Blocul Pentru Locuire susţine, se orga­nizează şi luptă pentru dreptul la o locu­inţă decentă pentru toţi și pentru o politi­că justă și antirasistă de locuire. De aceea, avem o poziţie critică faţă de propunerea dezvoltată în ultimii ani şi avansată în ultimele luni de câteva ONG-uri din Ro­mânia, pentru formalizarea locuinţelor informale (Fundaţia PACT, MKBT, și al­tele, susținute de Habitat for Humanity prin evenimentele de promovare).

În “Nota Documentară referitoare la necesitatea inițierii unor măsuri normative și operaționale pentru recunoașterea și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul așezărilor in­formale din România”, organizațiile care au propus această inițiativă recunosc că printre “factorii socio-economici care au contribuit la apariția și răspândirea acestui fenomen se află și restructurarea post-socialistă a economiei naționale care a condus la accentuarea stării de sărăcie și excluziune socială, precum și la accesul redus la locuințe pentru catego­riile defavorizate după 1990.”

Totuși, ele nu propun acționarea asupra acestor cauze, ci susțin măsuri ce acționează asupra consecințelor, într-un fel care omite să recunoască că, pentru foarte mulți, locuirea într-un așezământ informal este o soluție, oricât de precară și pauperă ar fi ea, față de situația economică disperată în care se află, deoarece tocmai locuirea informală le asigură un adăpost cu costuri reduse. Pentru cei care locuiesc infor­mal, soluțiile care ar asigura condiții adecvate de locuire ar fi accesul real la locuințe publice cu chirie subvenționată de la stat sau la locuințe sociale, și programe de subvenționare a costurilor de utilități.

Mai mult, diagnoza făcută de aceste organizații omite în totalitate responsabilitatea administrațiilor publice care evacuează din imobile retrocedate, din locuințe din vechiul fond de stat, din noile locuințe sociale sau de pe terenuri cu valoare imobiliară crescută, fără să ofere locuințe adecvate alternative pentru cei evacuați și forțându-i să aleagă să își construiască locuințe improvizate sau în unele cazuri chiar plasându-i ele însele în spații locative temporare la periferii­le subdezvoltate ale localităților. La aceste cauze ale formării așezămintelor informale, soluția ar fi interzicerea prin lege a evacuărilor care nu le oferă oamenilor deposedați alternative adecvate de locuințe publice subvenționate de stat, în lipsa cărora oamenii și autoritățile creează locuințe informale.

Avertizăm, deci, că procesul de recunoaștere juridică a așezămintelor informale propus:

1. Nu rezolvă problemele locuirii şi nu adresează cauzele acestora;
2. Rezolvă doar în mică măsură şi doar în anumite cazuri nevoia de locuinţe decente;
3. Poate fi problematic şi cu efecte negative în multe alte cazuri;
4. Ar trebui implementat numai împreună cu politici de locuire juste, antirasiste, centrate pe dezvoltarea de locuinţe sociale şi publice.

Propunerea afirmă că “recunoașterea juridică a acestor realități spațiale și sociale” este singura soluție și include “limitarea extinderii necontrolate a așezărilor informale”, neglijând consecințele pe care această limitare le poate avea asupra oamenilor în cauză. Prin aceste completări propuse la Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și ur­banismului, aceștia riscă să fie criminalizați încă odată, după ce sunt deja stigmatizați și pasibili de acționare în judecată datorită “ocupării abuzive” a unor terenuri cu spațiile loca­tive informale. Considerăm că în mod unilateral, propune­rea se bazează pe imperativul de dobândire de proprietate personală/privată asupra locuinței informale și susține, ast­fel, conectarea acesteia la piața de locuințe și integrarea ei în circuitul comodificării și financializării. Sau, altfel spus, se alătură demersurilor dedicate reducerii totale a responsabili­tății statului pentru crearea unui fond de locuințe publice cu chirie subvenționată pentru persoanele marginalizate social.

