Acasă Gazeta Munca și „concediul” de creștere a copilului

Munca și „concediul” de creștere a copilului

de Gazeta de Artă Politică

de Tudorina MIHAI

În România, un angajat – de obicei angajată* – are dreptul ca după nașterea unui copil să se retragă de la locul de muncă într-un „concediu” denumit „de creștere a copilului”. Potrivit ultimelor modificări legislative din 2016, concediul are o perioadă de maxim 2 ani de zile (3 ani în cazul copilului cu dizabilitate) și de el pot beneficia cei ce dovedesc că au lucrat timp de 12 luni cumulate în ultimii 2 ani de zile. Pe perioada concediului se plătește o indemnizație echivalentă cu 85% din veniturile medii nete realizate cu doi ani înainte de nașterea copilului, minim 85% din salariul minim.

Desen: atelier CĂȘI SOCIALE ACUM!

Desen: atelier CĂȘI SOCIALE ACUM!

În limba română, termenul „concediu” are semnificația de „scutire de muncă”, lucru care nu ține cont de faptul că „a crește un copil” este de asemenea o muncă și încă una foarte solicitantă. Se spune despre femei că „stau” acasă cu copiii, când în realitate ele trec prin una dintre cele mai agitate, extenuante și privative de odihnă perioade din viață. Concediul nu este o vacanță, așa cum indică cea mai uzuală semnificație a termenului „concediu”. Este o muncă, prestată în spațiul privat, în schimbul căreia persoana respectivă primește o indemnizație. Un lucru este benefic în legislația românească: perioada concediului de creștere a copilului este considerată vechime în muncă și reprezintă stagiu de cotizare pentru pensie. Prevederea este în vigoare din 2012 încoace.

Aici intervine un paradox: „concediul de creștere a copilului” este considerat vechime în muncă, dar numai pentru cei care anterior au muncit deja, legal, sau au obținut venituri din activități independente și numai dacă munca a fost prestată timp de minim 12 luni în cei doi ani înainte de nașterea copilului. Este echivalentul muncii, dar nu și pentru cei care n-au activat pe piața muncii. Părinții care îngrijesc copiii după nașterea acestora fără ca înainte să fi lucrat cele 12 luni nu au dreptul la indemnizație și nu cumulează vechime în muncă. De aceste drepturi nu beneficiază nici cei care au muncit mai demult, să zicem în ultimii 3 ani sau 5 ani, dar nu în ultimii doi ani de zile înainte de nașterea copilului. Printre cei afectați de această prevedere sunt evident lucrătorii din economia neagră, care nu prestează muncă cu forme legale, de obicei aflați în situații extrem de vulnerabile și dezavantajoase.

Indemnizația de creștere a copilului este strâns legată de munca legală pe piața muncii prin faptul că:

1) este obligatoriu ca beneficiarul/a să fi lucrat minim 12 luni înainte și

2) cuantumul indemnizației este stabilit în funcție de venitul net primit înainte de nașterea copilului.

Așadar, această prestație socială se acordă ca în cazul indemnizației în caz de boală sau indemnizației de maternitate, care însă nu sunt ajutoare sociale. Într-o oarecare măsură, ea are trăsături similare cu accesul la serviciile de sănătate, care este condiționat de plata contribuției la asigurările de sănătate. În schimb, în timp ce o persoană fără loc de muncă legal poate să plătească contribuția la asigurările de sănătate și să beneficieze de servicii medicale, nu același lucru îl poate face pentru a beneficia de indemnizația pentru creșterea copilului.

Indemnizația care se acordă pentru creșterea copilului este, conform legii, un ajutor social. Ea nu ar trebui condiționată de prestația unei munci legale, cu contract de muncă sau prin activități independente. Plata indemnizațiilor se face din bugetul de asistență socială – categoria „ajutoare sociale”. Sunt mai multe categorii de ajutoare sociale: cele acordate persoanelor cu venituri reduse, cele din zona politicilor familiale (în care se include și indemnizația pentru creșterea copilului), cele pentru persoanele cu dizabilități și altele, cum ar fi ajutorul de deces sau ajutorul în caz de urgență în caz de inundații, incendii ș.a.

