Acasă Gazeta DOSAR: Școala Populară de Artă Contemporană

DOSAR: Școala Populară de Artă Contemporană

de Gazeta de Artă Politică

Echipa care a pus bazele platformei ȘPAC vorbeşte despre cum s-a dezvoltat proiectul, de ce a fost necesară ȘPAC ca demers, ce a însemnat în momentul în care a apărut şi după încheierea activităţilor, în 2012.

ȘPAC la Casa Tranzit. Foto Szilard Miklos

ȘPAC la Casa Tranzit. Foto Szilard Miklos

 

Alex Cistelecan

Dacă nu mă înșeală memoria – rezervă valabilă pentru toate cele de mai jos –, începuturile proiectului ȘPAC se situează prin 2007-2008, când, împreună cu colegii mei de la revista și editura IDEA, Attila Tordai și Andrei State, nemulțumiți cumva de ceea ce noi percepeam drept inerția instituțională și constrângerile editoriale ale revistei, am decis să plecăm și să lansăm un proiect pe cont propriu. În acest demers ni s-a alăturat de la bun început și Veronica Lazăr. Încă nu știam prea exact ceea ce voiam să facem, însă două erau direcțiile în care am fi vrut să ne exprimăm: mai întâi, un site de teorie și propagandă politică, atât pe teme de actualitate ale zilei, cât și pe probleme teoretice de bază – deci un tip de intervenție politică prin text, pe care frecvența trimestrială a revistei IDEA și nivelul său de abstractizare nu ni-l permiteau; iar în al doilea rând, o formă de colaborare între teoreticieni și artiști, din nou diferită de cea pe care se baza revista (care la rândul ei încerca o formulă de artă+teorie, dar care formulă părea, pentru noi, o simplă juxtapunere sau coabitare a celor două, și nu neapărat o colaborare veritabilă).

Formula instituțională sub care, în cele din urmă, s-au așezat aceste încercări și, în fond, toate activitățile ulterioare, inclusiv ȘPAC, a fost Asociația Protokoll, fondată în 2010, dar care continua – sau asuma – moștenirea de până atunci a Studio Protokoll, un spațiu artistic manageriat de Attila Tordai începând din anul 2000. În acord cu intențiile noastre inițiale și cu cele două direcții pe care ni le doream, Asociația Protokoll a desfășurat două tipuri de activitate: un site propriu de critică, teorie și propagandă politică, care a activat cam până prin 2011 (2012?) – și la care am renunțat ulterior, pentru că nu aveam suficientă mână de lucru cât să-i asigurăm conținut într-un ritm susținut, dar și pentru că în aceeași perioadă CriticAtac devenise deja principala platformă de stânga și nu avea sens să dublăm inutil scenele. Cea de-a doua direcție de activitate s-a concretizat în Școala Populară de Artă Contemporană. Ideea ei era de a produce materiale grafice de intervenție politică directă (afișe, stencil-uri și alte forme de propagandă figurativă). În acest scop, și pentru a echilibra cumva componenta artistică cu cea teoretică a grupării, au fost invitați să facă parte din Protokoll și artiștii Miklósi Dénes și Miklós Szilárd. De asemenea, pe partea de teorie, au mai intrat în grup ulterior și până la finele activităților – 2012 – Dana Domsodi, Lorin Ghiman și Mircea Vlad. Nu în ultimul rând, încă din primele luni de discuții preliminare s-au alăturat grupului Chase Johnson și Ailisha O’Sullivan, care și-au asumat sarcina dificilă de a asigura finanțarea activităților noastre prin crowdfounding.