De asemenea, în modul în care ea este formulată, pro­punerea creează confuzii în legătură cu prevederile Progra­mului de guvernare al Guvernului României (2018-2020) în ce privește “îmbunătățirea substanțială a situației romilor, cu un accent deosebit pe comunitățile de romi aflate într-o situ­ație de sărăcie extremă”, în care se propune „rezolvarea pro­blemelor legate de dreptul de proprietate asupra terenurilor și locuințelor deținute de romi și implementarea unor pro­grame de reabilitare a locuințelor din zonele locuite de romi prin asigurarea energiei electrice, a apei potabile, a canali­zării, a gazului metan, a salubrității”. Credem că asigurarea dreptului de proprietate nu poate fi o soluție în toate situați­ile de locuire informală. Ea ar putea fi o soluție, de exemplu, în cazul unor comunități istorice care locuiesc în așezăminte informale de peste 50-100 de ani și care, eventual, au locu­ințe ce asigură condiții relativ bune și/sau sunt conectate la resursele localităților. Și în cazul lor, însă, dacă este nevoie de acestea, s-ar impune următoarea clarificare: programele de reabilitare a infrastructurii de drum și de transport și de conectare la utilități este important să fie asigurate înainte de împroprietărire, pentru că, dacă acestea se promit a se rezolva după, cu siguranță vor împovăra cu costuri noii pro­prietari, care poate nu vor avea resurse cu care să le acopere. Astfel, asigurarea dreptului de proprietate nu ar facilita îm­bunătățirea condițiilor de locuire.

În continuare, explicăm detaliat această poziţie a Blocu­lui.

1. Cauzele problemei. De ce ajung oamenii în locuinţe informale

Multe persoane ajung să îşi construiască informal o lo­cuinţă sau să folosească o locuinţă pentru care nu au acte, din cauza costurilor foarte mari ale locuirii. În ultimii 10 ani, costurile locuirii în România au crescut cu peste 500%, aceasta reprezentând cea mai mare creştere dintre ţările UE. În acest timp, salariile au stat pe loc, iar condiţiile de mun­că s-au degradat: 25% dintre români au venituri sub pragul sărăciei. De asemenea, persoanele sărace îşi cheltuiesc ve­niturile în primul rând pe menţinerea locuinţei (mult peste jumătate din veniturile lor, deci mult mai mult decât pentru nevoile zilnice de hrană, medicamente, rechizite etc). Locu­inţele au devenit un lux pentru multe persoane din România şi nu numai.

Multe persoane cu venituri mici sunt supuse proceselor de evacuare fără o soluţie de relocare. Tipurile de evacuare sunt diverse: din imobile retrocedate, în urma preluării aces­tora de către proprietarii care scot vechii chiriași în stradă, din locuințe din vechiul fond de stat sau din locuințele soci­ale datorită neplății chiriei și/sau utilităților, din locuințe din fondul de stat degradate, și, ca atare, demolate sau supuse unor lucrări de renovare (în condițiile în care vechilor chi­riași nu li se oferă alternative locative sau posibilitatea de a se reîntoarce), din spații locative aflate în administrația con­siliilor locale, pe motiv de ocupare abuzivă (în condițiile în care administrația refuză să reglementeze situația printr-un contract de închiriere).

Locuinţele publice şi sociale din orașe au fost privatiza­te/ vândute/ retrocedate de către autorităţi după 1990, astfel încât au rămas foarte puţine, mult sub nevoia de locuinţe. În Bucureşti, de exemplu, sunt circa 20.000 de cereri de lo­cuinţe sociale înregistrate în ultimii ani şi sub 20 de locuin­ţe sociale libere disponibile anual. În Cluj, în cei trei ani în care primăria a creat locuințe sociale noi (2008, 2013, 2014), s-au repartizat 358 de locuințe în imobilele noi sau renovate printre cei 2250 de solicitanți, iar în ceilalți ani, când datorită înăspririi criteriilor și lipsei de construcții noi, oamenii a fost descurajați să depună cereri, s-au depus anual între 300-400 de solicitări și au fost repartizate anual sub 10 locuințe, elibe­rate prin evacuarea vechilor chiriași.

Pe baza declarațiilor primite de la 41 de prefecturi, între 2017 și 2018, Ministerul Dezvoltării Regionale și Adminis­trației Publice a realizat o analiză a necesarului de locuințe sociale în România, totalizând numărul familiilor care au so­licitat locuințe sociale, al familiilor marginalizate social care nu dețin o locuință, al familiilor aflate în risc de evacuare/de­molare și al familiilor care locuiesc în așezăminte informale ce nu pot fi legalizate. Conform acesteia, la nivel de țară ar exista 128.683 familii aflate în situații care ar impune accesul lor la locuințe publice subvenționate de stat.

În consecinţă, multor persoane cu venituri mici sau per­soanelor evacuate le este blocat accesul la o locuinţă socială. În plus, persoanele cu venituri mici nu îşi permit o chirie la proprietari privaţi, nu îşi permit plata utilităţilor, nu îşi per­mit costurile unei proprietăți (impozite, asigurări etc), deci nu îşi permit să locuiască altfel decât informal.