Felul în care sunt concepute concediul și indemnizația pentru creșterea copilului ne arată că ele sunt politici de susținere a anumitor familii, mai exact a celor care muncesc cu forme legale. Familiile în care munca se prestează la negru sau nu se prestează (din diverse motive, cum ar fi lipsa de locuri de muncă) nu sunt încurajate prin actualele politici familiale să facă copii. Îngrijorător este că de obicei în aceste familii gradul de sărăcie este ridicat și atrage numeroase alte probleme de incluziune socială care se vor perpetua și asupra copiilor.

Tăticul cu indemnizație de 35.000 de euro/lună

Anul trecut a avut loc o modificare legislativă în acordarea indemnizației pentru creșterea copilului care o îndepărtează și mai mult de caracterul de „ajutor social”: eliminarea plafonului maxim. Până în iunie 2016 existase un plafon maxim de 3.400 lei în primul an de concediu și de 1.200 lei în al doilea an. Se explica în expunerea de motive de anul trecut că aceste limitări trebuie eliminate pentru că ar încălca principiile egalității de tratament și nediscriminării. După ce indemnizația a început să se acorde fără a ține cont de o limită superioară, s-au înregistrat și se înregistrează în continuare situații scandaloase. Unii beneficiari cu venituri mari primesc indemnizații de ordinul a zeci de mii de euro pe lună!

Într-o evaluare a Ministerului Muncii publicată în septembrie 2016, la scurt timp după intrarea în vigoare a noilor prevederi, se arăta că un grup restrâns de persoane (242 mai exact) primesc indemnizații pentru creșterea copilului atât de mari încât cheltuiesc o treime din tot bugetul alocat**. Cea mai mare indemnizație s-a înregistrat în județul Sibiu, acolo unde un bărbat primea suma echivalentă a 35.000 de euro pe lună, ca urmare a veniturilor încasate din activități independente obținute ca PFA. „Tăticul” făcuse pe PFA-ul său o tranzacție cu un teren pe una din cele mai mari plantații de afine din România, undeva în Făgăraș. În cazul său și probabil al altor beneficiari de sume mari ale indemnizației pentru creșterea copilului, nu mai poate fi făcută nici măcar legătura cu munca salarială, așa cum arătam mai devreme.

Pe un PFA se pot înregistra inclusiv angajați (maxim trei în prezent) și se pot face tranzacții economice cu profit considerabil ca la o societate comercială. Eliminarea plafonului indemnizației pentru creșterea copilului completează tabloul politicilor făcute în avantajul anumitor familii. Contrar principiilor de solidaritate socială și asigurare a șanselor egale care stau la baza asistenței sociale, se lasă ușa deschisă unor scurgeri a fondurilor publice destinate ajutoarelor sociale în favoarea unor persoane privilegiate economic pentru care asigurarea îngrijirii copilului nu pune mari probleme. Plafonarea în limite rezonabile se re-impune***, concomitent cu regândirea sistemului în așa fel încât retorica despre sprijinul natalității să nu se mai îndrepte exclusiv către cei cu forme legale pe piața muncii.

Maternitatea, piața muncii și viața de familie

Concediul și indemnizația sunt nu numai politici de încurajare a natalității și de sprijin familial, dar și politici de reconciliere a vieții de familie cu munca (munca legală), în contrapondere cu faptul că alte politici de îngrijire a copiilor sunt deficitare, ca de exemplu infrastructura de creșe. Așa cum sunt gândite acum, ele vin să ofere o soluție părinților angajați, în special mamelor, care se ocupă de îngrijirea copiilor nou născuți. În absența lor, femeile ar fi fost nevoite să renunțe la joburi sau să lucreze part time, iar pentru multe dintre ele aducerea unui copil pe lume ar fi o misiune extrem de dificilă. Deși în discursurile publice legate de concediul de creștere a copilului accentul se pune pe beneficiile pentru copil de a fi în prezența mamei în primele luni din viață, există incontestabil și beneficii pentru femeile care devin mame. Lor li se păstrează locul de muncă și pot să se dedice îngrijirii bebelușului fără a fi nevoite să recurgă la alte soluții, ca de exemplu asigurările sau creditele, pentru a obține veniturile pe perioada în care nu lucrează.

