocuit în anii următori cu o altă formă de beneficiu social.

[2] Bădescu, G. et al., 2022, Atitudini și valori de tip progresist în România, studiul Fundației Friedrich Ebert.

[3] De exemplu adeverințe de venit (inclusiv ajutoare sociale sau ajutor de handicap etc.), adeverință din care să rezulte că nu ai datorii la utilități și la autoritatea locală, declarații notariale, solicitări suplimentare în funcție de persoana la care a ajuns dosarul tău, dovada lipsei unei proprietăți anterioare în fiecare localitate în care ai avut carte de identitate, acte ale copiilor dacă este cazul precum și – extrem de nedrept și chiar periculos – acte ale tatălui copiilor dacă nu ești tutorele lor exclusiv, chiar dacă tatăl a fost abuzator sau a dispărut demult din gospodărie.

[4] Bădescu, G. et al., 2022, Atitudini și valori de tip progresist în România, studiul Fundației Friedrich Ebert.

[5] Fleck, G. et al., 2008, Come together. The inclusion and exclusion of Roma in present day Romanian society, Secretariatul General al Guvernului și Agenția Națională pentru Romi.

[6] Fina, S. et al., 2021, România inegală. Disparităţile socio-economice regionale din România, studiul Fundației Friedrich Ebert.

[7] Bădescu, G. et al., 2022, Atitudini și valori de tip progresist în România, studiul Fundației Friedrich Ebert.

[8] Zamfir, G. et al., 2019, Raport asupra evacuărilor forțate din România petrecute în perioada 2008 – 2017, Blocul pentru Locuire, https://bloculpentrulocuire.ro/2019/04/19/raport-asupra-evacuarilor-fortate-2008-2017/ accesat ianuarie 2024.

[9] Guvernul României, 2015, Strategia Națională pentru incluziunea cetățenilor români aparținând minorității rome pentru perioada 2015-2020, Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene.

[10] Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, 2022, Raport cu privire la condiționarea beneficiilor de asistență socială acordate din bugetele locale, https://frontulcomun.ro/raport-cu-privire-la-conditionarea-beneficiilor-de-asistenta-sociala/ accesat ianuarie 2024.

[11] Vişan, N. et al., 2019, Jurnal din Vulturilor 50. Povestea unei lupte pentru dreptate locativă, Editurile Hecate și IDEA.

Text realizat în cadrul proiectului Sustaining Civil Society in the Context of Multiple Crises: Hubs of Engagement in Central and Eastern Europe and Sweden, finanțat de Foundation for Baltic and East European Studies, grant nr. 22-GP-0001.