de Enikő Vincze
Publicăm acest articol la două zile după ce a fost scris. Trăind într-o perioadă în care se întâmplă foarte multe într-un timp foarte scurt, simțim nevoia să menționăm în acest paragraf introductiv ce s-a întâmplat ieri. Facem asta nu ca să marcăm cu precizie zilele acestor întâmplări, ci pentru a accentua cea mai importantă concluzie a analizei, cu privire la felul în care Guvernul României înțelege să relanseze economia în favoarea capitalului, contribuind la pauperizarea continuă a forței de muncă. Aflăm din comunicatul recent al guvernului că pe 26 mai „consultările premierului Ludovic Orban cu mediul de afaceri au continuat cu reprezentanţii Liberty Steel”, marcând un nou moment în care statul și-a exprimat disponibilitatea de a cheltui bani publici într-un mod care să satisfacă cerințele firmelor și mai ales ale marilor companii multinaționale. În schimb, nu cunoaștem împrejurări în care guvernul s-ar fi consultat cu sindicatele pe acest plan de relansare.
În 25 mai, ministrul Cîțu declara: „Programul de relansare […] cred că va fi prezentat public la 1 iunie”[i]. Până atunci, noi toți cei care suntem fără legături directe cu partidul de guvernământ încercăm, urmărind diverse declarații făcute de diferiți lideri politici, să reconstituim paradigma economică a guvernului, care stă la baza planului său de relansare. Ne este de ajutor în acest demers și lista de măsuri pe care guvernul nu le-a luat în timpul stării de urgență în domeniul social[ii]:
- susținerea financiară și prin alte ajutoare a tuturor persoanelor cu venituri mici – inclusiv, dar nu numai, a persoanelor încadrate de dinainte de pandemie în categoria persoanelor cu ajutor social sau așa-numitul „venit minim garantat”, dar și susținerea celor care s-ar fi încadrat în această categorie datorită înrăutățirii situației lor materiale de pe urma pandemiei;
- creșterea sumei venitului minim garantat în așa fel încât aceasta să acopere valoarea coșului minim de consum pentru un trai decent, și astfel să devină un venit minim garantat decent;
- redefinirea pragului de venit sub care o persoană devine eligibilă pentru a primi un venit minim garantat decent;
- transformarea venitului minim pe economie în venit minim decent garantat tuturor, definit în funcție de valoarea coșului minim de consum;
- interzicerea prin hotărâre guvernamentală a tuturor evacuărilor care lasă persoanele evacuate fără adăpost, adică nu doar fără acoperiș deasupra capului, ci fără o locuință cu condiții adecvate;
- controlul prețului chiriilor de locuințe, în așa fel încât chiria plătită să nu depășească 30% din veniturile chiriașilor;
- asigurarea accesului la utilități de bază pentru toate persoanele care nu au venituri suficiente pentru a plăti costurile crescânde ale apei, curentului electric și gazului (prin impunerea unor tarife sociale, nemaivorbind de mai radicala măsură a municipalizării serviciilor de utilități publice);
- controlul prețului la alimente și medicamente, astfel încât ele să fie accesibile tuturor, indiferent de veniturile sale;
- exproprierea (sau măcar rechiziția) unor clădiri goale cu scopul de a le transforma în locuințe sociale publice alocate persoanelor fără acoperiș deasupra capului, persoanelor care locuiesc în condiții inadecvate și în nesiguranță locativă, fiind în risc de evacuare, sau având un istoric de evacuări și locuire inadecvată;
- investiții în locuințe sociale publice – ce ar răspunde la nevoia de locuire a celor mulți, care nu au locuințe în proprietatea lor și nu au venituri din care să își achiziționeze sau închirieze locuințe de pe piață, și, în același timp, ar fi și un factor al relansării economice;
- condiționarea sprijinului financiar acordat firmelor de obligarea acestora de a renegocia contractele de muncă ale angajaților în vederea creșterii salariale și asigurării protecției adecvate a muncii;
- preluarea de către stat a unor acțiuni de pe urma susținerii financiare a companiilor private și garantarea controlului democratic asupra acestora de către angajați.