Intrarea în concediul de creștere a copilului devine aproape o bucurie când locul de muncă este stresant, marcat de exploatare, hărțuieli, mobbing sau pur și simplu de o proastă organizare. Pe o piață a muncii în care drepturile lucrătorilor sunt deseori încălcate, în care spațiile de lucru sunt improprii, aflate la distanțe mari de domiciliu sau în care șefii taie și spânzură ca pe propria moșie, femeile resimt maternitatea ca pe o oportunitate de a-și trăi viața într-o oarecare libertate, rămânând însărcinate și dedicându-se pe deplin îngrijirii unui copil, în ciuda greutăților materiale și a eforturilor fizice și emoționale pe care acest lucru îl implică.

Însă, pentru că maternitatea ne este vândută ca adevărata împlinire a femeilor, iar îngrijirea bebelușilor este ambalată frumos ca o bucurie de nedescris, părțile negative ale maternității și îngrijirii copilului rămân de multe ori ascunse. Las la o parte problemele privind accesul la serviciile de sănătate care sunt nenumărate: de la testele pe perioada gravidității, până la nașterea propriu-zisă în maternități improprii, absența tratamentelor pentru depresiile post-partum sau serviciile medicale deficitare pentru copiii nou-născuți (România are una din cele mai mari rate de mortalitate infantilă din Europa). Las la o parte și problemele legate de locuire, în condițiile în care majoritatea cetățenilor locuiesc în spații mici, iar în zonele rurale nu au acces la rețele curente de apă și canalizare. Mă voi referi la două planuri: piața muncii și viața de familie.

Pe piața muncii, existența concediului de îngrijire a copilului (CIC) pe o perioadă relativ lungă, de doi ani, produce discriminări chiar și asupra potențialelor mame: femeile tinere, recent căsătorite, sunt privite circumspect la angajare sau odată angajate li se pune în vedere, direct sau indirect, că nu au voie să rămână însărcinate pe o perioadă de X luni/ani de la angajare. Din perspectiva angajatorului aflat în căutare de forță de muncă calificată, recrutarea unei persoane care într-un timp scurt părăsește locul de muncă pentru doi ani de zile pentru a crește un copil este un cost. El va fi obligat să păstreze locul de muncă și să investească în formarea unui nou angajat pe care-l va ține pe post în perioada de absență a titularului/ei. Existența CIC nu se împacă cu eforturile angajatorilor de a eficientiza utilizarea forței de muncă, în special atunci când este vorba de forță de muncă ce trebuie formată specific în primele luni de la angajare. Angajatorii sunt tentați să facă presiuni fie ca femeile angajate să nu rămână însărcinate, fie să revină la locul de muncă mai devreme decât perioada la care au dreptul.

A doua mare problemă este legată de revenirea femeilor la locul de muncă, după doi ani de absență. În anumite domenii se poate produce o deprofesionalizare cu efecte pe termen lung și mediu care cu greu pot fi remediate. Gândiți-vă, de exemplu, la o contabilă care este nevoită să se pună la punct cu modificările fiscale din ultimii doi ani de zile sau la o judecătoare care găsește la revenirea la locul de muncă atâtea modificări legislative, încât ar avea nevoie de câteva luni bune ca să-și actualizeze cunoștințele în domeniu. În rare ocazii angajatorii au o politică asumată de adaptare a angajatelor revenite din CIC la noile realități de la locul de muncă. Pe deasupra, angajatele se confruntă și cu problemele copilului rămas în îngrijire în sarcina te-miri-cui (bunici, grădinițe, bone) și nu au disponibilitatea de a face ore suplimentare și nici puterea de concentrare a cuiva care nu are în sarcină asemenea greutăți.

