O privire asupra situației din România în contextul guvernanței socio-economice din UE

de Enikő Vincze

În data de 18 decembrie 2020, Comisia Europeană a salutat înțelegerea politică dintre Parlamentul European și Consiliu cu privire la Facilitatea de Redresare și Reziliență (Recovery and Resilience Facility), instrumentul cheie al planului European numit NextGenerationEU elaborat ca răspuns la criza curentă multiplă. Decidenții europeni se așteaptă ca acest plan „să soluționeze impactul economic și social al pandemiei Covid-19, pregătind societățile și economiile europene ca ele să devină mai durabile, reziliente și mai bine pregătite pentru tranziția verde și cea digitală”.

Această inițiativă temporară, împreună cu bugetul multianual obișnuit al UE, înseamnă un total de 1,8 trilioane de euro, ce va fi investit în „reclădirea Europei post-Covid-19 ca o Europă mai verde, mai digitalizată și mai rezilientă”[1]. Observăm accentul pus pe reziliență în actualul plan de redresare economică. Chiar dacă acest termen se folosește și cu referire la capacități instituționale sau la întărirea capacității Europei de a gestiona diverse crize (climatice, sanitare, economice, penurie de hrană, etc.), nu putem să nu ne gândim la semnificația pe care o are cu privire la capacitatea individuală a fiecărei persoane de a se adapta la situații adverse/ stresante. De aceea, ne întrebăm unde a dispărut dimensiunea socială a Uniunii Europene care, pe baza recunoașterii responsabilității statului față de bunăstarea cetățenilor săi, ar fi trebuit să genereze măsuri ce acționează asupra cauzelor structurale ale privațiunilor materiale și locative, sărăciei, sau inegalităților economice endemice capitalismului. Sau cum de a dispărut chiar și paradigma incluziunii sociale – deși aceasta nici măcar nu țintea schimbări sistemice ale capitalismului, urmărind doar mai buna pregătire a individului pentru a se putea face util sistemului. Pornind de la aceste observații, ar trebui să ne întrebăm dacă dimensiunea socială a fost vreodată abordată cu seriozitate de către guvernanții de la diverse nivele, dacă ea este în general posibilă sau nu în Europa capitalismului global. În pofida declarațiilor despre rolul comunităților europene cu privire la menținerea păcii sociale, de la constituirea primelor lor forme până la Uniunea Europeană de azi, Europa socială – cu toate componentele sale ce țin de politicile sociale în sensul larg al cuvântului, dar și de dimensiunea socială a politicilor economice și de mediu – a fost tratată întotdeauna ca sora vitregă a Europei economice.

Odată cu recesiunea economică începută în 2019 și acutizată de criza epidemiologică din 2020, am intrat într-o nouă eră a politicilor gândite în mod ciclic în vederea salvării capitalismului și ne întrebăm care va fi în România impactul social al ajutoarelor de stat acordate azi companiilor private, cu prețul creșterii îndatorării publice. Pentru a pregăti răspunsuri posibile la această întrebare, ne este util ca într-un prim pas să revedem pe scurt istoria Europei sociale.

 

Istoria Europei sociale ca parte din dinamica guvernanței comunitare

Până la finalul anilor 1970, comunitatea europeană funcționa și în mod declarativ ca o comunitate economică, în timp ce statele membre, prin politici keynesiene, încercau să asigure bunăstarea populației din teritoriile statelor naționale, prin investiții publice în sănătate, locuire, educație publică, dar și ca un mod de susținere a economiei capitaliste.

Drept răspuns la crizele capitalismului din deceniul al șaptelea, guvernanții s-au întors la regimul laissez-faire, perfecționându-l în forma neoliberalismului globalizator ce și-a pus amprenta și pe spiritul Tratatului de la Maastricht încheiat în 1993. Acesta a consacrat nu doar constituirea Uniunii Europene, ci și libertățile fundamentale ale Pieței Unice Europene: libera circulație a capitalului, comerțul liber și competiția economică, subordonând intereselor capitalului chiar și ideea standardelor sociale europene.