*
Pentru a demonstra agravarea pauperizării forței de muncă și de pe urma pandemiei, și a recesiunii economice (față de care măsurile de mai sus, neluate de statul român, ar fi parte din soluțiile necesare), pornesc de la observarea a două mari tendințe din 15 mai încoace în România. Una dintre ele este legată de criza medicală, iar cealaltă de criza economică.
(1) Creșterea numărului de persoane aflate în izolare[iii]. Acest număr scăzuse pe 13 mai la 18980, iar până în 25 mai a crescut din nou, până la 67595. Cum putem explica acest trend? Au continuat cetățenii români să vină acasă din străinătate? Eu am rămas cu această informație de la începuturile pandemiei, că cei care trec granița sunt obligați să stea în izolare sau în carantină în funcție de culoarea zonei din care vin. Dar azi pot fi încadrate aici și persoane aflate în noile focare de infecție conform celor declarate (sau nu?) de autorități din 15 mai încoace, sau pur și simplu persoanele care sunt ținute în evidență (pe baza a ce?) chiar dacă nu sunt declarate ca fiind cazuri confirmate de Covid-19.
Dincolo de aspectele epidemiologice însă, mă interesează în primul rând ce înseamnă această creștere din punctul de vedere al oamenilor care nu au venituri din locuri de muncă ocupate în România. Dacă creșterea numărului persoanelor aflate în izolare se datorează reîntoarcerii din străinătate, atunci asta înseamnă peste 48600 de persoane întoarse după 13 mai. Dacă toți sunt de vârstă activă, atunci înseamnă că acest număr se adaugă la numărul celor care nu au loc de muncă în România. Dar să presupunem că nu toți aflați în izolare azi sunt dintre cei întorși, și nu toți sunt de vârstă activă. Să aplicăm la aceste calcule un procent de 30% (urmărind logica cifrelor de la punctul 3 de mai jos): ajungem astfel la un număr de 14585 persoane care, întoarse fiind după 13 mai din străinătate, ar putea fi persoane fără loc de muncă în România.
2) Creșterea numărului de persoane ale căror contracte de muncă au fost încetate[iv]. De la 349705 cât era pe 13 mai, numărul acestora a crescut la 410649 pe 25 mai (numărul contractelor suspendate scăzând în această perioadă de la 891091 la 600352, ceea ce, însă, nu este o scădere univocă de pe o zi pe alta, de exemplu, această cifră fiind în creștere între 22-25 mai cu circa 14000). Vestea relativ bună este, touși, că numărul total al contractelor suspendate și încetate a scăzut din 8 mai, când era de 1221331, la 1011001 pe 25 mai.
Pentru a contribui la discuția despre numărul de persoane care nu loc de muncă în România de pe urma recesiunii economice, adaug la cele de mai sus următoarea observație:
3) La începutul lunii mai 2020, premierul declara că între 23 februarie și final de aprilie s-au întors în ţară 1279000 de cetăţeni români, dintre care numărul celor aflaţi în căutarea unui loc de muncă ar fi fost de circa 350000. Astfel, suma persoanelor care s-au întors în România și ar fi în căutare de loc de muncă, rezultată din cifrele prezentate mai sus la punctul (1) și (3) ar fi de peste 364500.
Mai departe, dacă adăugăm acest total al persoanelor întoarse din străinătate care sunt fără loc de muncă (364585) la numărul persoanelor ale căror contracte au fost încetate (în 25 mai acesta fiind 410649), atunci reiese că din motivele legate de recesiunea economică, în România există un număr de peste 775200 de persoane care au rămas fără loc de muncă. Asta în condițiile în care, în plus, pe 25 mai 2020, mai erau încă 600352 de persoane cu contracte suspendate, beneficiare ale unui salariu de 75% din venitul lor – probabil situat la nivelul venitului minim pe economie, ca o mare parte din forța de muncă (dintre care posibil o bună parte își vor pierde până la urmă locul de muncă).
