de Enikő VINCZE
De-a lungul anilor, mișcarea Căși sociale ACUM! a avut mai multe acțiuni revendicative privind justiția și dreptatea locativă, bazate pe câteva convingeri despre potențialul și limitele activismului juridic. Chiar dacă nu au fost în mod explicit elaborate, acestea au fost cel puțin în mod comprimat expuse în afirmații sau interogări de genul: Suntem egali, nu ilegali! și Ne face justiția dreptate?
Ce gânduri ne-au făcut să fim conștienți de limitele unor astfel de acțiuni?
În timp ce planificam și derulam aceste acțiuni, trebuia să recunoaștem: protestul stradal și cauza în instanță care revendică drepturi ale omului și dreptul la locuire sunt foarte limitate în ce privește capacitatea lor de a genera schimbare socială în favoarea clasei lucrătoare pauperizate, dar și în favoarea clasei de mijloc precare. Știam tot timpul că revendicările privind legalitatea și drepturile trebuie să depășească atât cadrele liberalismului juridic (și implicit pe ale legalismului formal), cât și discursul universalist al drepturilor omului, axat pe individul desprins din relațiile sale sociale; și că ele trebuie să fie tratate cu autocritică dacă se dorește să devină o părticică din lupta pentru materialitatea dreptății și egalității sociale. Considerentele de mai jos ne fac să fim conștienți de limitele activismului juridic în domeniul locuirii:
-
Locuirea este un domeniu central al economiei politice. Politica locuirii reflectă, dar și constituie economia politică capitalistă bazată, pe lângă exploatare, pe acumulare de capital prin deposedare și fundamentată pe o anumită structură de clasă.1 Piața de locuințe este parte din piața imobiliară, fiind strâns legată de piața terenurilor și a construcțiilor, dar și de fluxul de capital investit în locuințe, precum și de sistemul financiar-bancar. Transformarea socialismului de stat în capitalism neoliberal în România a implicat în mod inevitabil schimbări în reglementarea locuirii, astfel încât (și) acest domeniu să susțină formarea economiei de piață, de exemplu prin privatizarea vechiului fond de locuințe de stat (via vânzări către foști chiriași, și retrocedări), prin susținerea construirii de noi locuințe în proprietate privată, prin susținerea dezvoltatorilor imobiliari în acumularea de capital, prin promovarea creditelor imobiliar-bancare, prin facilitarea evacuării din locuințe ocupate fără acte de către cei nevoiași, prin lipsa de investiții în locuințe sociale publice, prin investiții reduse chiar și în construirea de locuințe publice care se pot vinde (locuințe ANL). Aceste tendințe ale dezvoltării fondului de locuințe și ale relațiilor de proprietate în domeniul locativ transformă în mod structural locuința în marfă, în obiect de investiții (care se poate închiria sau vinde la prețuri mari), precum și în obiect al speculațiilor financiare (clădirile rezidențiale, alături de cele de birouri sau cele comerciale care se tranzacționează cu scopul de a face bani din bani). Față de aceste trenduri mari, revendicările mișcării noastre care solicită mai multe locuințe sociale în fondul locativ public contravin intereselor clasei dominante sau ale celor care fac afaceri și speculații imobiliare aducătoare de profit într-un context economic financializat. Nu ne mirăm că ele nu se bucură de susținere în rândurile guvernanților.
