Sindicate și organizații ale muncitorilor în SUA la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX și impactul acestora asupra politicilor economice, drepturilor sociale și drepturilor civice

de Victor Vozian

Primele organizații de dialog social la nivel național se conturează în Statele Unite în a doua jumătate a secolului XX. Confederații sindicale precum The National Labor Union (1866-1873) și Knights of Labor (din 1869) militau pentru ziua de muncă de 8 ore, sindicalizarea tuturor muncitorilor industriali, dar și pentru reprezentarea lor politică. Conflictele de muncă erau abordate de către acestea prin arbitraj, negociere politică, dar și prin greve și demonstrații la care participau sute de mii de persoane. În cazul ambelor organizații, strategia sindicalizării consta în unificarea tuturor sindicatelor existente la nivel local și regional într-o singură instituție la nivel național, care să înglobeze toate industriile. Spre deosebire de acestea, American Federation of Labour (1881) va milita pentru sindicate sectoriale, la nivelul fiecărei industrii sau profil de afacere. Aceste viziuni concurente, la fel ca și problema incluziunii muncitorilor necalificați, a celor migranți și afroamericani, vor marca evoluția mișcării muncitorești americane în ultimul sfert al secolului XIX și începutul secolului XX.

În acest eseu voi face o sinteză a activităților și a platformelor revendicative ale organizațiilor American Federation of Labour (AFL), Industrial Workers of the World, cunoscuți și ca Wobblies (IWW), a impactului acestora asupra deciziilor politice, economice, cât și în sfera libertăților civice și mă voi referi sumar și la National Civic Federation, ca un proiect conciliator între mediile muncitorești și cele de afaceri.

Originile AFL sunt legate de Cigar Makers International Union (CMIU) și a reorganizării acestuia pe parcursul anilor 1870. Sindicatul lucrătorilor din industria trabucurilor este printre reprezentanții cei mai notabili ai unui nou curent sindical („new unionism”), ce va pune obiectivele pragmatice, pe termen scurt, înaintea celor ce ținteau schimbări economice și politice structurale. Revendicările privind proprietatea lucrătorilor asupra mijloacelor de producție, cooperativizarea, eliminarea muncii salariate, caracteristice mișcării muncitorești până la depresiunea din 1873, vor fi abandonate (temporar) de sindicatul producătorilor de trabucuri și ulterior și de alte sindicate profesionale. În locul acestora, se va contura o agendă limitată la revendicarea salariilor mai mari și a scurtării timpului de muncă, precum și a îmbunătățirii condițiilor de muncă. Păstrând, cel puțin la nivel teoretic, aceleași deziderate socialiste ca și înainte de reorganizare, noii lideri ai CMIU opereaza distincția dintre „obiective tangibile imediat” și „revendicări cu caracter mai utopic”.

Strategia reorganizării sindicatului CMIU urmărea în primul rând stabilizarea sa financiară, printr-un control centralizat al resurselor și o distribuire eficientă a acestora. La începutul anilor 1870, sindicatul va crește cotizațiile membrilor și va introduce un sistem de asigurare în caz de boală și sprijin în caz de deces, pentru familiile muncitorilor. De asemenea, este introdus principiul egalizării fondurilor, potrivit căruia unei filiale a sindicatului cu o situație financiară buna i se poate cere de către conducerea centrală transferul de fonduri către o altă filială aflată în dificultate. În același sens, oportunitatea declanșării grevelor este decisă de către conducerea centrală, în funcție de situația financiară per ansamblu a sindicatului. Eficientizarea și creșterea puterii de negociere a muncitorilor la nivel național nu puteau fi atinse însă, potrivit liderilor CMIU, decât prin sindicalismul național la nivel de branșă industrială, și nu prin cel unificator al tuturor branșelor și meseriilor, promovat de The National Labor Union și Knights of Labor înainte de depresiune. Un sindicat de branșă era considerat mai puternic și eficient în negocieri, datorită limitării reprezentativității sale la muncitorii calificați (ce aveau mai mult de oferit, deci și de negociat). Într-o perioadă în care mișcarea muncitorească se afla în impas, eventualele succese ale muncitorilor calificați puteau crea precedente pentru obținerea beneficiilor și de către restul categoriilor de muncitori. Acest raționament se afla la baza viziunii unuia dintre liderii CMIU, președintele filialei din New York al acesteia începând cu 1875, Samuel Gompers – care va deveni și primul președinte al AFL.