Deci, datorită agravării recesiunii economice în 2020, avem de-a face cu peste 1375500 de persoane cu venituri în jurul nivelului de risc de sărăcie monetară (sărăcie a veniturilor). Care se adaugă, datorită cauzelor recente, la cei 4632000 (aproape 24% din populația totală) care se aflau în sărăcie în România în 2019, de dinaintea pandemiei[v]. Asta înseamnă azi un total de peste 6000000 de persoane (adică 31% din populația României) cu venituri sub sau un pic peste 896 lei/ lună – cât era 60% din venitul median în 2019, pragul utilizat în calcularea ratei sărăciei veniturilor, conform datelor EUROSTAT[vi]. Dacă am adăuga și restul persoanelor afectate de sărăcie și excluziune socială în urma privațiunilor materiale, cifra ar fi și mai mare.
Pentru a avea o imagine și mai complexă asupra pauperizării forței de muncă în România, să mai amintim pe lângă datele de mai sus și următoarele informații: la începutul anului 2020, după mărirea salariului minim pe economie, aproximativ 24% dintre angajați câștigau salariul net minim pe economie de 1346 lei, și încă vreo 6% dintre angajații din contrucții aveau tot minim pe economie, dar o sumă un pic mai mare[vii], în timp ce rata sărăciei în rândul angajaților era de 15%[viii]. În plus, în 2019, rata șomajului în România era de 4%[ix], în condițiile în care 3-4 milioane de persoane au fost plecate la lucru în străinătate.
Apoi, ca să ne dăm seama nu doar cât de răspândită, ci și cât de adâncă este sărăcia forței de muncă, să comparăm aceste venituri – aflate sub 896 lei, sau chiar și cele sub 1400 lei – cu coșul minim de consum. Acesta, conform datelor Institutului Național de Statistică, în trimestrul IV al anului 2019 era de peste 2650 lei/ lună[x], nemaivorbind de estimările SYNDEX din 2018 cu privire la cheltuielile lunare ale unei gospodăririi cu doi adulți și doi copii pentru un trai minim decent, la peste 6700 lei/ lună[xi].
*
Întrebarea mea majoră față de fenomenul pauperizării forței de muncă descrise mai sus este următoarea: ce măsuri a luat sau planifică să ia Guvernul României pentru asigurarea unor condiții de viață decente persoanelor sărăcite și de pe urma recesiunii economice din 2020?
Aflăm din declarațiile curente de presă, că guvernul va continua să aloce sprijin IMM-urilor, dar intenționează să susțină și întreprinderile mari în același fel. În 24 mai, premierul Orban declara:
„Ne propunem să susţinem toate companiile, indiferent că este vorba de IMM-uri, de companii mari […]. Cel târziu săptămâna viitoare vom pune în mişcare o schemă de ajutor de stat pentru garantarea creditelor de investiţii şi creditelor pentru capital de lucru şi pentru companiile mari, aşa cum este programul IMM Invest. […] Vom mobiliza peste 2 miliarde de euro […] bani care vor fi folosiţi pentru granturi către IMM-uri, fie pentru investiţii, fie pentru capitalul necesar pentru repornirea activităţii în acele domenii în care au fost restricţiile cele mai puternice şi pe perioadă îndelungată. […] Din cauza faptului că România are o specificitate, o dependenţă foarte mare a companiilor pentru capital de relaţiile dintre companii, adică o răspândire foarte largă a creditului comercial, pentru a menţine fluiditatea fluxurilor financiare în relaţia dintre companii, pregătim aceste instrumente de garantare sau, să-i spunem, contragarantare, reasigurare a asigurării creditelor comerciale […]. De asemenea, vom utiliza pârghia ajutorului de stat pentru investiţii greenfield, investiţii de la firul ierbii, care sunt realizate fie de companii care sunt prezente pe piaţa românească în momentul de faţă, fie companii care intenţionează să investească pe piaţa românească”[xii].