-
Legea este unul dintre instrumentele dominației de clasă sau una dintre formele prin care se exercită puterea.2 Cei aflați în poziții de putere în diverse structuri de stat la diverse nivele, atunci când (re)definesc legislația, nu afirmă, desigur, că o fac urmărind anumite interese de clasă, ci pretind că exprimă niște considerente universal-umane, naturale, normale, sau, dacă vrem, interese naționale. Astfel, procesul de construire a legislației implică în mod inerent și naturalizarea produsului rezultat. Însă trebuie să observăm că, în realitate, legislația joacă un rol în reproducerea inegalităților sistemice care caracterizează societatea capitalistă, și în mod predominant, în legitimarea relațiilor de exploatare. Prin lege, inegalitatea așa cum se produce ea în relațiile sociale (de exemplu inegalitatea între proprietari și lucrători), poate să se normalizeze, astfel încât cei care critică inegalitatea, pot fi ușor stigmatizați ca promovând acțiuni ilegale. Și, mai mult, în general, legislația contribuie la promovarea înțelegerii dominante a ceea ce este bine sau chiar just. Dar legea nu este neapărat, prin definiție, dreaptă. Astfel, justiția poate să nu deservească dreptatea socială, din contră, ea poate să legitimeze forme ale nedreptății în numele legii, căci, precum am văzut, aceasta nu doar reflectă interesele celor care au influență asupra legiutorilor, ci le și legitimează puterea în societate.
-
În condițiile în care locuința a devenit marfă (scumpă), posibilitățile fiecăruia dintre noi de a locui în condiții adecvate și/sau în siguranță, depind de capacitățile noastre economice, la rândul lor determinate de poziția noastră pe piața muncii sau în relație cu mijloacele de producție specifice muncii prin care ne câștigăm veniturile. Vorbind despre aceste aspecte în contextul sărăcirii severe a cel puțin unui sfert din populația României, sau al procentului ridicat al celor care trăiesc din salariul minim, acest lucru rezultă nu doar din veniturile reduse (salariile mici pentru care se lucrează pe piața muncii din România fiind avantajul competitiv al țării prin care guvernanții speră să atragă investitori), ci și din costurile mari ale locuirii (prețurile de achiziționare, de închiriere, dar și prețurile utilităților). De aceea, lupta pentru dreptul la locuință, fără asigurarea drepturilor muncii, nu va putea asigura locuințe adecvate pentru toți.
Totuși, ce potențial am văzut în activismul juridic?
-
Demonstrarea faptului că egalitatea în fața legii, ca principiu al statului de drept, precum și discursul drepturilor omului, sau asigurarea dreptului de acces la locuință, mai ales dacă nu se traduc în măsuri legislative și administrative concrete, nu sunt factori suficienți pentru ca toată lumea să aibă condiții adecvate de locuire, din cel puțin două mari seturi de motive: condițiile materiale ale traiului de zi cu zi ale oamenilor pot să fie atât de precare încât să nu le asigure transpunerea dreptului de iure de acces la locuință în acces efectiv sau de facto; pentru ca să se asigure egalitatea tuturor în fața legii, toți oamenii trebuie să beneficieze, după nevoi, de măsuri care să rezulte în egalizarea punctelor de pornire, care, în cazul multora, sunt puține din cauza resurselor financiare și/sau sociale extrem de reduse.
-
Posibilitatea de a ridica gradul de conștientizare la scară largă a faptului că legile sunt făcute de oameni și ele pot fi modificate dacă interesele celor care doresc a le modifica se coagulează și aceștia se mobilizează în vederea punerii unei presiuni imposibil de ignorat asupra decidenților. În acest context, lupta pentru dreptul la locuință va trebui să vizeze recunoașterea acestui drept ca drept constituțional, și dincolo de asta, modificarea și corelarea legislației locuirii, a celei sociale și a celei anti-discriminare în așa fel încât acestea, împreună, să prioritizeze dreptul la locuințe publice pentru toți și, în mod particular, dreptul la locuință socială publică pentru cei care nu au resurse pentru a procura o locuință de pe piață.3
-
Impunerea, prin apel la diverse structuri ale justiției, inclusiv prin acțiuni în instanță, a respectării prevederilor legale de către autoritățile care nu le aplică în mod adecvat, ci încearcă să găsească nișe prin care pot evita să facă acest lucru. În acest context, încrederea noastră este că autonomia relativă a instituțiilor juridice față de politic (cel puțin după ce politicul a făcut legea și ar trebui să o aplice în guvernare) ar putea să asigure ca cel puțin cele câteva prevederi ce promit să rebalanseze inegalitățile produse de sistem să fie respectate întocmai de către guvernanți. În cazul nostru: locuințele sociale să ajungă și la cei care au cele mai reduse posibilități (adică cele mai mici venituri) de a cumpăra sau închiria locuință de pe piață, pentru că, cel puțin în orașul Cluj, aceste persoane sunt cu totul dezavantajate față de alte persoane care câștigă sub venitul mediu și care, conform legii, sunt îndreptățite să primească locuință socială.