O a treia problemă a absenței de doi ani de la locul de muncă este legată de ratarea oportunităților de promovare, la pachet cu pierderea/amânarea oportunităților de a avea un salariu mai bun. În timpul în care angajata aflată în CIC schimba scutece, alăpta, trata colici și alerga după vaccinuri (o muncă nevalorizată), colegii de muncă acumulau experiență profesională. După doi ani de zile, experiența, oricât de insignificantă ar părea ea, cântărește în decizia șefilor asupra cine merită și cine nu o promovare pe un post mai bun.

Existența concediului de îngrijire a copilului (CIC) are efecte negative și în planul vieții familiale, mai exact în întărirea rolurilor de gen și trasarea responsabilităților în interiorul familiei. După doi ani de zile în care femeia care „stă acasă” se ocupă de toate treburile, full time, este dificil ca după revenirea la locul de muncă să mai poată relua o împărțire egală, partenerială, a sarcinilor din casă. Se formează obiceiuri și norme de conviețuire, întărite și de cultura patriarhală, prin care femeile mame își iau asupra lor responsabilitatea de a găti, spăla, face curățenie, de a îngriji copilul și a-l duce la medic etc. care se vor perpetua în mare parte și atunci când femeia revine la jobul plătit. Existența CIC, atâta vreme când femeile sunt principalele care îl accesează, perpetuează dubla zi de muncă: acasă și la serviciu, pe când bărbații au un singur job, cel plătit, și opțiunea dacă vor sau nu să se implice (să mai ajute din când în când) la treburile din spațiul privat.

Asemenea efecte negative asupra femeilor pe piața muncii și în plan familial ar putea fi în parte combătute cu politici susținute de încurajare a taților să se implice în îngrijirea copiilor. În România, legislația stabilește obligația celuilalt părinte (de obicei tatăl) de a lua cel puțin o lună din perioada CIC. O politică mai eficientă este de a împărți CIC în două perioade egale, în așa fel încât părinții să suporte/să se bucure în mod egal de efectele concediului. S-ar menține în continuare un decalaj în raport cu angajații care nu fac copii, dar s-ar combate eficient discriminarea de gen.

* Bărbații reprezintă, oficial, 10% din totalul beneficiarilor concediului pentru creșterea copilului. Nu există studii calitative pentru a vedea câți dintre aceștia se ocupă efectiv de îngrijirea copilului și câți accesează CIC, dar continuă să muncească la negru, în timp ce de îngrijirea propriu-zisă a copilului de ocupă partea feminină a familiei: mama, bunica sau alte rude. Sursa: https://goo.gl/TPaj89, accesat în mai 2017.

** Mediafax, 5 septembrie 2016, www.mediafax.ro/social/cea-mareindemnizatie-cresterea-copilului-dupa-eliminarea-plafonului-35-000-euroluna-ministerul-muncii-dupa-numai-luna-inregistreaza-dezechilibrusituatia-dezbatuta-public-15661042, accesat în mai 2017

*** În timpul redactării acestui articol (mai 2017), au apărut informații că Guvernul PSD ar intenționa reintroducerea unui plafon cuprins între 5.000 și 10.000 de lei pentru indemnizația de creștere a copilului.

 

TUDORINA MIHAI este activistă pentru drepturile femeilor și vice-președintă a Asociației Front – Feminism România. A obținut în ianuarie 2017, în cadrul SNSPA București, titlul de Doctor în Științe Politice cu o temă de cercetare despre reprezentarea politică a femeilor din România, în contextul europenizării. Lucrează și în domeniul integrării migranților.

Material realizat în cadrul proiectului Servici ușor

 

Lasă un comentariu