De multe ori, oamenii sunt îndrumaţi în zone în care pot locui informal chiar de către autorităţile locale. Li se dă de înţeles că acolo ar putea să stea „toleraţi”, după ce au tre­cut prin experienţa evacuărilor şi după ce autorităţile le-au refuzat soluţii formale şi decente de locuire publică. Există şi anumite cazuri în care oamenii au locuit în aceste zone dinainte de 1989, dar locuinţele lor nu au apucat să fie for­malizate.

Zonele de la marginea oraşelor sau comunelor în care oamenii îşi construiesc/reconvertesc locuinţele informale au totuşi acces la nişte resurse minime, pentru supravieţuirea în condiţii foarte precare: acces la materiale ieftine de construc­ţie (lemn, materiale reciclate, chirpici, resturi de la construc­ţii mai vechi etc), acces la o sursă de apă, acces la un drum către oraşul în care nu îşi permit să trăiască, sprijinul altor persoane din familie (ca sursă de întrajutorare) sau acces la un centru de reciclare ca loc de muncă precar şi informal. Astfel, locuitorii acestor zone muncesc şi se organizează să supravieţuiască, folosind resursele minime pe care şi le per­mit. Pentru mulţi, o creştere a costurilor acestor resurse (de exemplu costul apei, al materialelor, al terenului, al drumului de acces etc.) ar face imposibilă locuirea/ supravieţuirea în acele zone.

2. Ce presupune procesul de formalizare/ recunoaștere juridică a locuințelor informale

Propunerea pentru formalizarea așezărilor informale elaborată de MKBT și organizațiile partenere, așa cum este ea formulată în Nota de fundamentare, rămâne foarte vagă în ceea ce privește tipurile de intervenții și de soluții de regle­mentare urbanistică sau “stabilirea dreptului de deținere le­gală sau, după caz, relocare pe terenuri sigure din vecinătate, după consultări publice cu locuitorii afectați de relocări.” Ea promovează modificarea și completarea Legii nr. 350/2001, privind amenajarea teritoriului și urbanismului, “cu preve­deri referitoare la: definirea așezărilor informale; stabilirea măsurilor și instituțiilor care pot asigura coordonarea și implementarea activităților de identificare, clasificare, regle­mentare, monitorizare și evaluare a așezărilor informale din România; stabilirea cadrului necesar de intervenție publică integrată pentru limitarea extinderii așezărilor informale și îmbunătățirii condițiilor de viață a locuitorilor acestora.”

Însă, dacă ne imaginăm ce ar presupune un demers de legalizare și cum ar fi el implementat, ne putem gândi la ur­mătoarele posibile măsuri. Cu acordul autorităţii locale res­ponsabile, micile terenuri pe care au fost construite locuin­ţele informale ar fi măsurate şi intabulate. Apoi, ar fi date în concesiune de către autoritatea locală (cel mai probabil pro­prietar sau administrator al terenurilor) sau date în proprie­tate (mai rar se va întâmpla asta, din cât ne putem imagina), proces care va genera taxe pentru persoanele „formalizate”. Pentru formalizarea locuinţelor construite pe aceste mici te­renuri, va fi nevoie de o formă de autorizare a construcţiei din partea autorităţilor locale (şi eventual de refacere a lo­cuinţei conform anumitor standarde), proces care, la rândul lui, va genera costuri suplimentare, iar în cazul în care se face şi racordarea la utilităţi, la acestea se vor adăuga costuri de racordare, plus costuri lunare. Multe persoane care locuiesc informal nu îşi vor permite aceste costuri. Chiar dacă ele par mici la prima vedere, sunt greu de suportat de către familiile cu venituri sub pragul sărăciei.

3. Efecte negative ale formalizării locuințelor informale

Cum arătam mai sus, formalizarea creşte costurile locu­irii în aceste zone informale. Ca efect imediat, se produce o separare între cei care îşi permit formalizarea, având acces la nişte resurse minime, şi cei care nu îşi permit toate aceste costuri care încep să se adune. Pentru cei care nu îşi permit costurile formalizării, efectele negative sunt extrem de ris­cante: fie sunt forţaţi să plece, împinşi astfel către zone cu şi mai puţine resurse, şi mai depărtate, şi mai periculoase pen­tru sănătate şi viaţă, fie se împovărează cu datorii din care cu greu mai pot ieşi familii întregi.