-
Posibilitatea ca lupta în justiție pentru dreptul la locuință să poată fi dusă ca o componentă a luptei pentru dreptate locativă, care la rândul său funcționează ca element constitutiv al dreptății sociale. În sens pozitiv, pentru că această luptă poate să impună pe cale legală respectarea prevederilor legii locuinței și a legislației sociale și anti-discriminare de către autoritățile administrației publice, ceea ce are potențialul de a genera consecințe materiale. În sens negativ, pentru că putem folosi acțiunea în instanță pentru a demonstra limitele statului de drept în relație cu asigurarea drepturilor social-economice: adică faptul că instanța nu poate obliga administrația publică locală să asigure de facto locuințe sociale adecvate tuturor celor care ar fi îndreptățiți la locuință socială, și nici măcar tuturor persoanelor marginalizate social, pentru că în luarea unor astfel de măsuri primează autonomia administrativă și presupusa lipsă a banilor. O măsură structurală care ar putea depăși această barieră și ar acționa dincolo de asigurarea dreptului individual la locuință, ar fi crearea unor pârghii juridice prin care administrațiile publice să fie obligate să creeze un stoc adecvat de locuințe sociale publice atât din punct de vedere calitativ, cât și din punct de vedere cantitativ. Dar pentru asta este nevoie de reconstruirea (politică) a legalității, pentru ca legislația să devină un instrument al schimbării sociale în direcția susținerii celor deposedați de drepturi social-economice, și să nu fie în mod predominant un mijloc al reproducerii puterii clasei proprietare.
Despre construirea politică a legalității
Imperativul general ce ne ghidează în activismul nostru juridic este acela de a fi conștienți/conștiente de construirea politică a legalității. Din punctul de vedere al celor care devin persoane fără adăpost și/sau locuiesc în condiții inadecvate, asta înseamnă, spre exemplu, să chestionăm legalitatea evacuărilor care lasă oamenii în stradă, sau legalitatea refuzului instituțional de a produce un număr adecvat de locuințe sociale, sau legalitatea dislocării oamenilor înspre periferii sub-dezvoltate și toxice, sau legalitatea acceptării ca ei să locuiască în condiții care le periclitează sănătatea, sau legalitatea legilor care susțin acumularea de capital prin dezvoltare imobiliară, sau până la urmă și legalitatea care sfințește proprietatea privată chiar și înaintea protejării vieții oamenilor deposedați de proprietăți.
Dar de ce lucrurile în politica locuirii nu se puteau întâmpla altfel decât s-au întâmplat după 1990? De ce, de exemplu în perioada 2007-2016, aproape 90% din fondurile de stat investite în producția de locuințe au susținut creșterea fondului de locuințe private, și prea puține investiții au fost făcute în dezvoltarea stocului de locuințe publice? 4 Pentru că această politică a fost subordonată dezideratului principal la care România trebuia să răspundă ca țară semi-periferică ce opta pentru integrarea pe scena capitalismului global, și anume cerinței de a crea piața de locuințe și de a transforma statul din dezvoltator de fond de locuințe, în manager întreprinzător al domeniului locativ.5 În urma acestor intervenții, raportul între procentul locuințelor private și al locuințelor publice s-a schimbat semnificativ față de cum arăta el în 1990: azi, peste 98% din fondul total de locuințe fiind în proprietate privată, în timp ce înainte procentul locuințelor în proprietate personală era de circa 70%. Privind politica locuirii ca politică economică în dinamica sa istorică de după 1990, putem distinge următoarele patru mari direcții prin care statul a contribuit la formarea pieței de locuințe, la promovarea afacerilor imobiliar-bancare ca motor al capitalismului, și la comodificarea locuirii.
