CAMPANIA CĂȘI SOCIALE ACUM!
„Toți muncitorii, și acum mă gândesc la muncitorii de la noi, de pe str. Cantonului și din toate coloniile din Pata Rât [Cluj], ar trebui să facă o grevă generală, să vadă domnii ce înseamnă când nu ai forța aceasta de muncă care îți face cele mai urâte și grele și prost plătite munci în oraș, în salubrizare, în curățenie, în restaurante, în construcții, pe rampă și la punctele de colectare și reciclare a deșeurilor. Și prin greva asta generală să cerem să ni se dea și nouă locuințe sociale adecvate.”
Vorbele aparțin Leontinei Lingurar, locatară pe str. Cantonului din Cluj-Napoca de mai bine de 15 ani. Ea a ajuns să trăiască într-o locuință improvizată în urma mai multor evacuări din oraș. Povestea ei este similară cu cea a altor mii de persoane de etnie romă din Cluj, dar nu numai, care, la un moment în istoria lor familială sau individuală, și-au pierdut locuința. Astfel de povești ne fac să căutăm răspunsuri la o întrebare ce poate preocupa milioane de lucrătoare și lucrători din România*, români, maghiari, romi sau de alte etnii: Cum se leagă exploatarea noastră a lucrătorilor (inclusiv a celor din clasa de mijloc, dar mai ales a celor mai săraci) de faptul că locuim în nesiguranță, sau în spații neadecvate, sau împreună cu alți membri ai familiei într-un spațiu prea mic, sau că cheltuim peste jumătate din veniturile noastre pe locuințe, inclusiv pe utilitățile de care avem nevoie ca să ne asigurăm lumina și căldura în case?
Adesea auzim că unde și cum locuim este strict responsabilitatea noastră individuală. Tot așa cum este și dacă găsim sau nu un loc de muncă, și ce fel de loc de muncă este acesta, cum e plătit sau siguranța pe care-o oferă.
Dar este timpul să recunoaștem și să spunem răspicat:
- Sărăcia noastră rezultă din salariile mici și foarte mici cu care ne plătesc patronii care fac afaceri în România, tocmai pentru că aici se lucrează pe bani puțini.
- Sărăcia noastră rezultă din faptul că, mai ales odată cu aplicarea noului Cod al muncii din 2011, statul român susține mai degrabă anjatorii și așa-zisele forme de angajare flexibile (cu timp parțial de muncă, cu contract pe perioadă nedeterminată), care nu oferă protecție socială adecvată și putere de negociere colectivă pentru salariați.
- Sărăcia noastră rezultă din faptul că mulți dintre noi sunt forțați să lucreze în economia informală, deci fără contract, fiind cu totul expuși abuzurilor angajatorilor.
- Sărăcia noastră rezultă din faptul că statul român, chiar dacă cheltuie foarte puțin cu asistența socială, îi stigmatizează ca „asistați sociali” pe aceia dintre noi care au venituri din drepturi de asistență socială, cu toate că numai dacă depunem muncă în folosul comunității primim așa-zisul venit minim garantat.
Procentul persoanelor din România care au venituri sub 60% față de venitul median în 2015 a fost de 25.4% (iar al celor cu venituri sub 40% față de venitul median era de 14.5% – ambele procente fiind în ușoară creștere anuală de la 2007 încoace, mai precis de la 24.6 respectiv 13.5% în sus). În 2016, salariul mediu net în România era de 2011 RON, însă salariul median net se situa doar în jurul sumei de 1200 RON – nivel care reflectă mult mai bine situația condițiilor grele de trai ale majorității.
În plus, peste 25% din populația României avea venituri lunare sub 729 RON, iar dintre cei care lucrau ca angajați, 18.8% s-au situat sub pragul sărăciei definit din punctul de vedere al veniturilor. Dacă luăm în considerare și ceilalți doi indicatori ai sărăciei și excluziunii sociale (și anume privarea materială severă, precum și intensitatea redusă a muncii), atunci reiese că în România, în 2015, 37.4% din populație a fost sub acest risc (acest procent fiind și mai ridicat în anii anteriori, depășind chiar 40%). [Date din EuroSTAT, inclusiv despre rata riscului de sărăcie și excluziune socială].
- Sărăcia noastră se datorează și faptului că locuințele din localitățile unde lucrăm sunt foarte scumpe pe piață, astfel încât trebuie să plătim chirii foarte mari sau să luăm, dacă băncile ne acceptă garanțiile, credite bancare cu dobânzi care ne împovărează lună de lună pe tot parcursul carierei noastre profesionale.
- Sărăcia noastră se datorează faptului că statul construiește prea puține locuințe sociale**, iar pe cele pe care le construiește le direcționează către cei cu studii superioare și venituri medii***, astfel încât cei cu venituri reduse și foarte reduse sunt nevoiți să caute spații de locuit improvizate sau neconvenționale, fără acte legale și de obicei în zone periferice, de multe ori poluate sau subdezvoltate din punctul de vedere al infrastructurii urbane.
- Sărăcia noastră se datorează și faptului că, în ultimii aproape 30 de ani, statul a preferat să susțină dezvoltatorii imobiliari chiar și cu costul evacuării forțate (adică fără oferirea unei locuințe alternative adecvate), cel mai dramatic afectați fiind exact cetățenii marginalizați social, care astfel au devenit persoane fără adăpost.