Samuel Gompers, născut în Londra în 1850, era fiul unui mic producător independent de trabucuri stabilit la New York, venit ca migrant în SUA în 1863. Membru al unui sindicat local încă de la vârsta de 14 ani și format ideologic în tradiția socialistă a sindicatelor americane din epocă, acesta va opta pentru adaptarea idealurilor sale politice pe termen lung la o agendă revendicativă practică, cu obiective pe termen scurt. Gompers, alaturi de Adolph Strasser și Ferdinand Laurrell, este unul dintre liderii ce au contribuit la conturarea noii orientări a sindicatului și la reorganizarea sa – „sindicalismul trebuie dezvoltat pe baza profilurilor de afacere ale întreprinderilor, în scopul formării unui pol de putere suficient pentru a obține condiții mai bune de muncă” – spunea Gompers în memoriile sale.

„To protect the skilled trades of America from being reduced to beggary”

Pe parcursul anilor 1880 au avut loc câteva întâlniri oficiale și încercări de alianță între sindicatele naționale unificate (indiferent de branșă), cel mai proeminent dintre acestea fiind Knights of Labour, și sindicatele profesionale internaționale, printre care CMIU. Prima dintre ele a fost conferința de la Pittsburg din 1881, ce avea ca scop crearea unei asociații unice a tuturor sindicatelor americane. A fost înființată The Federation of Organized Trades and Labor Unions, care elimina teoretic orice restricții privind nivelul de calificare al muncitorilor membri, cât și criteriile de etnie, culoare, religie. Aceasta nu s-a bucurat însă de succes și a fost desființată în următorii ani, în principal din cauza conflictelor dintre cele două tabere sindicale, cu viziuni concurente. Sindicatele muncitorilor calificați din cadrul noii federații protestau adesea față de aducerea lor la nivelul celor necalificați și își manifestau intenția de a rămâne autonomi, pentru a negocia separat cu conducerile întreprinderilor : „to protect the skilled trades of America from being reduced to beggary”. Prima schismă apare chiar în interiorul CMIU: în urma unor tensiuni în filiala din New York, cauzate de dezbateri privind includerea în sindicat a muncitorilor necalificați și promovarea socialismului, este creată o sub-filiala, Progressive Cigar Makers, susținătoare a acestor din urma orientări.

Pe data de 8 decembrie 1886 are loc în Columbus, Ohio, o reuniune a sindicatelor profesionale din toată țara, în marea lor majoritate afiliate Knights of Labour, dar atrase din ce mai mult de ideea sindicalizării la nivel de branșă, în scopul promovării intereselor specifice fiecăreia. Sindicate reprezentând laolaltă peste 150.000 de muncitori, printre care Iron Molders, Miners and Mine Laborers, Typographers, Journeymen Tailors, Journeymen Bakers, Furniture Workers, Metal Workers, Granite Cutters, Carpenters, Cigar Makers, au decis înființarea unei noi organizații sindicale naționale pe baze profesionale – American Federation of Labor. Samuel Gompers este ales președinte al acesteia și va ocupa acest post până la moartea sa, survenită în 1924. Noua organizație prevedea în statutul său o autonomie strictă a fiecărei ramuri profesionale, în spiritul unui model descentralizat, opus federațiilor sindicale de până atunci. Consiliul său executiv nu avea competența de a interveni în conflictele de muncă și negocierile ce intrau în jurisdicția sindicatelor locale. Era prevazută, de asemenea, formarea unor blocuri sindicale la nivel municipal, dar și statal, specializate pe promovarea legislației muncii. Sindicatele membre erau sprijinite de consiliul executiv în obținerea recunoașterii din partea angajatorilor și în semnarea contractelor colective de muncă.