În ce mă privește, întrucât în perioada 2008-2011 am urmat un doctorat în afara țării, contribuția mea la proiect, exceptând vacanțele școlare, s-a limitat la spațiul virtual. Prin urmare, deși am asistat și contribuit la nașterea ȘPAC, la activitățile ei nu am participat decât din vara lui 2011, când am ținut un seminar de lectură pe volumul I și II din Capitalul lui Marx. Până atunci, activitățile ȘPAC au constat într-o serie alternantă de seminarii pe probleme politice sau de teorie politică, pe de o parte, și ateliere de producție de „imagistică propagandistică”, de cealaltă parte. Evident că această ultimă activitate ar fi trebuit să fie punctul de greutate al școlii, pentru că, altfel, seminarii de lectură s-au mai făcut și prin alte părți. Din păcate, cred că ȘPAC a intrat în impas tocmai pe această din urmă ramură de activitate, care ar fi trebuit de altfel să o definească – și asta pentru că de la bun început (deși am realizat asta abia mai târziu, pe parcurs) a existat o diferență majoră în modul în care noi, membrii grupului, am înțeles raportul și coabitarea dintre partea teoretico-politică și partea artistică: în ce ne privea pe cei patru fondatori, misiunea ȘPAC nu era, desigur, nicidecum să producă artă de dragul artei, fie ea și contemporană, ci să pună expresivitatea și abilitățile artistice în slujba propagandei și agitației socialiste; din perspectiva celor doi artiști implicați, chiar dacă acest rol instrumental și subordonat al artei era – cel puțin la nivel declarativ – acceptat, criteriile estetice burgheze – originalitate, expresivitate etc. – rămâneau în continuare ultimele criterii de valoare. Ca atare, nu cred că e întâmplător că din toată activitatea școlii a rezultat un singur afiș, și că acesta a fost muzeificat de la bun început, nepărăsind vreodată spațiul ȘPAC.

Ceea ce nu înseamnă că nu au existat și realizări remarcabile în palmaresul ȘPAC. Însă acestea s-au datorat mai degrabă – sau și-au avut cauza inițială – în contextul exterior, într-o serie de evenimente social-politice care și-au pus amprenta și au determinat o anumită reacție din partea școlii – și anume evacuarea romilor de pe strada Coastei și măsurile de austeritate ale guvernului Boc. Aceste evenimente au determinat o anumită efervescență în sânul ȘPAC, fiind și momentele în care școala a produs într-adevăr unele din cele mai reușite forme de intervenție politică ale sale. Dar poate că, din nou, nu e întâmplător că activitatea școlii s-a cam încheiat, părând cumva sleită, imediat după aceste evenimente – mai exact, după participarea la protestele anti-austeritate din 2012. Nu a fost însă singura instituție locală independentă de stânga care, deși a participat și contribuit la desfășurarea protestelor, a fost cumva depășită de acestea – „Tinerii Mânioși” și „Grupul de Acțiune Socială”, cu care de altfel ȘPAC a și colaborat în timpul protestelor, au intrat și ele în desuetudine și dizolvare după mișcările din 2012.

 

Attila Tordai

După ce, în 2007, am încheiat colaborarea cu revista IDEA artă + societate și am închis și Studio Protokoll, împreună cu Alex Cistelecan, Andrei State și mai apoi Veronica Lazăr am căutat o nouă formă de angajament social. Ceva care să fie diferit de ce făceam înainte. De exemplu, eu nu mai voiam expoziții de artă ori proiecte artistice. Cred că nu pot omite nici experiența acumulată la Periferic 6 (De ce copiii?), unde conceptul curatorial cu care lucram era axat pe pedagogia non-formală, educația extrașcolară și pe abandon, adică lăsarea sau plasarea copiilor sub autoritatea și educația unor administraţii orientate către interesele economiei de piață. Am citit destul de multă literatură de specialitate, am urmat chiar și un curs de pedagogie reformistă și alternativă. Am dat de Freire, Giroux, Freinet, dar și de critica lui Gramsci la adresa pedagogiilor reformiste din Italia. Din ce în ce mai mult mă preocupa elaborarea unui proiect de școală care să fie un instrument politic. Formula la care am ajuns era un drawing school unde desenatul însemna capacitatea de a aborda o problemă anume, în cazul școlii noastre – o problemă socială și politică. Mottoul găsit: „nu contează cum desenezi, ci ce și de ce” implica abandonarea criteriilor estetice în favoarea mizei și intervenției politice directe. Școala ca proiect a căpătat dinamică atunci când alți doi prieteni din perioada Studio Protokoll ni s-au alăturat și s-au angajat să ne asigure un buget. Până la urmă, banii strânși au fost de ajuns doar cât să renovăm spațiul, să plătim chiria lunară plus câteva cheltuieli de bază. Fără suportul lor, e vorba de Chase Johnson și Ailisha O’Sullivan, cred că am fi rămas doar la o variantă online a platformei.