Să ne reamintim aici că toate aceste inițiative au devenit posibile datorită faptului că, în contextul pandemiei, Comisia Europeană a permis acordarea ajutoarelor de stat de către Statele Membre pentru companii, prin renunțarea la plafonul de 3% al deficitului stabilit de Pactul de Stabilitate și de Creștere[xiii].
Tot în aceeași zi de 24 mai, în absența planului lansat de redresare economică, premierul declara:
„Aşa cum am anunţat, şi cum am scris în programul de guvernare, nu vom creşte impozitele şi nici contribuţiile”[xiv].
Adică nici vorba despre impozitarea progresivă a veniturilor, nici vorba de creșterea impozitării profitului și capitalului, sau taxarea specială a averilor mari din țară sau a celor exportate în paradisuri fiscale. Nici vorba, deci, de mobilizarea unor astfel de resurse din care ar putea crește bugetul public (fără îndatorare), din care statul ar putea să facă investiții în servicii publice. Nimic din toate astea nu vrea Guvernul să facă. Pentru că trebuie să își țină promisiunea față de capitaliștii ale căror interese le-a respectat dintotdeauna, printre ei marii proprietari de multinaționale, dezvoltatori imobiliari, bancheri. Iohannis, Orban și PNL-ul lor critică dur populismul, în varianta sa PSD-istă. Dar îl îmbrățișează în varianta sa liberală prin măsuri făcute cu scopul salvării firmelor și proprietarilor lor din bugetul public (existent sau cel virtual, generat din credite).
Partea întunecată a acestui tip de populism este cea de pe urma căreia va suferi forța de muncă, căci creditele generatoare de datorii publice vor împovăra, din nou, oamenii simpli, care nu o duceau prea bine nici înainte, inclusiv datorită măsurilor de austeritate impuse prin criza globală anterioară a capitalismului care a afectat și România.
Pandemia a arătat clar că efectele sale și ale recesiunii economice afectează în mod inegal oamenii – în funcție de situația lor de sănătate și materială anterioară pandemiei. Şi că subdezvoltarea serviciilor publice – în primul rând de sănătate, locuire și protecție socială, prin politicile guvernamentale din ultimele decenii – pune în pericol viața celor mai vulnerabili. Iar numărul acestora este foarte mare în România, precum am arătat mai sus.
*
Ce face, deci, Guvernul României pentru forța de muncă din România? Despre care, în timpul pandemiei, s-a adeverit că este factorul indispensabil al economiei – căci economia se oprește în momentul în care forța de muncă, dintr-un motiv sau altul, încetează să mai producă.
Ce le transmite statul celor peste 60% din populația României care câștigă salariul minim pe economie sau, neavând venituri din salarii, trăiesc în sărăcie, fiind condamnați la o dificilă supraviețuire de pe o zi pe alta?
Pe lângă intimidantele mesaje conform cărora eu, tu, noi, cetățeni români, nu putem să cerem tot timpul creșteri salariale, creșteri ale beneficiilor sociale, ale pensiilor, ale alocațiilor pentru copii. Unul dintre ultimele mesaje de acest gen le-a formulat însuși premierul Orban în 23 mai:
„Nu poţi, în condițiile acestea, să măreşti tot: să măreşti şi pensii, să măreşti şi alocații, să măreşti și ajutoare sociale, să dai profesorilor la intrare, când se angajează niște… nu știu câte salarii, să le dai când se pensionează alte… nu știu câte salarii”[xv].
Mai trebuie să și muncim, ni se spune. Și să fim productivi, că doar nu ne imaginăm că angajatorul va fi de acord să renunțe la o parte din valoarea adăugată creată de forța de muncă doar de dragul de a ne da nouă salarii mai mari. Sau că dezvoltatorul imobiliar va renunța la o parte din profitul său exorbitant doar ca lucrătorii să aibă o locuință accesibilă ca preț, unde să își reproducă forța de muncă (adică unde să se odihnească, îngrijească etc). Iar dacă cineva nu își găsește loc de muncă în România, se poate înscrie la zborurile speciale aranjate de guvernul nostru cel „grijuliu”, în colaborare cu alte state, care îl/o duce în alte țări europene. Acolo, patronii muncilor sezoniere așteaptă cu brațele deschise forța de muncă românească ieftină, „rezistentă” la Covid-19 (căci, nu-i așa, în România au fost mai puține persoane infectate decât în țările capitalismului avansat).