De la numărul inițial de aproximativ 150.000 de membri, organizația va crește la 250.000 în 1892, iar în primii ani ai secolului XX va ajunge la 1,6 milioane de membri, reprezentând circa 80% din totalul muncitorilor sindicalizați din SUA. Atât marii industriași, cât și guvernul au reacționat dur la creșterea amplorii mișcării, măsurile represive s-au accentuat, iar deciziile tribunalelor erau de cele mai multe ori nefavorabile sindicaliștilor. O nouă depresiune economică lovește țara în 1893, fapt ce va vulnerabiliza AFL și mai mult, facându-i și mai dificilă sarcina de a menține muncitorii în sindicat. Federația își va menține totuși unitatea și își va consolida puterea de negociere, iar potrivit istoricului Melvyn Dubofsky (1994), președintelui Gompers îi revine un rol cheie în acest sens. Din micul său birou din New York, pus la dispoziție de sindicatul producătorilor de trabucuri, acesta trimitea numeroase scrisori filialelor din toată țara, se implica personal în redactarea ziarului federației, în redactarea „cartelor de principii” ale noilor sindicate, în strângerea cotizațiilor, în organizarea congreselor naționale, se afla frecvent în turnee naționale de promovare a sindicalizării. Pe de altă parte, conducerea lui Gompers a AFL este asociată și cu rezistența la politizare – propagată printre muncitori de către Partidul Socialist, a cărui amploare crește spre sfârșitul secolului XIX. În 1894, Gompers este înlăturat temporar de la conducerea AFL în urma unor dispute privind adoptarea oficială a dezideratelor socialiste privind proprietatea colectivă a muncitorilor asupra mijloacelor de producție și distribuție. John McBride, liderul United Mine Workers, este ales în locul său, iar sediul AFL este mutat temporar din New York în Indianapolis. La următorul congres al federației, Gompers va reveni însă în fruntea acesteia și își va impune viziunea distanțării față de orice partid politic și față de orice agendă revoluționară. În discursul său după realegere, Gompers îndemna muncitorii la concentrarea pe problemele practice privind salariile și orele de muncă și ironizează agenda ideologică a Partidului Socialist, referindu-se la aceasta ca „middle class issues”.

Amploarea organizației creștea însă fără a-i include pe muncitorii necalificați, o bună parte a cărora era din rândurile femeilor, a muncitorilor de culoare și a celor migranți. Dacă AFL reușește obținerea prin negocieri a unor beneficii pentru muncitorii calificați, în marea lor majoritate barbați albi, masele de muncitori necalificați rămân la începutul secolului XX în afara reprezentării și la limita supraviețuirii, iar condițiile de muncă din ateliere și fabrici rămân precare.

Doar în anul 1904 sunt înregistrate 27.000 de decese la locul de muncă în domeniul manufacturier, al transportului și în agricultură.

Iar în New York sunt înregistrate 50.000 de accidente în fabrici. În cele aproximativ 500 de fabrici și ateliere de textile din New York de la începutul secolului, mare parte dintre muncitori sunt migranți europeni (est-europeni, evrei, italieni). Momentul de blocaj financiar de la începutul secolului – „the panic”, în 1907[1] – cât și dezvoltarea taylorismului[2] vor orienta mediile de afaceri din domeniul textilelor către creșterea productivității cu costuri minime, prin munca necalificată și nesindicalizată a migranților, femeilor, copiilor, a căror săptămână de muncă era între 70 și 80 de ore, fără zile de odihnă. Condițiile de muncă din ateliere, cât și durata săptamânii de lucru au determinat muncitoarele din atelierele textile (inclusiv cele de culoare) să se organizeze independent și să-și câștige, prin manifestații și greve, îmbunătățirea parțială a condițiilor de muncă.

În iarna lui 1909, în urma unei manifestații a lucratoarelor textile de la Triangle Shirtwaist Company din New York, la care au participat 20.000 de persoane, recent înființatul și cvazi-anonimul International Ladies Garment Workers Union capătă mii de noi membre. Doi ani mai târziu, pe 25 martie 1911, izbucnește unul din cele mai mari incendii dintr-o fabrică americană de până atunci, în clădirea atelierelor aceleiași Triangle Shirtwaist Company, provocând moartea a 146 lucrătoare și lucrători. Tragedia venea să întărească revendicările precedente ale sindicatului din textile, privind măsurile de securitate a muncii. În acest sens, noi inițiative legislative apar în același an și este înființată American Society of Safety Engineers.

