Fragmentele de mai jos sunt extrase din Jurnalul de pe Vulturilor, proiect inițiat de Nicoleta Vișan în timpul rezistenței din stradă dintre 2014 și 2016, jurnal al evacuării a mai bine de 130 de persoane de pe strada Vulturilor.
Jurnalul a fost continuat și după 2016, iar o ediție tipărită va apărea în 2019 cu susținerea Antipode Foundation Scholar-Activist Project într-un volum amplu în română și engleză, coordonat de membrii Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire, volum care va conține texte colective despre lupta pentru locuire. (https://antipodefoundation.org/2018/08/10/sapa-and-iwa-2018-recipients)
Mă numesc Nicoleta Vișan, sunt una dintre persoanele evacuate de pe Vulturilor 50.
Blogul https://jurnaldinvulturilor50.org/ s-a născut la inițiativa mea, în timp ce protestam zilnic în tabăra din stradă. Am început să țin un jurnal din dorința de a vorbi despre lupta noastră împotriva evacuărilor și despre cum a rezistat o comunitate întreagă timp de săptămâni, luni și ani de zile în stradă la început în niște corturi și mai târziu în niște barăci improvizate, amplasate în fața caselor de unde am fost dați afară.
Poveștile ce au apărut pe blog au fost scrise de mine alături de alte persoane cu care am locuit în tabăra de pe Vulturilor 50.
La un moment dat am încetat să mai scriu pe blog, dar Jurnalul din Vulturilor 50 nu s-a terminat. Numai că mi-a fost greu să mai scriu. Noi nu aveam condiții în stradă și nici nu aveam un telefon performant pe care să pot să scriu tot timpul, să țin la curent cititorii cu ceea ce vorbesc oamenii, ce spun oamenii, ce fac oamenii. Trebuia să scriu pe caiet, să trimit caietul la prieteni, iar ei să intre pe blog și să publice ce scriam. Acest proces cerea multe resurse și timp, așa că la un moment dat nu am mai putut să continui.
De curând am hotărât să continui și să rescriu Jurnalul din Vulturilor 50, din amintirile mele și ale familiei mele.
În paginile ce urmează voi încerca să spun lumii istoria unei femei evacuate și lupta ei pentru dreptul la locuire, care începe cu o dimineață de toamnă și o stradă din centrul Bucureștiului împânzită cu dube de jandarmi.
[…]
Unde ai fost 60 de ani, moștenitorule?
Înainte de evacuare
Cum am mai zis, casa noi am primit-o de la stat, de la ICRAL. După o perioadă în care am locuit acolo și când toți oamenii din jur încercau să cumpere casele în care stăteau de pe vremea comunistă, părinții mei împreună cu mai multe familii din acea zonă s-au dus la ICRAL să spună că vor să cumpere aceste case, pentru că aveau dreptul să le cumpere așa cum făcea toată lumea. Doar că li s-a spus că deja există un proces, erau moștenitorii casei în proces cu statul. Erau doi veri, veri prin alianță din partea părinților. Doi moștenitori care nu aveau toate actele la îndemână pentru a primi acest drept al lor. Și mai era complicat pentru că erau abia a 3-a sau a 4-a generație de drept asupra acelui bun, adică asupra tuturor caselor care erau acolo în zonă.
Numai unul singur era în București, din câte știu eu locuia în Pitești. Era singurul care venea în București la procese și la petiții și la ce mai avea de făcut de fiecare dată când era judecată, pentru a-și revendica acest drept. Cel de-al doilea proprietar era reprezentat prin vărul lui. Adică era acest singur om care reprezenta două părți. În timpul ăsta, părinții mei s-au tot interesat cum pot să facă să cumpere locuința și n-au reușit. Moștenitorul acesta nu câștiga niciodată procesul, pentru că nu avea documentele necesare.
Apoi s-a dat acea lege prin care toată lumea poate să-și revendice casele naționalizate (Legea 10 din 2001) și atunci el a câștigat din start. Cred că dacă nu era să fie dată legea asta a retrocedărilor, noi astăzi nu eram dați afară de acolo. El nu avea actele în regulă și cred că nu reușea sub nicio formă să primească tot acel teren cu 27 de case, cu diverse vile și case joase și cum mai era arhitectura pe acolo.