Dacă extinderea Uniunii Europene a însemnat crearea unor oportunități pentru capitalul din vechile state membre ale UE de a găsi noi piețe de investiții, piețe ale forței de muncă și ale desfacerii[2], atunci, evident, interesul capitalului a fost de a menține inegalitățile dintre țări în ceea ce privește salarizarea și sistemele de protecție socială. Pentru că țările unde nivelul salariilor este redus sunt atractive pentru capital, ca teritorii unde se poate găsi forță de muncă ieftină. Și pentru că statele unde sistemul de protecție socială nu oferă sprijin adecvat celor care și-au pierdut locurile de muncă (de pe urma restructurărilor economice din anii 1990 și 2000) sunt țări care exportă forță de muncă exploatabilă și expropriabilă înspre țările capitalismului avansat. Exemplul României este edificator în acest sens. Dar înainte ca ea să devină stat membru în UE, marile inegalități între țările centrale (exportatoare cu surplus de capital) și cele periferice (importatoare care duc lipsă de capital) au fost deja cronicizate de comunitatea europeană divizată de principiul competiției. Aceste inegalități nu au putut fi reduse prin valorile solidarității asumate mai mult simbolic decât în mod efectiv[3].

Anul 1997, prin adoptarea Tratatului de la Amsterdam și a Strategiei Europene în Ocupare, și apoi anul 2000, prin Tratatul de la Lisabona și Agenda Socială Europeană, au adus schimbări ambigue în guvernanța socio-economică a Uniunii – în condițiile în care Pactul de Stabilitate și Creștere din 1997 a impus disciplina bugetară în statele membre prin controlul fiscal al deficitului bugetar (obligatoriu sub 3% din PIB) și al datoriei publice (obligatoriu sub 60% din PIB). Totuși, instaurarea guvernelor social-democrate și a partidelor socialiste în multe state membre în această perioadă a rezultat și într-o atenție acordată socialului la nivelul UE, chiar dacă aceasta s-a activat în mare măsură în spiritul paradigmei de „workfare” și nu celei de „welfare”. Din păcate, această perioadă (1997-2004) numită de câțiva analiști drept „etapa socială” din istoria UE[4], nu și-a propus o armonizare legislativă în politicile sociale ale statelor membre, ci doar realizarea unei convergențe a bunelor practici urmărită prin așa-numita Metodă Deschisă de Cooperare (adaptată la domeniul social) și a promis „combaterea sărăciei” prin proiecte din Fondul Social European.

Această performanță limitată a Europei sociale nu este de mirare, dacă ne gândim că s-a întâmplat în perioada în care adoptarea unei Constituții Europene a eșuat în 2005 după trei ani de eforturi făcute în vederea elaborării și promovării sale în statele membre. Însă trebuie menționat că, în această etapă, s-a întărit sistemul drepturilor socio-economice prin revizuirea în 1996 a Cartei Sociale Europene și prin adoptarea în 2000 a Cartei Europene a Drepturilor Omului. Chiar dacă ele nu sunt transpuse în politici sociale adecvate, au reprezentat un pas înainte față de reglementările din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din 1950, care în mod original s-a axat numai pe drepturi civice și politice.

Mai departe, în perioada 2005-2014, dominată de Comisia Barrosso, de guverne de centru-dreapta și marcată de întărirea unor partide de extremă dreaptă, Europa socială a fost pusă în totalitate sub semnul întrebării, mai ales prin măsurile de austeritate. Cele din urmă au fost impuse în mod special statelor din Sud-Estul Europei prin Troica creditorilor internaționali, formată din Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și Fondul Monetar Internațional. Cerințele Troicăi au orientat bugete private și publice înspre salvarea băncilor și fondurilor de investiții, în contextul crizei financiare din 2008-2009, și – în general – înspre salvarea capitalismului financializat; acesta fiind fundamentat pe credite imobiliare ce au transformat locuirea în obiect al investițiilor financiare și pe credite de consum ce au menținut o vreme iluzia puterii de cumpărare a populației, în condițiile stagnării salariilor.

Din toate aceste motive, Strategia Europa 2020, adoptată în 2010 și numită drept strategia unei dezvoltări inteligente, sustenabile și incluzive, nu putea să își atingă obiectivele privind reducerea sărăciei și a inegalităților de venit, dar nici eliminarea discrepanțelor teritoriale inter- și intra-statale.

Pentru a salva ceva din promisiunile Europei sociale, Comisia Juncker a lansat în 2017 așa-numitul Pilon European al Drepturilor Sociale, ca parte din încercarea de a reda încrederea cetățenilor europeni în integrarea europeană – tot mai mult contestată, inclusiv de partidele politice anti-europene aflate în creștere. Fără a oferi soluții concrete la problemele socio-economice ale oamenilor sau la tensiunea perpetuată dintre Europa economică și Europa socială, inițiativa Juncker s-a dovedit a fi cel mult o reiterare discursivă a importanței dimensiunii sociale a UE în construcția comunitară, sau o repetiție a drepturilor sociale deja definite cu decenii în urmă de legislația europeană. Și mai mult, implementarea Pilonului prin planuri concrete de acțiune a fost abandonată chiar de inițiatorul său, în favoarea dezbaterii despre „Europa mai multor viteze”.