Ține de istoria acestui proiect faptul că inițial era să-l implementăm undeva în cartierul Mănăștur. Apoi am vizitat și negociat o casă cu câteva încăperi din spatele campusului universitar. În ultimul moment am optat pentru o chirie la Casa Tranzit. Dénes Miklósi, care se alăturase ulterior echipei, a pledat cel mai vehement pentru acel loc. Această mutare conținea câteva riscuri – asocierea sau aproprierea ulterioară din partea Casei Tranzit – dar consideram proiectul nostru atât de străin de ce era acolo încât ne-am asumat acest risc. Și chiar cred că am fost acolo un fel de corp străin.

ȘPAC era necesar pentru că trăiam în Romania. Acest tip de instituție activistă lipsea de la noi, pe când în multe alte țări era deja erodat, dat uitării ori privit cu resemnare. Țin minte cum povesteam despre proiect la New York și cum nimeni nu părea fascinat de idee. În schimb, de cum mă apropiam de Europa de Est, interesul creștea. Trebuia spartă și la noi o barieră care bloca drumul teoriei critice si al artei angajate politic către societate. Consideram necesară introducerea în spațiul românesc a unui discurs radical, emancipator, care să ajungă sau să reverbereze până în structurile școlare. Era nevoie de o instituție cu o programă axată pe teorie socială dublată de artă critică, care să vizeze structurile administrației locale, politicile dominante de dreapta, ori condiția marginalilor. Personal, îmi imaginam că mulți autori ni se vor alătura dacă va exista o platformă, o instituție unde să își poată elabora discursul și critica. Deși principiile stângii radicale erau aproape interzise în țară, și furia îndreptată către administrațiile locale ar fi fost mai potrivită în forma acțiunilor și protestelor ilegale, strategia noastră a fost de a face totul legal și nu ca niște acțiuni de guerilă. Instituția își afișa, își asuma și își apăra doctrina. Doream un spațiu-instituție care legitimează acțiunile și discursul stângii. Exista tot timpul pericolul să fim asociați ori confundați cu un proiect artistic, sau cu o pseudo-școală unde se țin workshopuri, redenumită acum școală. Redactarea a două manuale, care urmau să servească drept materiale didactice, a fost un pas important, dar tot nu era de ajuns. Urma ca toți cei care au contribuit la aceste două volume să țină cursuri ori seminarii în calitate de colaboratori ori profesori invitați, însă incapacitatea noastră de a crea o programă proprie, de a funcționa ca un grup unit care lucrează pe baza unor principii elaborate și puse pe hârtie nu ne-a favorizat creșterea, și nici nu a ajutat la atragerea altor persoane.

Am avut un semestru de succes, urmat de un eșec. În primul caz, aș zice, proiectul funcționa tocmai fiindcă problema era dată și era atât de evidentă încât trebuia doar să direcționezi privirea oamenilor către caz. Şi să subordonezi creația teoriei. Problema romilor evacuați care au fost înșelați de autorități, mutați din oraș lângă groapa de gunoi în niște apartamente de necesitate, era atât de revoltătoare, încât inclusiv cei mai suspicioși și apolitici studenți au contribuit cu câte o lucrare critică. Însă existau multe alte nedreptăți în societatea românească, sigur, nu atât de evidente, dar care totuși meritau tratate cu același impuls activist. Vorbim, în fond, de o societate capitalistă în desfășurare, de noua răspândire a discursului naționalist și neo-conservator (orbanist), de sărăcia din sate sau periferii. Dar politizarea radicală a cursurilor a speriat mai degrabă pe mulți.

Paradoxal, evenimentele din ianuarie 2012 ne-au lăsat fără studenți și asta nu a fost ușor de gestionat, pentru că ne punea în fața unei duble constrângeri: pentru unii eram prea politici, pentru ceilalți părea că mult prea puțin.