-
Privatizarea fondului locativ de stat construit înainte de 1989, prin:
-
Vânzarea locuințelor construite din fonduri de stat (inclusiv cele ale întreprinderilor) către foștii chiriași; intervenție ce s-a întâmplat și în contextul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, care prevedea că bunurile din patrimoniul societăţii comerciale trec în proprietatea acesteia.
-
Retrocedarea/ Restituirea imobilelor naționalizate (imediat după 1990 prin Hotărâri Judecătorești, ulterior prin Legea 10/2001).
-
Susținerea directă de către stat a construcției de noi locuințe în proprietate privată, prin:
-
Acordarea unor subvenții până la 30% din valoarea locuinței din bugetul de stat pentru realizarea locuințelor proprietate personală pentru anumite categorii de persoane, printre ele tineri căsătoriți; răniții, familiile și părinții celor decedați, ca urmare a participării la victoria Revoluției din decembrie 1989; și altele.
-
Atribuirea, la cerere, prin darea în folosință gratuită, tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18 și 35 de ani a unei suprafețe de teren, din terenurile aflate în domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale, pentru construirea unei locuințe proprietate personală.
-
Susținerea de către stat a construcției de locuință în proprietate privată, făcând posibilă și valorificarea acestora.
-
Conform Legii 114/1996 – legea locuinței, persoanele fizice sau juridice române pot realiza, cu respectarea prevederilor legale, construcții de locuințe pentru folosință proprie sau în scopul valorificării acestora. Persoanele juridice române care investesc din profit pentru realizarea de locuințe, beneficiază de scutirea de impozit pe profitul investit cu această destinație. Consiliile locale pot realiza din depozitele special constituite locuințe exercitând controlul asupra prețului de vânzare, în vederea înlesnirii accesului la proprietate pentru unele categorii de persoane.
-
Contribuția directă a statului la dezvoltarea afacerilor imobiliar-bancare prin susținerea construcției de locuințe proprietate privată, prin:
-
Programul naţional privind sprijinirea construirii de locuinţe proprietate personală, prevederile Programului aplicându-se pentru construcţiile de locuinţe prin credite ipotecare, sprijinul fiind acordat unor categorii de persoane fizice care construiesc pentru prima dată o locuinţă prin credit ipotecar. Începând cu data de 15 noiembrie 2011, statul nu mai acordă subvenţii de la bugetul de stat prin acest program.
-
Programul de construcţii de locuinţe pentru tineri destinate închirierii, derulat prin Agenţia Naţională pentru Locuinţe. Reglementările în vigoare ale programului prevăd că locuințele construite și date în chirie se pot cumpăra de către chiriași după un an.
-
Programul de construcţii de locuinţe pentru tineri şi programul de construcţii de locuinţe prin credit ipotecar. În cadrul acestui program s-a urmărit ca Agenția Națională pentru Locuințe să nu mai fie avantajată de asigurarea de surse de finanțare de la bugetul de stat pentru subvenții, permițând astfel crearea oricărui tip de parteneriat în dezvoltarea de noi ansambluri rezidențiale. Programul prevede că creditul ipotecar este acordat de instituții financiare agreate de ANL, el fiind garantat prin ipoteci pe teren și construcțiile ridicate pe acesta. S-a mai stabilit că pentru construcția de locuințe, ANL își constituie un portofoliu de terenuri prin solicitarea și preluarea acestora, conform legii, din patrimoniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale.
-
Programul Prima Casă, conceput în 2009 ca o măsură anticriză ce urmărea să relanseze creditarea bancară, este destinat sprijinirii persoanelor care achiziționează pentru prima dată o locuință și nu au beneficiat în trecut de credit ipotecar. Prin acest program, guvernul garantează cu un anumit procent din valoarea împrumutului pentru cumpărarea locuinței prin Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru IMM-uri. Astfel, băncile private devin și mai interesate să acorde credite imobiliare de pe urma cărora nu doar câștigă foarte mult profit, dar beneficiază de o siguranță în plus datorită garanțiilor de stat pe care le primesc pe baza acestui program.