Și oamenii ăia care stăteau în case de când se știu au 50-60 de ani, au copii la rândul lor, au nepoți la rândul lor…
Adică îți dai seama că trăiești o viață de om într-o casă și apoi te trezești după 50-60 de ani că vine a patra generație de la nu știu care moștenitor și zice că vrea casa. Foarte bine! Vrea casa!
Dă-i casa, dar respectă și pe cine locuiește acolo!
Vino ca rezolvare cu o altă lege, în care să nu lași să se întâmple așa ceva. La unii să le dai că e dreptul lor, că merită să fie despăgubiți, iar ăștia care au stat 60 de ani într-o casă să fie dați afară și lăsați pe stradă, de izbeliște. Că ei n-au niciun drept. Adică tu unde ai fost 60 de ani, moștenitorule? Tu ce-ai făcut 60 de ani? N-ai făcut nimic.
[…]
Rasismul din presă și din societate
Toamna evacuării, 2014
Când am fost noi evacuați, s-a vorbit despre asta în presă. Chiar la postul de televiziune ProTV a fost o știre despre noi. Iar știrea s-a răspândit foarte repede printre oameni, pentru că suna în felul următor: „Au fost evacuați aproximativ 150 de țigani care au locuit abuziv timp de 20 de ani!”
Eu mă întreb așa, oamenii ăștia care lucrează la presă și vor să dea bine, vor să aibă o audiență cât mai mare, nu se gândesc și ei atunci când dau o știre să cerceteze puțin înainte? Nu se gândesc să prezinte corect realitatea? Pe ei ce îi învață la școală? Adică dacă vine unul și îi spune o prostie, el se duce și spune fix prostia respectivă pe ecran. Așa își crește audiența, pe minciuni.
Presa n-a făcut decât să ajute populația să-și confirme prejudecățile despre romi și să spună:
- Bine le-a făcut că i-a dat afară! Fir-ar mama lor de ciori, așa le trebuie!
Şi de aici mulţi oameni au prins aşa o ură, o duşmănie pe noi, în sensul că ne zic:
- Băi, dar voi trăiţi pe spatele nostru, voi nu plătiţi nimic, voi nu ajutaţi statul cu nimic şi acum vreţi să vă dea şi case statul?! Adică să vă dea din munca noastră? Că noi muncim şi nouă ni se opresc impozite!
Oamenii au fost duşi în eroare de presă, de discursul public, şi n-au ştiut ce se întâmplă de fapt. Și chiar dacă noi am demostrat de nenumărate ori că avem acte, că avem buletine, că avem certificate, că avem servici, că suntem oameni duşi la şcoală și mulţi dintre aceşti oameni au văzut că noi avem dreptate, nici măcar n-au dat înapoi să zică scuză-mă, iartă-mă. Sau nu neapărat să-şi ceară scuze, dar măcar să mai tacă din gură. Au fost mulţi oameni care ne-au acuzat pe nedrept. Au zis că noi am stat acolo 20 de ani abuziv şi acum mai avem pretenţia să ne dea şi case, pe când ei muncesc și plătesc atâtea taxe şi noi vrem case din munca lor, din banii lor. Adică noi vrem să luăm un drept al unor oameni care au muncit toată viaţa pentru noi.
Aşa s-a exprimat şi primarul Negoiţă:
- Aceştia sunt nişte oameni care au trăit şi trăiesc pe spatele nostru de ani de zile! De când s-au închegat ei ca şi popor rom, de când au venit ei pe lume. Noi românii, noi ăştia albii muncim pentru ăştia negri şi ne-am săturat să îi ducem în spate.
Întrebarea e următoarea: dacă ar fi să fiu cercetată eu şi domnul primar de sector. Eu sunt ţigancă, sunt de etnie romă şi el e român. Care dintre noi doi are mai multe amenzi? Care dintre noi doi are dosar penal? Şi atunci s-ar vedea cine pe spatele cui trăieşte.
[…]
Mii de case goale, mii de oameni în stradă
11 decembrie 2015, Acțiunea de la Națiunile Unite
Noi știam din legea 10 că în momentul în care eşti evacuat trebuie să primeşti imediat o locuinţă la schimb. Noi nu am primit nimic și la un moment dat am intrat în nişte blocuri, în cele două gemene de la Naţiunile Unite. Am organizat această acțiune cu Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire, din care fac parte. Planul ocupării a venit de la faptul că afară era frig. Era iarnă, noi stăteam tot în barăci, copiii îngheţau de frig chiar dacă aveam lemne și sobele alea cu care să încălzim copiii. Era foarte greu. Şi noi am zis hai să intrăm într-un bloc care este gol şi este al primăriei, să arătăm că apartamentele sunt goale şi oamenii stau în stradă. Asta a fost de fapt o mişcare de protest. Nu am vrut să intrăm şi să rămânem acolo, am vrut să atragem atenţia că sunt case, dar cei de la primărie nu vor să ni le dea.
