Acasă Interviu Respect pentru oamenii cu care lucrezi şi pentru public

Respect pentru oamenii cu care lucrezi şi pentru public

de Gazeta de Artă Politică

Interviu cu Oana MARDARE și Alexa BĂCANU

Reactor de creație și experiment din Cluj e tipul de spațiu inspirant în care simți nevoia să revii. Pentru că, din 2014, de când a apărut, s-a transformat într-un loc care a generat schimbări importante în zona independentă. Pentru că oamenii care l-au creat, împreună cu artistele și artiștii din jurul lui, i-au definit pe parcurs direcții sociale necesare. Pentru că l-au deschis spre publicuri tinere și spre arta angajată în problematizarea realităților proxime. Am stat de vorbă cu Oana Mardare (actriță) și Alexa Băcanu (dramaturg), două dintre artistele care au pus pe picioare acest spațiu.

Cum a apărut Reactorul? Ce v-a determinat să-l creați?

Oana: Reactor – la fel ca majoritatea spațiilor, probabil –  a apărut din nevoia unor artiști de a avea un spațiu constant de desfășurare a proiectelor, care să asigure continuitatea și evoluția acestora. Un punct fix în care să se cumuleze eforturile și energia unor oameni, un element de stabilitate, un loc.

Simțeam că un astfel de spațiu ar putea fi foarte util pentru Cluj, pentru că știam că există un potențial artistic neîmplinit, al zecilor de absolvenți ai facultății de teatru care sunt nevoiți – așa cum am fost și noi – să părăsească Clujul după absolvire, să își încerce norocul la București sau să se orienteze spre teatrele de stat din provincii mai mult sau mai puțin mari. Sau să se reprofileze. Simțeam că există forță de muncă și energie creatoare în Cluj, dar că e dispersată. Și mai simțeam că s-ar putea crea o comunitate, dacă ar exista un element de legătură. Intuiam și speram că, odată deschis – și aici mă refer mai mult la o atitudine – spațiul s-ar umple de conținut. În martie 2014, Reactor s-a inaugurat cu un maraton artistic de 24 de ore, în care am invitat artiști din diferite domenii să „caute o reacție”. Am descoperit atunci că spațiul poate funcționa pe direcții diferite și am cunoscut mulți oameni care au rămas aproape de Reactor și alături de care am conturat primele proiecte. Și, deși 4 ani mai târziu am dezvoltat o direcție mai clară, a rămas ceva din atitudinea aia, pe care încercăm să o păstrăm vie, pentru că ne ajută pe noi în primul rând să rămânem vii.

Cum l-ați gândit? Cum i-ați definit direcțiile și în funcție de ce nevoi l-ați structurat?

Oana: La nivel de conținut artistic nu am avut un plan „de acasă” pentru că nu știam pe ce resurse umane ne putem baza. Eu și Doru (n.m. Doru Taloș, actor, co-fondator Reactor) ne-am reîntors în Cluj, după aproape 5 ani de la terminarea facultății, în decembrie 2013, și am început să căutăm oameni care aveau timp și energie de investit. După o pauză atât de mare, cam toate relațiile au fost începute de la 0, deci ne-am consolidat ca echipă din mers. Prin muncă am descoperit ce avem în comun, ce ne deosebește, dar nu am definit niciodată foarte clar o direcție care să excludă total alte direcții (rămânând în parametrii calității, desigur). Deci și direcția artistică s-a definit pe parcurs, din întâlniri, din încercări, din căutările noastre comune. Aveam însă alte repere, mai practice: știam că vrem să avem un program constant de evenimente, anunțat lunar. Știam că va trebui să lucrăm pe mai multe planuri: spectacole pentru copii, evenimente conexe, ateliere. Și știam că vom avea nevoie de public (visam să ne susținem din încasări… sau măcar să ne menținem). Probabil că nu e nicio mare revelație, dar da, ne-am gândit mult la public, la cum percepe el teatrul independent, la ce tip de experiențe are sau nu are în Cluj, la cum trebuie să comunici cu el, cum să îl ajuți să te perceapă așa cum vrei să te perceapă, cum să obții feedback de la el etc. Ne gândim și acum la lucrurile astea, desigur. Pentru că oamenii sunt în continuă mișcare și orașul se schimbă într-un ritm accelerat. E foarte important publicul.

Cum a fost prima întâlnire de echipă pentru crearea spațiului?