O altă problemă atacată de inițiativele muncitorești independente – și de cele mai multe ori ignorată de AFL la nivel oficial – era munca copiilor în industrii. La începutul secolului, 280.000 de copii cu vârste între 10 și 15 ani lucrau în mine, fabrici de oțel și atelierele de textile. Un rol important în campaniile publice pentru abolirea muncii copiilor îi revine militantei Marry G. Harris Jones, cunoscută și ca Mother Jones (1837-1930). În primavara lui 1903, Jones organizează un marș al copiilor din Pennsylvania și Philadelphia către Washington, la care participă circa 46.000 de adulți și copii, cerând președintelui Roosevelt abolirea muncii copiilor. Deși acțiunea nu a avut urmări imediate tangibile, amploarea acesteia a contribuit la înființarea în 1904 a National Child Labor Committee, iar în 1905 statul Pensylvania va lua deja primele măsuri de reglementare a muncii copiilor.

Începutul secolului XX este perioada efervescenței sindicale în SUA și a lărgirii reprezentativității muncitorilor.

Dacă în anul 1890 se înregistrau aproximativ 1000 de greve anual, în 1904 numărul acestora urca la 4000.  Este contextul în care se pun bazele The Industrial Workers of the World (IWW), o organizație ce va umple golurile de reprezentativitate lăsate de marile confederații de până atunci și va aduce mai multă presiune în direcția politizării mișcării muncitorești. IWW este înființată în iunie 1905, în cadrul unui congres al militanților socialiști, anarhiști și diverși membri ai sindicatelor profesionale cu orientari radicale, ce a avut loc la Chicago. Printre membrii și membrele fondatoare ai IWW se numără chiar militanta Mother Jones (din partea United Mine Workers of America), Eugene Debs, liderul Partidului Socialist (partid influent extraparlamentar), William D. „Big Bill” Haywood (anterior lider al Western Federation of Miners), Lucy Parsons (sindicalistă socialistă, al cărei soț, Albert Parsons, fusese condamnat la moarte și executat în afacerea Haymarket, în 1886), etc.

Din memoriile lui William D. „Big Bill” Haywood, reținem printre obiectivele generale ale organizației – abilitarea economică a clasei muncitorilor, prin aproprierea de către aceștia a utilajelor de producție și a mijloacelor de distribuție a bunurilor. În unul din pamfletele distribuite de IWW, sunt rezumate motivele rupturii față de AFL: noua organizație militează (asemenea vechilor confederații) pentru unificarea tuturor muncitorilor într-un singur mare sindicat, fără criterii de gen, rasă sau calificare profesională. Aceștia se opuneau semnării contractelor colective cu angajatorii, susținând că acestea ar fi privat în trecut muncitorii de puterea de a intra în grevă în mod autonom, sau din simpatie pentru alți greviști. În viziunea fondatorilor IWW, negocierile contractelor colective de către liderii sindicali au luat locul luptei continue și militantismului la nivelul muncitorilor de rând. Metoda noilor sindicaliști era „acțiunea directă”, ca instrument principal al democrației industriale – adică organizarea, controlul și decizia încetării grevelor de către muncitorii înșiși, fără intermedierea liderilor marilor sindicate sau a politicienilor. Sursa ideologică a acestui tip de revendicări era doctrina anarho-sindicalistă, de la care se revendicau deja unele sindicate din Spania, Franța (CNT), Italia. Curentul a fost teoretizat în Europa de Rudolf Rocker (1873-1958)[3]. La fel ca și socialiștii americani, anarho-sindicaliștii susțineau preluarea puterii economice și politice de către muncitori, însă nu prin cucerirea statului prin rebeliune armată, ci printr-o grevă generală care ar duce la paralizarea sistemului economic și ulterior la reorganizarea echitabilă a acestuia de către colectivele muncitorilor.