Îniţial am întâlnit o persoană care ne-a zis că blocurile sunt goale. Ei i-au repartizat acolo casă după o evacuare de pe Lipscani. Am înţeles de la ea că fusese evacuată de pe Lipscani şi mutată aici, provizoriu. Și în blocul ăsta locuia ea şi încă alte cinci sau şase familii, în tot blocul.
Astea erau blocuri de locuinţe sociale, dar în special pentru evacuaţi, calamităţi, cutremure, pentru situaţii de urgenţă. Şi atunci la situații de urgenţă eram şi noi, cei care ne-am dus să intrăm, pentru că şi la noi era o urgenţă. Noi stăteam în stradă deja de doi ani. Era a doua iarnă în care noi trebuia să stăm în stradă. Şi când am dat de femeia asta am discutat, apoi am vorbit şi cu alţi oameni cu care am pus la punct un plan cum să intrăm înăuntru, să arătăm că suntem evacuaţi şi casele alea sunt goale. Am făcut un protest cu oameni care s-au oprit în faţa blocului, noi eram deja sus, într-un apartament care era gol, era gol, la etajul 13, nu era nimeni. Într-un singur bloc 5 familii cred că erau toţi locatarii. În condiţiile în care noi eram de doi ani în stradă, existau aceste locuinţe de urgenţă goale. Iar în urma acestui protest s-au alarmat mai multe organizaţii, oameni de sus, de jos, din toate părţile, s-au agitat să vadă ce se întâmplă.
Ocuparea s-a terminat bine în sensul că noi doar am arătat care-i situaţia şi până să ajungă jandarmii sus la noi, noi deja am plecat acasă. Şi s-a terminat totul bine, n-a fost nimeni arestat ş.a. Au fost ceva amenzi, oamenii de jos au luat amenzi. Erau oameni care stăteau jos în faţa blocului şi blocau ușa, nu lăsau ca poliţia să urce sus la noi și nici jandarmii. Cei de jos de-acolo şi-au luat amenzi toţi, vreo 50 de persoane câte 5 milioane parcă. Dar asta ne-a ajutat foarte mult, pentru că ei au făcut bariera asta şi n-au putut să ajungă jandarmii la noi.
În urma acestui protest şi ocupare oamenii s-au mobilizat puţin.
A fost întâlnirea cu primarul interimar Ştefănel, domnul Mircea Toma, Ciprian Necula şi domnul Soare, care era de la Ministerul Fondurilor Europene sau ceva de genul…Irina Zamfir, vreo trei persoane de la AFI – capii ăştia mai mari – şi cu Carmen Ivănoiu, prefectul Bucureştiului, şi încă unii. Teoretic, această întâlnire era pentru rezolvarea problemelor. Şi, din punctul nostru de vedere, la toţi care eram acolo, acest primar era gata de a ne da chiar locuinţă socială în secunda doi. Dar tot timpul ne stătea în cale pionul negru din tabăra cealaltă, de la Spaţiu Locativ (şi AFI), care spunea că dacă ne va da nouă acuma casă, mâine va sări Bucureştiul în sus şi vor fi sute de oameni afară care vor face acelaşi lucru ca şi noi. Vor cere case. Cu alte cuvinte, voia să fie un fel de pedeapsă pentru noi: nu le daţi lor, ca să nu vină alţi oameni după ei, să ia acelaşi exemplu. Ştia că noi avem dreptate, ştia că blocurile alea sunt goale (locuinţele de urgenţă), ştia că ne încadrăm şi noi în categoria asta, aveau şi case ca să ne dea, noi aveam dosare complete şi tot. Adică eram chiar în drepturi din toate punctele de vedere. Şi vremea ţinea cu noi, că afară era frig şi ploua şi era ninsoare şi iarnă, aveam şi copii mici, deci erau toate atuurile ca noi să primim locuinţă. Şi bineînţeles că acest om (de la AFI) tot timpul întorcea toate discuţiile şi a rămas că nu, nu se poate. Această întâlnire mare n-a avut niciun final până la urmă.