 

Lorin Ghiman

Acum aproape zece ani, pe când am început să discutăm despre ceea ce a devenit Protokoll/ŞPAC, cred că dincolo de aşteptările şi proiecţiile fiecăruia, ne doream cu toţii ceva de felul unui acoperiş deasupra capului. Abia apoi, de la adăpostul solidarităţii, să începem să facem ceva care să conteze în acelaşi fel în care ea contează: să fie ceva efectiv, actual şi actualizabil, nu un exerciţiu, ci exercitarea şi extinderea unei libertăţi comune. Asta a făcut lucrurile să meargă cât au mers, iar pierderea acestui sentiment al solidarităţii imediate – în acelaşi timp cauză şi efect al solicitărilor de raliere pe poziţii ideologice idiosincratice – a dus la sfârşitul eforturilor noastre comune.

„Filosofii” (Alex, Andrei, Veronica şi cu mine) ne cunoşteam din studenţie; pe Attila îl ştiam iarăşi de mai demult, de la IDEA, iar cu Dénes şi Szilárd m-am împrietenit după ce le-am urmărit un proiect de intervenţie artistică la secţia pentru toxicomani a Spitalului clinic de psihiatrie pediatrică din Cluj. Mă invitaseră să scriu un text care să reflecte proiectul lor pentru o revistă de artă. Mi-a ieşit o bălmăjeală ale cărei bune intenţii au ştiut să le sărbătorească cu mine la nişte beri, complimentându-mă cum ştiu ei s-o facă, ca să-mi dau seama că e vorba mai degrabă de critici. Am găsit şi la Attila aceeaşi generozitate şi, privind înapoi, asta e ceea ce m-a cucerit: posibilitatea de a „lucra” în felul acesta cu „artiştii”, oameni pe care i-am găsit mai atenţi şi mai deschişi la realităţile teoretice din jurul lor decât eram eu însumi. Oricum, Attila, Dénes şi Szilárd au fost motoarele proiectului, şi n-am scăpat niciodată de impresia că, personal, n-am răspuns cum s-ar fi cuvenit posibilităţilor pe care munca lor de fiecare zi le deschidea.

Poate şi din cauză că, destul de repede, prezenţele mele au devenit sporadice după ce-am început să lucrez peste program, ca orice proaspăt salariat, la o gastrită. Aveam sentimentul că, în loc să merg cu autobuzul şcolii populare de artă contemporană, alerg după el.

Ce rămâne, pentru mine, din ŞPAC şi Protokoll, e o încredere difuză că nu e totul pierdut. Şi o serie de concluzii programatice, rezultate din munca efectivă, despre cum se poate construi (pe) solidaritate.

 

Dénes Miklósi

Lucrurile despre care nu prea obișnuim să vorbim cînd discutăm despre ȘPAC, cele care rămân oarecum în umbră, sunt cele legate de crearea infrastructurii. Fiecare sugerase un sediu. Au existat spații în care ne-am fi putut instala numaidecât, dar era vorba de spații deja amenajate, ceea ce s-a dovedit a fi o piedică, deoarece acestea puteau fi adaptate nevoilor noastre doar dacă distrugeam partițiile deja existente, lucru care nu ni s-a părut economicos. A existat și o altă posibilitate: spațiile libere ale Casei Tranzit, unde funcții anterioare stăteau, ca să zic așa, să dispară și aveam, în principiu, un întreg nivel. (…)

Pregătirea spațiului, lucrările de instalare pe care le-am făcut se pare că au fost un proces mai lung decât funcționarea propriu-zisă. Pregătirile au luat aproape un an [de pe la mijlocul anului 2009 pînă în octombrie 2010]. Cam trei sferturi din spațiul pe care ni l-a pus la dispoziție Casa Tranzit a funcționat înainte, timp de zece ani, ca depozit, iar partiția sa internă a fost improprie pentru găzduirea proiectului. În această fază a apărut ideea unor afaceri care să țină în funcțiune spațiul anex cu care școala ar fi trebuit să coabiteze.

Ar fi fost vorba de o cafenea, separată printr-un perete de sticlă de partea de școală. Am fi vrut să obținem un spațiu cu totul transparent. Asta ar fi determinat din capul locului caracterul școlii și, evident, e o întrebare cum ar fi influențat această amenajare a spațiului funcționarea mintală ca atare sau părțile conceptului. Căci de la bun început ar fi fost vorba de un spațiu care permite o privire din exterior și duce astfel spre spațiul public. Dar tocmai pentru acest lucru s-a dovedit improprie partiționarea de atunci a Casei Tranzit; trebuia ghicită și o modalitate de a izola nivelurile. Acest proces e atât de real, te lovești de această latură materială, că peretele nu poate fi făcut doar în cap, partițiile trebuie realizate și fizic. Construcția propriu-zisă, care se poate vedea și astăzi, a luat o vară întreagă. (…)

Alexandru Polgár: După ce ai parcurs experiența acestei școli și toată practica aceasta, ce ai face altfel?