Au fost foarte multe prime întâlniri, în formule diferite, pentru că nu exista o echipă, după cum ziceam. Și erau toate așa ca niște blind dates, cu bune intenții și cu emoții. Îmi amintesc de primele întâlniri cu Raluca Mara, la ea sau la noi acasă, apoi de o cafea într-un bar cu Delia Gavlițchi și Cătălin Grigoriu, care erau foarte sceptici. O întâlnire importantă de lucru pe care mi-o amintesc a fost cea pentru discutarea etapelor de înființare a asociației. Eram eu și Doru, Raluca Mara și Daniel Peslari, la Daniel acasă. El mai lucrase cu organizații și era familiarizat cu mediul. Ne-a explicat etapele depunerii dosarului, apoi țin minte că am stat mult pe Facebook, uitându-ne la tot felul de oameni și el povestindu-ne care ce face prin Cluj. Tot în formula asta a avut loc o altă întâlnire de lucru pentru scrierea unui proiect de finanțare la primărie. 4 oameni care abia se cunoșteau scriau împreună o aplicație pentru… un festival de teatru. Care desigur că nu a primit finanțarea. Din fericire. Apoi o altă primă întâlnire memorabilă a fost cu Alexa Băcanu în Sisters, cu câteva săptămâni înainte de lansarea spațiului, care ne-a oferit sprijinul ei pentru scrierea comunicatelor de presă. Tot atunci am aflat că e bine să trimiți comunicate de presă și să ai parteneriate media.

Tot în Sisters a fost prima întâlnire cu Raul (n.m. Raul Codlea, regizor) și Petro (n.m. Petro Ionescu, dramaturg), când încă nu știam cât aveam să lucrăm împreună.

A mai fost și întâlnirea-cheie din Insomnia, cu Raluca Sas, Raluca Mara, Ovidiu Caița, în care am găsit numele de Reactor.

Alt date care a fost un succes a fost cel din Flowers cu Leta (n.m. Leta Popescu, regizoare) și Lucia (n.m. Lucia Mărneanu, actriță, desenatoare), cred că a fost love at first sight acolo.

Apoi biroul s-a mutat în Figos Pizza și de acolo lucrurile au intrat într-o „rutină” cu foarte multă pizza, iar tema principală de discuție era maratonul vieții, evenimentul de deschidere a spațiului, pentru care am avut alte zeci de întâlniri. Cu actori. Cu profesori. Cu elevi. Cu muzicieni. Cu artiști vizuali. A fost foarte intens.

Vorbiți-mi puțin despre programele voastre și despre mizele lor.

Oana: Primul an de la Reactor a fost foarte concentrat pe evenimente, pe producția primelor spectacole de teatru, pe formarea unui public. Între timp ne familiarizam cu oportunitățile de finanțare pentru organizații și discutam tot mai mult despre nevoia unor proiecte pilon ale spațiului.

Colegul nostru, Cristian Ban, ne-a propus două direcții care au devenit apoi Reactor Social și Teen Spirit. Reactor Social își dorea o conectare mai solidă cu comunitatea, prin oameni și prin teme. Am derulat trei ediții ale proiectului Sub Reflector, un eveniment performativ unic, cu oameni din diferite domenii, dar care au preocupări artistice. Apoi Reactor Social a însemnat producția unor spectacole de teatru cu diferite teme sociale. Teen Spirit a mizat pe nevoia unei oferte culturale adecvate publicului adolescent.

Din 2016 au apărut programele de rezidență Fresh Start și Drama 5, unde miza este aceea de a oferi cadru de creație și de experiment pentru artiști din afara Reactorului și de a dinamiza producția de spectacole și de piese de dramaturgie contemporană.

În 2017 am derulat un program mai mare de producție de teatru documentar, Exerciții de democrație. Investigarea istoriei recente, a cărui miză a fost să aducă la lumină episoade celebre, dar prea puțin înțelese, din anii de după revoluție. Unul a fost episodul MISA, școala de yoga condusă de Gregorian Bivolaru, și panica stârnită de presa bombastică în rândul părinților tinerilor care practicau yoga în anii ‘90 și prima parte a anilor 2000. Al doilea a fost jocul piramidal Caritas, în care o țară întreagă și-a pus la un moment dat speranțele de îmbogățire și care i-a ruinat pe mulți dintre ei în momentul în care s-a prăbușit. Ce am descoperit pe parcursul documentării pentru ambele spectacole a fost că nu eram conștienți decât de vârful aisbergului, că în spatele „scandalului” se ascund interese, manipulări și tragedii pe care nu ni le-am fi putut închipui.

Acum pregătim un alt program mai amplu de producție, 100 de ani de România. Istorii secundare, în care ne folosim de ocazia Centenarului ca să propunem o serie de istorii alternative, care nu apar în manuale și pentru care nu se organizează parade: istoria femeilor, a minorităților sexuale sau etnice, a vârstnicilor. Vom lansa programul în iunie, în cadrul unei săptămâni de evenimente, când va avea loc și premiera primei producții –  un spectacol de Catinca Drăgănescu, care va vorbi despre condiția femeii în România – dar și prezentarea rezultatelor primei rezidențe artistice (cu artistul vizual Liviu Bulea) din cele două incluse în program.

Ați dezvoltat o serie de proiecte educaționale pentru copii și adolescenți. Cum le-ați adaptat nevoilor copiilor și cum vă propuneți să le dezvoltați?