Dar să nu fim cu totul nedrepți față de planul guvernului Orban privind redresarea economiei. Acesta include, cel puțin la nivel de declarații, și câteva măsuri dedicate reducerii șomajului. Dacă ne uităm la planul de redresare al Comisiei Europene, inițiativele din România se înscriu de fapt în prevederile acestuia, în timp ce vocea reprezentanților statului român nu se prea aude la negocierile din Bruxelles cu privire la forma în care Statele Membre ar trebui să primească de la UE ajutoarele preconizate: să fie astea sub formă de granturi sau de credit fără condiționalități, cum își doresc statele Sud-Europene, sau să fie sub formă de credite acordate cu multiple condiționări, precum cele aplicate în cazul Greciei acum vreo 10 ani[xvi]. Revenind la declarațiile premierului României, acesta spunea în 24 mai:
„Vom susţine companiile care readuc la lucru persoanele care au fost în şomaj tehnic sau companii care deja au readus la lucru angajaţii. Vom susţine o parte din salariu în procent de până la 41,5%. De asemenea, gândim un program pentru angajarea persoanelor aflate în căutarea de lucru în care o perioadă de timp să susţinem un procent de până la 25% din salariu pentru companiile care angajează persoane aflate în căutarea unui loc de muncă. De asemenea, vom încerca să utilizăm fondurile europene disponibile prin programul SURE pentru plata muncii flexibile, pentru a asigura salariul integral pentru angajaţii din acele companii care nu pot să ţină angajaţii la lucru opt ore pe zi în fiecare săptămână cinci zile”[xvii].
Cele de mai sus, însă, nu ne liniștesc. Pentru că, în cel mai bun caz, forța de muncă readusă în ocupare prin astfel de măsuri se va întoarce la „normalul” de dinaintea pandemiei. Dar să câștigi un venit minim pe economie, la doar jumătate din valoarea coșului minim de consum, cum câștigă atâția lucrători și lucrătoare, nu este normalitate. Să cheltui mai mult de jumătate din veniturile tale pe costurile locuirii nu este normalitate. Să ai un sistem de educație și sănătate publică întotdeauna dezavantajate prin distribuirea bugetului public, ce favorizează militarizarea și securitizarea țării, nu este normalitate. Să trăiești în locuință supraaglomerată, împărțind-o cu mai mulți membrii de familie sau prieteni sau colegi, pentru că nu ai bani să îți permiți locuința ta personală, nu este normalitate. Să îți iei nu una, ci mai multe joburi, ca să poți să supraviețuiești de la o lună la alta, după ce ai plătit o chirie sau o rată de credit cât venitul minim pe economie, nu este normalitate. Să plătești același procent de impozit și contribuții la stat cât plătește și cel care câștigă mii de euro pe lună sau are averi de milioane și sute de milioane de euro, nu este o normalitate. Să facă atâta profit pe seama ta angajatorul tău, dezvoltatorul imobiliar de la care cumperi sau închiriezi, banca ce te îndatorează pe viață, în timp ce îți promite salvarea, nu este o normalitate.
Și apoi, tot marii proprietari să fie cei salvați din bugetul public, când devin afectați de crizele sistemice ale capitalismului, nu este o normalitate. Precum nu este normalitate nici ca apoi tot tu, forța de muncă, să suferi de pe urma faptului că ei au fost salvați prin modul în care guvernul gestionează aceste crize.
*
Și, pe lângă toate cele de mai sus, nu am vorbit încă despre oamenii care nu se vor bucura nici măcar de măsurile dedicate reangajărilor.