În plus, este foarte important cum va fi formulată legisla­ţia care va facilita formalizarea. În acest moment, propune­rea făcută de Fundaţia PACT şi MKBT, susţinute de Habitat for Humanity Romania, menţionează limitarea dezvoltării de aşezări informale.

Dacă procedura de legalizare nu va in­clude și măsuri de acoperire a costurilor enumerate mai sus, atunci ea, împreună cu imperativul limitării, ar putea să se întoarcă chiar împotriva persoanelor care locuiesc informal, punându-le în pericol pe cele care nu reuşesc sau nu îşi per­mit să îşi formalizeze locuinţele și făcându-le şi mai vulne­rabile să primească amenzi, să fie urmărire, gonite, blocate, deci împinse la limita criminalizării.

4. Exemplul altor ţări în care au fost implementate proce­se de formalizare a locuinţelor informale

În Brazilia, procesul de formalizare a zonelor urbane in­formale numite „favelas” a condus la evacuări masive, pen­tru că oamenii nu şi-au mai permis plata utilităţilor. Firma ENEL (acelaşi ENEL), în parteneriat cu autorităţile, a impus contracte de curent odată cu formalizarea, cu costuri la pre­ţul pieţei, lucru care a îmbunătăţit condiţiile din favelas, dar a forțat oamenii să plece în locuri şi mai depărtate, cu resurse şi mai puţine. În schimb, în cartierele lor, au venit locuitori cu o situație financiară mai bună, care la rândul lor nu îşi mai permiteau costurile ridicate ale locuinţelor din alte car­tiere. Cercetătoare Francesca Pilo scrie detaliat despre aceste procese.

În Ungaria, băncile mari au ţintit familiile cu venituri mici şi nesigure, cărora le-au oferit credite pentru a-şi forma­liza/păstra locuinţele rurale sau cele din oraşele mici. Foarte multe familii au rămas îndatorate pe viaţă cu aceste credite, alte familii şi-au pierdut locuinţele în favoarea băncilor, al­tele au fost forţate să plece în localităţi şi mai mici, şi mai îndepărtate de oraşe, devenind dependente de autorităţile locale care dau sau nu sprijin, iar multe au rămas fără adă­post. Cercetătoarele Agnes Gagyi şi Zsuzsanna Pósfai scriu despre acest proces şi despre partidele de extremă dreaptă din Ungaria care profită de pe urma persoanelor precarizate şi mai mult prin aceste credite (riscante, dezavantajoase din start) pentru locuinţe.

5. Poziția BLOCului și propuneri alternative

BLOCul susține nevoia de o locuinţă formalizată/ legal recunoscută, pentru a avea un domiciliu, acte, acces la servi­cii publice condiţionate de deţinerea actelor de identitate, și în general siguranța locuirii. Susținem imperativul de a satis­fice nevoia de acces la utilităţi precum curent, apă, căldură, elemente cruciale pentru sănătatea oamenilor și înţelegem nevoia de terenuri şi construcţii sigure pentru locuinţe (fără risc de inundaţii, incendiu etc).

De aceea, referindu-ne la situațiile de locuire informală mai ales din orașe, rezultate din nevoia de locuință în ab­sența unor programe guvernamentale de locuire pentru per­soanele cu venituri reduse și din procesele structurale ce le împing în astfel de situații, propunem:

1. Dezvoltarea şi distribuţia justă de locuinţe publice în oraşe, astfel încât tot mai puţini oameni să fie nevoiţi să ajun­gă în locuinţe informale;
2. Formalizarea locuințelor informale acolo unde oame­nii își doresc acest lucru și susținerea financiară a acestui efort;
3. Susţinerea din partea autorităţilor publice a dezvoltării infrastructurii tehnico-edilitare în aceste zone;
4. Susținerea din partea autorităților publice a plății uti­lităţilor, în toate acele cazuri în care persoanele nu îşi permit acest lucru; și/sau negocierea prețurilor pentru utilități cu distribuitorii (de exemplu în programele lor de Corporate Social Responsability);
5. Varianta de formalizare sub formă de „cooperative de locuinţe”, care să asigure sprijin atunci când anumite fami­lii nu mai pot plăti costurile locuirii, respectiv care să preia locuinţa (şi să o menţină de utilitate colectivă) atunci când anumite familii nu mai vor/nu mai pot locui acolo.

 

BLOCul pentru Locuire s-a constituit în urma acțiunilor grupurilor militante pentru dreptul la locuire, dreptate loca­tivă și dreptul la oraș: Căși sociale ACUM!, Frontul Comun Pentru Dreptul La Locuire, E-Romnja, Dreptul la Oraș.