Alexa: MiniReactor, platforma destinată copiilor, s-a născut odată cu Reactorul și a continuat să funcționeze semi-independent, sub coordonarea Deliei Gavlițchi, până anul trecut când s-a separat juridic, devenind o asociație de sine stătătoare. Principalul proiect al MiniReactor în acest moment e Adaptarea literaturii contemporane pentru publicul tânăr,  în cadrul căruia s-au creat până acum două spectacole de teatru după cărți românești contemporane pentru copii (povestirea Harababura Roz-Albastră de Dorina Grațiela Aolăriți și De ce îi e frică întunericului?, după câteva povestiri de Adina Rosetti). Urmează ca până la finalul anului să apară și un al treilea spectacol, care se va folosi de dramatizări ale altor povești din cartea Adinei Rosetti, De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură?.

Ce ne dorim prin acest proiect e să îi încurajăm pe cei mici să citească, în primul rând, să le trezim curiozitatea față de versiunea scrisă a poveștii pe care tocmai au văzut-o live și să citească și autori români contemporani, nu doar adaptări după Disney sau povești clasice, în al doilea rând. Multe dintre poveștile contemporane sunt foarte creative și oferă modele ceva mai bune de comportament decât Cenușăreasa sau Albă ca Zăpada. În plus, ele se adresează copiilor de acum, din secolul XXI, și pun în discuție, chiar dacă într-un mod simplu și ușor de înțeles, lucruri cu care copiii se confruntă în lumea reală, cum ar fi separarea fetelor de băieți pe baze coloristice sau frica de întuneric. Poveștile contemporane sunt mult mai atente la mesajele pe care le transmit și la sensibilitățile moderne și încearcă să pregătească subtil copiii pentru o lume în care mama vitregă nu e neapărat diabolică, iar vrăjitoarea nu mai e forțată să danseze în pantofi de fier înroșiți în foc la happy end.

Teen Spirit, platforma destinată adolescenților, a apărut la un an de la deschiderea Reactor, dintr-o nevoie reală a Clujului de programe de teatru pentru liceeni, pe de o parte, și din nevoia noastră de a-i aduce la teatru, pe de alta. Nu aveam deloc public de liceu și nici nu voiam să îl aducem cu forța, în schimbul unei note sau sub amenințarea unui profesor, cum se întâmplă lucrurile astea de obicei. Am încercat să ne dăm seama de ce nu vin și răspunsul pe care l-am găsit a fost că nu au de ce să vină, că spectacolele la care au ei acces nu vorbesc despre sau pentru ei și că dacă reușim să rezolvăm problema asta, totul va veni de la sine. Așa că am mers în licee, am vorbit cu ei, am încercat să-i înțelegem, să ne amintim de propriile noastre adolescențe, și am creat spectacole care li se adresau lor, în primul rând. Și, așa cum ne așteptam, au venit și liceenii la teatru. Între timp, programul a primit și un premiu pentru comunicare și mediere culturală din partea Administrației Fondului Cultural Național, am început să găzduim o parte din evenimentele din Festivalul de teatru Histrioniada Liceenilor, am organizat ateliere de mediere culturală cu ei și continuăm să plănuim activități dedicate.

Valori şi principii pe care se sprijină Reactorul?

Alexa: Deschidere, responsabilitate, ingeniozitate (cuvântul din engleză, resourcefulness, parcă se potrivește mai bine). Dar și respect pentru oamenii cu care lucrezi și pentru public.

Ce n-ați reușit să faceți până acum și vă doriți foarte mult?

Alexa: Cred că asta depinde de persoana pe care o întrebi. Ne dorim multe, de la un sistem de sunet mai performant, la un site nou (care e în lucru!), la colaborări cu diferiți artiști pe care-i admirăm, la consolidarea echipei actuale. Ne mai dorim – și simțim că e momentul potrivit pentru asta – dezvoltarea relațiilor internaționale, capitol la care mai avem de lucru, atât pe partea de colaborări, cât și de finanțări.

Oana: Visăm la un departament financiar și administrativ separat – ca resurse umane – de cel artistic. Visăm la dezvoltarea componentei de laborator. Și visăm uneori la o sală mai mare.

Cum ar arăta Reactorul ideal?

Alexa: Reactorul ideal e la fel ca acum, dar câțiva pași mai în față. O siguranță financiară pe termen lung, care să nu însemne că 90% din timp ni-l petrecem sub hârtii. Artiști mulțumiți, spectacole tot mai bune și îndrăznețe, public tot mai larg și atașat de noi și deschis la ce îi propunem.

În plus e important să fie un spațiu în continuă evoluție, să nu stăm pe loc decât ca să ne calculăm următoarea mișcare. Atât ca artiști, cât și ca manageri/operatori culturali, încercăm să nu ne oprim din căutat, să nu ne blazăm, rutinăm, cinicizăm (nu e în dex, dar ar trebui să fie), să creștem atât cât putem, să avem mereu o nouă miză și un nou scop către care să ne îndreptăm energia și resursele. Deci răspunsul ar fi că Reactorul ideal nu există, e doar aspirația către unul.

Lasă un comentariu