Dimensiunea forței de muncă neangajate va continua să crească, în paralel cu agravarea situației sale materiale. Deoarece, precum arată previziunile recesiunii economice din 2020, în funcție de durata și severitatea epidemiei Covid-19, care încă pare să fie un factor cu un grad mare de incertitudine, asta înseamnă și că rata șomajului ar urma să crească de aproape trei ori până la finele anului, adică să ajungă la 11% față de 4% cât a fost în decembrie 2019[xviii]. Aceste previziuni, cel puțin din punctul de vedere al șanselor de revenire a economiei, au devenit pe parcurs și mai sumbre.
Pe baza documentului Programul de Convergență 2020[xix], în 24 mai 2020 Ministerul Finanțelor Publice constata:
„Economia românească va înregistra o reducere severă a activităţii în trimestrul al doilea din acest an, de 14,4%, însă impactul asupra industriei prelucrătoare în perioada menţionată va fi de circa 18%, iar declinul la fabricarea produselor textile şi articolelor de îmbrăcăminte, pielărie şi industria auto, de peste 35%. În perioada de vârf a pandemiei, serviciile vor avea o contribuţie negativă de 9,3 puncte procentuale la dinamica PIB-ului, fiind urmate de industrie (-3,9 puncte procentuale). Serviciile vor fi afectate în special pe segmentele de tranzacţii imobiliare, hoteluri şi restaurante, activităţi recreative, transporturi, servicii de întreţinere”[xx].
Cu referire la datoria publică, care conform Tratatului de la Maastricht, în cazul Statelor Membre ale UE, trebuie să se situeze sub 60% din PIB, același document spune clar:
„Dacă datoria publică ajunge între 50% din PIB și 55% din PIB, Guvernul [n.a. oricare va fi el atunci] va propune un program pentru reducerea ponderii datoriei publice în PIB, care cuprinde, fără a se limita la acestea, și măsuri privind înghețarea cheltuielilor totale respectiv a salariilor din sectorul public [n.a. dacă situația se deteriorează, chiar în 2021]. În cazul în care datoria publică este cuprinsă între 55% din PIB şi 60% din PIB … Guvernul iniţiază măsuri care să determine îngheţarea cheltuielilor totale privind asistenţa socială din sistemul public şi dacă datoria publică este mai mare de 60% din PIB, în plus faţă de aceste măsuri Guvernul iniţiază şi aplică un program de reducere a datoriei publice cu o rată medie de 5% pe an, ca rată de referinţă”[xxi].
Față-n față cu acest document, nu putem să nu ne aducem aminte de Programul de convergență al Guvernului României 2011-2014, prin care guvernanții de atunci conduși de cuplul Traian Băsescu – Emil Boc au transpus pe plan național deciziile Consiliului European din 2010 cu privire la coordonarea politicilor bugetare ale Statelor Membre, reiterând și principiile Programului de Ajustare Structurală la care a fost supusă România în urma împrumuturilor de la Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Comisia Europeană. În acel context al crizei financiare 2008-2009, Programul a explicitat fără echivoc măsurile de austeritate impuse, care s-au justificat atunci drept inevitabile „măsuri anti-criză”[xxii].
*
Date fiind măsurile pe care Guvernul României nu le-a luat în perioada stării de urgență, precum și datele care arată agravarea pauperizării forței de muncă în contextul recesiunii economice din 2020, dar și neglijarea totală a acestui fenomen în planul de redresare economică pregătit de guvernul Orban în aceste zile, concluzia analizei mele sumare din acest articol nu poate fi decât una singură.