-
Programul Bauspar de economisire-creditare, susținut de statul român prin așa numite prime pentru economisirea făcută de către clienții băncilor de locuințe (BCR și Raiffeisen), care după perioada de economisire pot lua credite ipotecare de la aceste bănci. După ce Curtea de Conturi a demonstrat că cele două bănci au prejudiciat statul român beneficiind de aceste prime, dar neacordând credite ipotecare doar unor procente infime de clienți (sub 2% respectiv sub 4% dintre cei după care băncile au primit prime de economisire), programul a fost blocat timp de doi ani. El s-a deblocat recent, în iulie 2018, printr-o lege care a adus modificări reglementărilor din legea inițială.
Susținerea formării pieței de locuințe și a celor care fac profituri mari din dezvoltare imobiliară și/sau din tranzacționări imobiliare prin programele guvernamentale de mai sus, au fost și sunt justificate prin promovarea ideii că locuința în proprietate privată este cea mai adecvată și sigură, precum și a idealului de persoană-proprietar, dar și a convingerii că aceste deziderate merită orice sacrificiu (de exemplu, îndatorarea la bancă pe tot timpul vieții active, riscul de a rămâne și fără banii plătiți, și fără casă, în cazul în care nu mai poți plăti creditele bancare etc). Toate aceste construcții justificatoare sunt completate și de sugestia de a considera investiția în imobiliare ca fiind cea mai sigură și rentabilă investiție, precum și de prezentarea competiției investiționale ce crește în continuu prețurile la imobiliare ca o competiție bună. Strategiile de marketing ale orașelor mari, de exemplu, pe lângă mesajele prin care doresc să atragă investitori, repetă la nesfârșit că orașele unde locuințele costă foarte mult, sunt cele mai bune orașe în care cineva își poate dori să trăiască și să-și achiziționeze o locuință de pe piață, sau sunt cele mai bune locații unde cineva poate să dovedească că a devenit o persoană adecvată capitalismului neoliberal.
Vezi Enikő Vincze și Simona Ciotlăuș: Housing and class (trans)formation in Romania, LeftEast, 3.09.2016, http://www.criticatac.ro/lefteast/housing-and-class-transformation-in-romania/
Idei elaborate de studiile legale critice (Critical Legal Studies), dezvoltate din anii 1970, ca o adaptare a teoriei critice la domeniul dreptului. O privire sintetică asupra acestei mișcări vezi, de exemplu, aici: https://cyber.harvard.edu/bridge/CriticalTheory/critical2.htm
În accepțiunea noastră, locuința socială este o formă a locuinței publice, fiind un instrument al garantării dreptului la locuință ca drept universal al omului și al asigurării accesului în fapt al tuturor la locuințe adecvate. Locuința socială publică este inalienabilă. Ea se acordă cu chirie subvenționată de stat în funcție de nivelul venitului în așa fel încât criteriile de atribuire să faciliteze și accesul persoanelor marginalizate. Locuințele sociale publice ar trebui să fie administrate de colectivul de chiriași.
Enikő Vincze, Simona Ciotlăuș, George Zamfir: După aproape 30 de ani de măsuri pro-piață imobiliară, se impune o POLITICĂ ANTIRASISTĂ ȘI JUSTĂ DE LOCUIRE PUBLICĂ, Critic Atac, 12 mai 2017, http://www.criticatac.ro/dupa-aproape-30-de-ani-de-masuri-pro-piata-imobiliara-se-impune-o-politica-antirasista-si-justa-de-locuire-publica/
World Bank: Housing: enabling markets to work. A World Bank policy paper. Washington DC ; World Bank, 1993. http://documents.worldbank.org/curated/en/387041468345854972/Housing-enabling-markets-to-work