În 2015, procentul celor care au trebuit să aloce peste 40% din salariile lor pentru întreținerea locuinței a fost de 42.6%. Procentul celor care au fost afectați de supraaglomerare printre lucrătorii cu venituri sub 60% din venitul median era de 69.1% (acesta fiind destul de ridicat, de 49.4%, și în cazul celor cu venituri mai mari, ceea ce este o pondere mult mai înaltă decât media UE de 14.9%). Mai departe, privarea severă de locuire afectează 49% dintre persoanele sărace, cele mai dure privări fiind legate de facilităţile sanitare. [Date EuroSTAT privind manifestările excluziunii locative].
Subvenţiile publice oferite în sectorul locuirii au fost distribuite inegal între multiplele programe. Statul a cheltuit semnificativ mai mulți bani pe programele care susțineau crearea pieței imobiliar-bancare. Circa 21 miliarde de lei au fost alocați pentru programele: ANL (2007-2014), Prima Casă (2009-2016) și Programul Bauspar (2005-2015), crescând astfel fondul privat de locuințe, aceasta mai ales în condițiile în care și locuințele ANL se puteau cumpăra de către chiriași. Comparând această sumă cu alocările din bugetul de stat pentru combaterea marginalizării prin locuințe (circa 60 milioane de lei), sau pentru locuințele sociale (272 milioane), sau pentru locuințe pentru chiriașii evacuați (389 milioane), sau pentru locuințe pentru romii marginalizați (54 milioane), observăm cât de redusă a fost contribuția guvernamentală la dezvoltarea fondului public de locuințe, dar și la sprijinirea lucrătorilor din grupele cu cele mai scăzute venituri (totalul acestora ajungând doar pe la 770 milioane de lei). [Proiect de act normativ publicat în 28.07.2016. privind aprobarea și adoptarea Strategiei naționale a locuirii].
Pentru că locuirea este o nevoie socială primară, fără satisfacerea căreia nu putem trăi și nu ne putem reface forța de muncă care ne asigură traiul, și pentru că locuirea totodată este un drept fundamental al omului, avem nevoie de o politică justă și anti-rasistă de locuire, care să prioritizeze locuirea publică a celor 25% dintre oamenii cu venituri sub pragul sărăciei. Politica locativă trebuie să funcționeze în așa fel încât să îmbunătățească situația celor peste 5 milioane de persoane aflate în această situație!
E nevoie ca statul să acorde de urgență atenție politică și susținere financiară locuirii publice: să aloce resurse în vederea creșterii fondului locativ public și să distribuie acest fond în așa fel încât să servească nevoia de și dreptul la locuință adecvată ale celei mai pauperizate și neglijate categorii a clasei lucrătoare. E momentul ca guvernanții, recunoscând amploarea sa, să își asume obiectivul combaterii sărăciei în România, și să acționeze în această direcție prin măsuri locative ca mijloace economice și sociale ale acestui demers.
În următorii 10 de ani trebuie să fie PRIORITAR accesul la locuințe publice al categoriilor sociale cu venituri care îi plasează sub pragul sărăciei, al celor care trăiesc în zone dezavantajate și marginalizate, în locuințe inadecvate, sau în locuințe neconvenționale, cei care sunt amenințați de evacuare forțată, care au devenit persoane fără adăpost, care sunt victime ale violenței domestice, printre ele persoane de etnie romă, supuse nu doar excluziunii locative, ci și rasismului instituționalizat. Tocmai de aceea, cu ocaziei Zilei Internaționale a Muncii, în 1 mai 2017, am lansat Apelul la o politică justă și antirasistă de locuire publică.
* Conform statisticilor, 25% din populație trăiește în sărăcie, ceea ce înseamnă aproximativ 5 milioane de cetățeni.
** Și datorită acestui fapt, dar nu numai, în timp ce înainte de 1990 în jur de 30% din stocul de locuințe aparținea de fondul locativ de stat, acest procent s-a redus treptat sub 2%.
*** Noi am studiat îndeaproape cazul municipiului Cluj-Napoca. În ultimii doi ani, Clujul a devenit cel mai scump oraș din România din punctul de vedere al costurilor chiriei și/sau ale locuințelor cumpărate de pe piața privată. Analiza noastră detailată despre sistemul de atribuire de locuințe sociale se poate citi aici: http://www.desire-ro.eu/?p=3062.
CAMPANIA CĂȘI SOCIALE ACUM! construiește “locuirea publică/socială” ca subiect politic și ca problemă de interes public. Locuința este o nevoie primară a fiecărei persoane și un drept fundamental care ar trebui să fie garantat de stat. Susținem că orașele sunt în primul rând ale oamenilor care trăiesc și lucrează în ele, nu ar trebui să fie surse de profit pentru angajatori, dezvoltatori imobiliari sau politicieni. De aceea, milităm pentru o dezvoltare a orașelor prin care să fie extins fondul locativ de stat prin alocări bugetare adecvate. Membrii campaniei sunt activiști și activiste cu studii sociale, cât și persoane direct afectate de nedreptățile locative din orașul Cluj. Urmăriți Cășile aici și pe siteul Fundației Desire.