Observând faptul că, în paralel, guvernul sprijină necondiționat companiile private, cu prețul creșterii datoriei publice (fără să se îngrijească și de interesele forței de muncă), și refuză să apeleze la creșterea impozitării capitalului și profitului și taxarea specială a marilor averi, această concluzie este următoarea. Guvernarea liberală din 2020, după o perioadă de relativă stabilizare și creștere eocnomică în România, ca răspuns la criza curentă a capitalismului, va recurge la politicile guvernanței neoliberale fundamentate pe cuplul de principii: sprijin pentru companii private/ capital și austeritate pentru populație/ forță de muncă. Ceea ce înseamnă că și costurile acestei crize vor fi suportate de forța de muncă, iar statul va rămâne în slujba capitalului, fenomene ce vor fi agravate azi, față de cum au fost în 2010-2011, de gradul de securitizare a statului și întărirea statului polițienesc[xxiii].
Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, ar trebui să se înceapă cât mai repede posibil mișcări de masă de genul celor din 2012, să se radicalizeze în direcția revendicărilor în favoarea forței de muncă, să nu se lase deturnate de tendințe naționaliste și/sau de „rezistență anti-comunistă”.
Dar, până la urmă, ceea ce se va întâmpla în materie de mișcări social-politice în România depinde și de direcția schimbării care va deveni predominantă în întregul sistem mondial. Această schimbare va fi ori spre revoluții socialiste; ori spre un război imperialist între marile puteri ce vor deveni tot mai protecționiste; ori spre capitalism de stat pacificator între interesele capitalului și forței de muncă; ori spre un regim în care statul capitalist devine tot mai represiv față de propria populație pentru a satisface interesele capitalului; ori un hibrid între toate astea.
Reproducerea neoliberalismului în țările capitalismului avansat așa cum a funcționat el în ultimele patru decenii este prea puțin probabilă, datorită provocărilor cu care se confruntă azi fenomenul globalizării și al interdependențelor aferente, de toate felurile, dar poate și datorită revoltelor populare anti-neoliberale intensificate în 2019 în multe țări din lume. Este foarte posibil ca, în viitorul apropiat, forța de muncă să fie nevoită să își ducă lupta înspre controlul democratic al mijloacelor de producție, al companiilor, dar și al fondului locativ, într-un capitalism de stat cu tente naționaliste; sau într-un regim în care coabitarea între stat și marele capital nu va mai fi ținută în secret de ideologia pieței libere; în care acest cuplu va pune în practică noi ideologii justificative în vederea subordonării statului față de capital și în defavoarea forței de muncă; și în care statul protecționist va sprijini acumularea de capital de către firmele (multinaționale) care taxează în țara sa, și nu companiile străine, intrând în competiție cu alte state.
În ceea ce privește ultimul aspect, în țările periferice cum este România, această tendință se va întâmpla diferit față de cum se întâmplă în țările Nord-Vestului global ce vor ieși câștigătoare din această criză. Pentru că aici, chiar dacă azi guvernul declară că va urmări ca tot „ce se poate produce în România să se producă în România”[xxiv], nu are cum să reconstruiască în totalitate producția internă și cu siguranță nu are cum să facă asta prin capital autohton. De aceea, aici, forța de muncă pauperizată va lucra în continuare spre beneficiul capitalului străin susținut de statul român. Dacă nu de altceva, măcar acest lucru ar impune întărirea internaționalizării luptei clasei muncitoare și eliminarea rasismului care reproduce diviziuni între forța de muncă din țările centrale și cele periferice ale capitalismului global.
[i] Declarație citată aici – https://bzb.ro/stire/citu-programul-de-relansare-economica-va-fi-prezentat-public-pe-1-iunie-a151044
[ii] Unele din măsurile amintite aici au fost elaborate în cele două documente majore ale Blocului Pentru Locuire lansate în contextul crizei curente multiple: Manifest pentru dreptate locativă. Împotriva pandemiei capitalismului și rasismului; Memoriu pentru un venit minim decent și locuințe sociale adecvate pentru persoanele cele mai afectate de criza Covid-19.