Comisia Europeană rezultată în urma alegerile europarlamentare din 2019 și-a anunțat noua strategie de dezvoltare împachetată în Pactul Ecologic European, cu scopul de a transforma UE în primul bloc din lume care, până în 2050, să fie neutru din punct de vedere climatic. Pe lângă nevoia ecologizării și digitalizării economiei, Pactul face trimitere și la tranziția justă. În ceea ce privește „Mecanismul tranziției juste la economia verde și digitală”, CE menționa încă din ianuarie 2020 mai multe posibile intervenții finanțabile cu trei mari scopuri:

(1) În vederea susținerii persoanelor vulnerabile la aceste tranziții, se prevede crearea de noi locuri de muncă în noile sectoare economice; îmbunătățirea condițiilor de locuire prin eficientizare energetică; eradicarea sărăciei energetice; facilitarea accesului la surse de energii curate, accesibile ca preț și sigure; susținerea reconversiilor profesionale. La capitolul înverzirii economiei se amintește și exemplul construcției de noi locuințe sociale la prețuri accesibile și eficiente din punct de vedere energetic[5].

(2) Cu scopul susținerii companiilor, se sprijină tranziția la technologii cu emisii reduse de carbon; crearea de condiții atractive pentru investitori publici și privați în noile economii verzi; investiții în crearea unor firme noi, în special întreprinderi mici și mijlocii și start-up-uri; asigurarea accesului la credite și sprijin financiar.

(3) Susținerea statelor membre și/ sau a regiunilor dependente de energiile fosile în trecerea lor la economii neutre din punct de vedere climatic[6].

Noii comisari europeni au început să caute soluții pentru deblocarea investițiilor publice și atragerea unor investiții private în vederea susținerii firmelor care promit înverzirea și digitalizarea economiei – elaborând în acest scop noul instrument financiar numit InvestEU – încă dinainte de explozia pandemiei Covid-19. Însă în dezbaterile purtate de ei nu se regăseau idei despre măsuri prin care, ca o condiție pentru primirea ajutoarelor de stat, firmele s-ar obliga să asigure salarii decente și condiții de muncă adecvate angajaților. Din acest punct de vedere, situația a rămas aceeași și în definirea soluțiilor monetare și fiscale la recesiunea economică (agravată în contextul pandemiei și al restricțiilor aferente, privind toate activitățile din spațiul public, inclusiv la locurile de muncă).

Până la urmă, contextul pandemic a furnizat argumentul decisiv în favoarea suspendării mecanismului controlului fiscal privind deficitul bugetar și datoria publică în statele membre ale UE. Astfel, s-a produs deschiderea supapei ajutoarelor de stat pentru companii private, chiar și cu prețul creșterii deficitului bugetar și datoriei guvernamentale. Din păcate, însă, dezbaterile despre venitul minim universal sau reducerea orelor de lucru pe săptămână ca modalități de contracarare a dispariției locurilor de muncă sunt încă departe de a fi transformate în măsuri legislative la nivelul statelor membre.

În ceea ce privește România, până acum, doar plata de la stat a șomajului tehnic pentru o perioadă limitată și contribuția statului la susținerea schemei de „kurzarbeit” au fost măsuri cu impact direct și asupra forței de muncă, nu doar cu scopul salvării mediului de afaceri. Asta întâmplându-se într-o țară în care aproape jumătate dintre contractele de muncă cu normă întreagă sunt plătite la nivelul salariului minim pe economie, valoarea căruia înseamnă cam jumătate din valoarea coșului minim de consum pentru un trai decent.

 

Citește a doua parte a articolului aici.

 

[1] Commission welcomes political agreement on Recovery and Resilience Facility.

[2] European Commission (2016) Europe in 12 lessons.

[3] Lehndorff, Steffen, ed., (2015). Divisive integration. The triumph of failed ideas in Europe – revisited. European Trade Union Institute.

[4] Vanhercke, Bert et al, eds., (2020). Social policy in the European Union 1999-2019: the long and winding road. European Trade Union Institute and European Social Observatory, Brussels.

[5] Fișa informativă „Proiecte finanțate de UE pentru o economie mai verde” din „Planul de investiții pentru Pactul ecologic european și Mecanismul pentru o tranziție justă” (ianuarie 2020).

[6] Fișa informativă „Mecanismul pentru o tranziție justă: să ne asigurăm că nimeni nu este lăsat în urmă” din „Planul de investiții pentru Pactul ecologic european și Mecanismul pentru o tranziție justă” (ianuarie 2020).