[…]
Când o parte din familia mea a primit locuință socială
Vara 2016
Când au primit părinţii mei şi ceilalţi oameni repartiţie, clar a fost un moment de victorie, clar a fost un moment de bucurie. Nu ne aşteptam ca după 2 ani de zile de stat în stradă să mai primim o locuinţă.
Bucuria a fost atunci când au primit cheile de la case în mână. Aia a fost siguranţa că aceste familii au primit locuinţă. Și când s-au mutat a fost o bucurie enormă, dar şi o problemă să zic aşa, pentru că aceste apartamente nu au un spaţiu normal cât ar trebui să aibă ca să încapă toate persoanele care locuiesc acolo. Au tot felul de modificări, au tot felul de stâlpi pe mijlocul camerei. Adică aşa sunt mulţi factori în chestia asta care te fac să te şi enervezi, că după ce ai luptat atâta uite ce ai primit. Dar oamenii au fost mulţumiţi.
Părinţii mei au primit un apartament cu 3 camere, la etajul 4, într-un bloc cu 4 etaje. O cameră e mică cât o baie, atât e de mică. Cât o baie unde ai cadă, wc, chiuvetă, 2×2 să zic. I-a intrat un singur pat şi o singură masă. Mama încearcă acum să vadă cum găseşte pe cineva să-i construiască un dulap de haine pe mărimea a ceea ce mai are spaţiu gol acolo, ca să poată să depoziteze şi hainele. Are 2 băi, una de serviciu şi una cu cadă, wc şi chiuvetă.
Noi sincer chiar am fost mulţumiţi de ceea ce a primit, am fost bucuroşi, ne-am dus fiecare şi am făcut curăţenie pentru că apartamentul era plin de praf, de materiale de construcţii ş.a.
Ne-am dus şi am făcut curăţenie şi în momentul în care făceam curăţenie nu ne venea să credem că uite ăsta este apartamentul nostru. Fiecare ne gândeam cum să-l mobilăm, cum să găsim spaţii în acest apartament care să ne bucure, să ne simţim bine. Până la urmă am reuşit să băgăm câte un pat, iar într-o cameră am băgat şi un pat şi un şifonier. Casa are două holuri mici cărora nu le înţeleg rostul, dar până la urmă nu contează astea cât contează faptul că după atâta timp am reuşit să obţinem o locuinţă.
În acea casă locuiesc mama, tata şi 4 fraţi de-ai mei. 4 băieţi, cei mai mici. O cameră la 2 persoane. Sora mea locuieşte cu soţul ei la soacră, alt frate la fel, iar eu sunt încă una care aştept să-mi dea locuinţă socială primăria. Ceilalţi 2 fraţi ai mei au renunţat la acest lucru. Au hotărât să se mute la ţară la socri și să nu stea cu noi în Bucureşti, ori eu nu pot să fac acest lucru pentru că nici nu am unde să mă duc la ţară, dar nici nu pot să renunţ aşa uşor la această luptă.
De sărbătorit n-am sărbătorit, că părinţii mei nu simţeau nevoia să sărbătorească atâta timp cât ei locuiau în casă şi eu locuiam în Centru. Se simţeau oarecum vinovaţi. Şi au zis că nu-şi are rostul o sărbătoare până nu are toată lumea casă. Noi oamenii din Vulturi nu am făcut un anunţ public clar că tot cazul acesta s-a rezolvat, pentru că nu s-a rezolvat. S-a rezolvat doar o parte. Am hotărât împreună cu toată lumea că vom face acest demers abia în momentul în care toţi aceşti oameni care au locuit în stradă şi au rezistat timp de 2 ani, respectiv 4 ani noi ceilalţi, va avea acces la o locuinţă socială.
Legal, mamei i s-au făcut acte de chiriaş la stat, deci cum era înainte chiriaş la stat în casă de ICRAL, acum e casă socială, numai că nu mai este casă la curte ci apartament. Plăteşte chirie, întreţinere ş.a. Nu e proprietară, e chiriaşă.
În cazul în care nu mai plăteşte, pot să o dea afară oricând. În cazul în care nu plăteşte câteva luni, sau chiar dacă plăteşte şi are 3 abateri să zicem, de exemplu de gălăgie sau vreo reclamaţie de la vecini, la 3 reclamaţii pot să o dea afară fără ca ea să mai poată avea vreodată o casă socială.
E un statut destul de fragil.