Deși nu a adunat niciodată mai mult de 5000-10.000 de membri, IWW a contribuit la expunerea publică a dificultăților muncitorilor subreprezentați, a căror putere de negociere a crescut odată cu organizația, precum și la crearea unor precedente în favoarea libertății de exprimare și de întrunire. Militanții IWW călătoreau în toate regiunile țării, organizând greve, pichetări, acțiuni de nesupunere civică. În unele regiuni în care autoritățile locale au emis hotărâri ce le interziceau manifestările publice, sindicaliștii sfidau aceste restricții. În Spokane, Washington, în 1909, câteva mii de protestatari mobilizați de IWW au obținut dreptul la întruniri publice pentru toți cetățenii, cu prețul încarcerării a 600 de persoane și a câtorva decese în detenție. Un caz similar a avut loc în Fresno, California, în 1911, unde IWW obține dreptul la exprimare publică în stradă, ce fusese restricționat de autorități. Mai mulți dintre sindicaliștii IWW vor fi torturați, omorâți de către grupurile de vigilantes[4], sau împușcați de poliție în timpul protestelor. O figură emblematică în istoria organizației este sindicalistul Joe Hill, judecat pentru jaf și uciderea unui vânzător. Este executat de autorități în noiembrie 1915, în pofida lipsei de probe și în pofida protestelor la nivel internațional pentru susținerea sa. Îndemnul său, scris înainte de moarte – „Don’t waste any time in mourning. Organize” – este unul de referință  pentru activismul internațional anarho-sindicalist și în prezent.

Greva din Lawrence, Massachusetts, din iarna și primăvara lui 1912 este, probabil, capitolul de glorie al istoriei IWW.

Aproximativ 10.000 de muncitori textili ai American Woolen Company, majoritatea din familii de imigranți (într-un oraș cu o populație de 86.000), au intrat în grevă în semn de protest față de o noua reducere a salariilor, aflate deja la un nivel scăzut în raport cu nevoile de subzistență (o medie salarială de 8.76$ pe săptămână este înregistrată în întreprindere în acea perioadă). IWW avea mai puțin de 1000 de afiliați printre muncitori. Din cauza ignorării de către AFL a muncitorilor necalificați, aceștia se vor îndrepta către IWW, care va deveni în scurt timp de la declanșarea grevei organizatorul principal al acesteia. În urma unor confruntari violente cu forțele de ordine, a numeroaselor arestări și a cel puțin 3 decese în rândurile muncitorilor, American Woolen Company va ceda presiunilor și va oferi creșteri salariale de 5-11%, o mărire cu 25% a salariului în cazul orelor suplimentare și se va angaja să nu-i discrimineze pe cei care participaseră la grevă. Încheierea grevei a fost votată pe 14 martie 1912 de către adunarea muncitorilor, prezidată de Bill Haywood, reprezentant al IWW.

În aceeași perioadă de început de secol XX, au existat și alte tipuri de abordări ale dialogului dintre muncă și capital, diferite de cele ale AFL, IWW sau ale sindicatelor profesionale neafiliate.

În anul 1900, un învățător și jurnalist de orientare republicană și conservatoare, Ralph Easley, va pune bazele National Civic Federation. Misiunea noii organizații era medierea și ameliorarea relațiilor dintre sindicate și mediul de afaceri. Conducătorii federației erau numiți din rândurile marilor oameni de afaceri și ale politicienilor, iar primul său vice-președinte a fost chiar liderul AFL, Samuel Gompers. Viziunea NCV era una favorabilă mediului de afaceri, însă pragmatică față de sindicate, pe care organizația le înțelegea ca o realitate inevitabilă, încurajând mediul de afaceri să opteze pentru ajungerea la înțelegeri cu acestea și nu să le confrunte. Federația a formulat anumite inițiative legislative în domeniul muncii, printre care legea compensațiilor pentru accidente de muncă, care va fi implementată în 42 de state până în 1920.  Președintele Theodore Roosevelt a fost unul dintre susținătorii inițiativelor NCV. Atunci când Curtea Supremă a declarat legea compensațiilor neconstituționala, acesta a intervenit declarând că asemenea decizii nu fac decât „să crească puterea Partidului Socialist” (la fel ca și conducerea NCV, președintele opta pentru un dialog activ cu sindicatele și mici concesii oferite acestora de către autoritați și mediul de afaceri, în ideea prevenirii capitalizării revendicărilor sindicale de către socialiști și radicalizarea maselor de muncitori).

Mă voi referi, în încheiere, la o serie de transformări în sfera politicilor economice și a celor sociale din sistemul american, pe lângă cele deja menționate până acum, datorate parțial activităților sindicale.

Începând cu mandatul președintelui Roosevelt, din 1901 până în 1917, Statele Unite vor traversa o perioadă a reformelor social-economice, cunoscută drept „Progressive Era”.