[iii] Sursa acestor date – https://www.hotnews.ro/stiri-coronavirus-23727259-covid19-romania-harta-interactiva-judete-cazuri-carantina-situatia-actualizata.htm
[iv] Sursa acestor date – http://mmuncii.ro/j33/index.php/ro/comunicare/comunicate-de-presa/5959-situatia-contractelor-individuale-de-munca-suspendate-incetate,-la-data-de-25-mai-2020
[v] http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?lang=en&dataset=ilc_li02
[vi] https://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/submitViewTableAction.do
[vii] www.economica.net/e-oficial-salariul-minim-pe-economie-creste-la-2-230-de-lei-de-la-1-ianuarie-2020_177155.html
[viii] https://ec.europa.eu/eurostat/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tespm070&plugin=1
[ix] https://ec.europa.eu/eurostat/tgm/table.do?tab=table&init=1&language=en&pcode=tps00203&plugin=1
[x] https://insse.ro/cms/ro/tags/comunicat-veniturile-si-cheltuielile-gospodariilor
[xi] https://www.syndex.ro/noutati/articol/cosul-minim-de-consum-lunar-pentru-un-trai-decent-pentru-populatia-romaniei
[xii] Declarație citată aici – https://www.capital.ro/ludovic-orban-pune-toti-banii-pe-masa-este-vorba-de-o-suma-uriasa.html
[xiii] Despre efectele acestei măsuri asupra reproducerii decalajelor între Statele Membre am scris aici: „Ziua cărei Europe, ” Baricada, 9 mai 2020, https://ro.baricada.org/ziua-carei-europe/
[xiv] Declarație citată aici – https://www.capital.ro/orban-anunt-despre-taxe-si-impozite-guvernul-a-hotarat.html
[xv] Declarație citată aici – https://www.capital.ro/ludovic-orban-a-dat-cea-mai-crunta-veste-romania-se-afla-intr-un-risc-major-de-blocare.html
[xvi] O relatare scurtă despre asta în limba română se poate citi aici – https://cursdeguvernare.ro/cea-mai-grea-imparteala-din-istoria-ue-incep-negocierile.html; și https://romania.europalibera.org/a/detalii-din-planul-comisiei-europene-de-relansare-dup%C4%83-criza-covid-19/30575258.html
[xvii] Declarație citată aici – https://www.capital.ro/ludovic-orban-pune-toti-banii-pe-masa-este-vorba-de-o-suma-uriasa.html
[xviii] Vezi în documentele din martie 2020 ale Băncii Comerciale Române, prezentate aici – https://www.profit.ro/stiri/economie/ultima-ora-infografic-bcr-vede-o-recesiune-severa-in-romania-si-explozia-deficitului-bugetar-somajul-ajunge-la-aproape-11-creste-riscul-retrogradarii-tarii-la-categoria-junk-19315282.
[xix] Document accesibil aici – https://images.capital.ro/wp-content/uploads/2020/05/ProgramdeConvergenta2020_20052020.pdf
[xx] Declarație citată aici – https://www.capital.ro/document-ministerul-de-finante-a-anuntat-ce-ne-asteapta-vin-vremuri-grele-in-romania.html
[xxi] Prevedere citată aici – https://www.agerpres.ro/economic-intern/2020/05/24/program-de-convergenta-2020-ponderea-datoriei-guvernamentale-este-estimata-la-40-9-din-pib-la-finele-anului–511044
[xxii] Vezi analiza acestuia în Enikő Vincze, 2014, „Glocalizarea neoliberalismului în România prin reforma statului și dezvoltare antreprenorială,” în Epoca Traian Băsescu, Florin Poenaru și Costi Rogozanu (coord.), Editura Tact, pp. 245-277.
[xxiii] La început de an, bugetul pe 2020 al Ministerului Apărării Naționale era planificat în creștere cu 18% față de 2019 (cu 3,2 miliarde de lei mai mult), iar al Ministerului Afacerilor Interne cu 13% față de 2019 (cu 2,3 miliarde de lei mai mult).
[xxiv] Declarație din 18 mai citată aici – https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/ludovic-orban-a-prezentat-in-parlament-masurile-pentru-relansarea-economiei-credite-garantate-investitii-si-scheme-de-ajutor-1308984