Potrivit unor istorici, perioada începe chiar din ultima decadă a secolului XIX[5]. Ca urmare a creșterii rapide a nivelului de urbanizare și a ponderii sectorului industrial în economie, se vor accentua tendințele monopoliste ale marilor trusturi, corupția la nivel înalt, iar creșterea ponderii forței de muncă ieftine, recrutate din rândurile imigranților, se va traduce prin scăderea bunăstării tuturor muncitorilor.

Autoritățile vor aborda aceste provocări printr-o serie de reforme în domeniul legilor concurenței, legislației muncii și a protecției sociale, cât și în domeniul fiscal. Deși reformele începuseră să fie implementate treptat din 1901, înaintea efervescenței sindicale de la început de secol, creșterea amplorii IWW și a Partidului Socialist, în a doua jumătate a primei decade, va determina accelerarea acestora. Astfel, în mandatul președintelui Roosevelt a fost adoptat The Hepburn Act (1906), ce introducea plafoane pentru tarifele practicate de companiile de transport feroviar, în scopul prevenirii discriminării micilor întreprinzatori. În timpul administrației Taff sunt introduse prevederi ce sancționau concurența neloială în domeniul telecomunicațiilor, prin Mann-Elkins Act (1910) și este propusă introducerea celui de-al 16-lea amendament în Constituție, care să permita adoptarea treptată a impozitului progresiv. În timpul mandatului lui W. Wilson au fost create Federal Trade Commission, cu misiunea de a controla creșterea monopolurilor și Federal Reserve Act, cu competențe de reglementare a sistemului bancar. În anul 1913, Comisia pentru Relații Industriale din Senat a supus dezbaterilor cazuri de conflicte între conducerile companiilor și muncitori. În aceeași perioadă, unele state vor adopta reglementări privind salariile și orele de muncă și securitatea muncii. Totalitatea acestor reforme structurale, la fel ca și beneficiile punctuale obținute prin lupta sindicală a AFL, IWW și a sindicatelor de branșă neafiliate, vor avea impact, într-o anumită măsură, asupra mobilității sociale și asupra nivelul de trai al muncitorilor, per ansamblu. Potrivit unui studiu realizat în comunitățile de muncitori imigranți din New York, 32% dintre italienii și evreii muncitori manuali au urcat în categorii ocupaționale superioare în perioada 1905-1915 (Zinn, 2009).

                                                                                        

Bibliografie

Melvyn Dubofsky. The State & Labor in Modern America. The University of North Carolina Press, 1994.

Melvyn Dubofsky & Foster Rhea Dulles. Labor in America. A History. Eighth Edition. Wiley-Blackwell, 2010.

Gerald N. Grob. Reform Unionism: The National Labor Union. The Journal of Economic History, Vol. 14, No. 2 (Spring, 1954), pp. 126-142.

Howard Zinn. A People’s History of the United States, 1492-Present. Seven Stories Press, 2009.

Industrial Workers of the World https://www.iww.org /    

http://knightsoflabor.com

The Labor Movement in the United States: https://www.youtube.com/watch?v=ewu-v36szlE

NOTE

[1] „Panica” din 1907 a fost un moment de blocaj economico-financiar, provocat de o cădere de 50% faţă de anul precedent a bursei din New York. A durat aproximativ trei săptămâni, timp în care economia aflată deja în recesiune intra într-un blocaj, ca reacţie faţă de căderea bruscă a bursei. Faptul se datora dependenţei unei bune părţi a mediului de afaceri faţă de bănci şi companii de investiţii.

[2] Taylorismul, o metodă de eficientizare a muncii de fabrică, după numele lui Frederick W. Taylor, un maistru într-o fabrică de oţel la începutul secolului XX. Acesta publica în 1911 o carte pe tema „managementului ştiinţific”, bazat pe un sistem minuţios de diviziune a muncii, pe creşterea automatizării şi pe munca în acord (plata în funcţie de rezultate, norme), în scopul creşterii producţiei şi a profitului.

[3] „Anarchism and Anarcho-Syndicalism”, https://theanarchistlibrary.org/library/rudolf-rocker-anarchism-and-anarcho-syndicalism

[4] Grupări de menţinere a ordinii, formate din „justiţiari” voluntari, fără autoritate legală.

[5] Progressivism, John D. Buenker, J.C. Burnham, R.M. Crunden. Cambridge, Mass, Schenkman Pub. Co., 1976.