E o întrebare dacă experiența a fost, într-adevăr, parcursă. Probabil că fiecare participant la proiect și-a dat un răspuns la această întrebare. Am formulat unul și în colectiv. Prin vot democratic, nouă oameni au decis despre faptul de a continua ȘPAC-ul sau nu. N-a existat consens. Ceea ce s-a făcut public a fost că școala trebuie închisă. După mine, fără motiv. Interesul pentru ea n-a dispărut. Problema a fost mai degrabă că, în faza de proiectare, lucrurile au fost atât de șlefuite, încât n-aveau cum să reușească. Această proiectare minuțioasă a imprimat în corpul proiectului și sfârșitul său. Faptul că nu s-a putut realiza, pentru că, în realitate, s-a împlinit deja în proiectarea sa. (…)

Fragmente din IDEA Numărul #46, 2014, Alexandru Polgár în dialog cu Dénes Miklósi

www.idea.ro/revista/?q=ro/node/40&articol=855

 

Szilárd Miklós

Primul lucru care îmi vine în minte este că acest proiect a rezultat din apropierea dintre mai multe persoane și a fost desființat prin vot majoritar, iar o eventuală funcționare a sa pe viitor ar fi posibilă doar cu acordul sau cu participarea tuturor celor care au contribuit la formularea sa inițială. În acest sens, s-ar putea presupune că acest model instituțional este blocat de un soi de drept de autor, ceea ce este adevărat într-o oarecare măsură. Timpul consumat cu pregătirea proiectului a fost aproape dublu față de cât a funcţionat el efectiv. În faza lansării sale și după ce structura proiectului a devenit vizibilă pe pagina sa de internet (protokoll.ro – în prezent arhivat aici: protokoll.conset.ro), circula o vorbă printre noi potrivit căreia modelul a ieșit mult prea bine ca să nu fie inevitabil stricat prin punerea sa în practică. Dacă am analiza nevoile mai generale care au animat proiectul înaintea lansării și pe perioada funcționării sale, cred că am putea trece de punctul mort în care acesta a ajuns. Acest lucru pare însă că nu este dorit.

Proximitatea dintre arta contemporană și o poziţie critică de stânga s-a dovedit toxică și se pare că nu eram pregătiți să gestionăm această proximitate în cadrul proiectului. În timp ce au început să apară în România tot mai multe proiecte şi organizații cu o voce politică de stânga bine articulată, piața de artă contemporană s-a dublat la nivel global față de ceea ce era înainte de criză, ajungând să reprezinte o formă de investiție speculativă prin excelență. Arta contemporană a devenit sinonimă cu mistificarea valorii extrase din societate. În același timp, relația dintre estetică și politică a fost tratată schematic, a rămas neexaminată.

Pentru mine, care veneam din practica artei contemporane, aceasta din urmă a însemnat o atitudine critică față de prezent și un limbaj specializat, pe care îl înțelegeam însă mai mult instinctiv şi pe care îl puneam la lucru ca pe un fel de „modernism vagabond” în funcție de diferitele contexte imediate. Dar, de fiecare dată, a fost și un prilej de a învăța, de a înțelege ceva pentru a ajunge la o economie a expresiei.

Pe de altă parte, am perceput arta contemporană ca o valoare în sine. Aceasta însă a rămas o enigmă pentru mai toate școlile și universitățile de artă, care s-au comportat ostil față de practica artei contemporane, pentru toate muzeele de artă, în care ea nu și-a găsit locul, și a rămas multă vreme necunoscută pentru societatea mai largă din România.

Nu este locul aici să descriu mai detaliat cum percep eu istoria artei contemporane din România. Cert este că termenul de artă contemporană s-a încetățenit spre sfârșitul anilor 1990 și a înglobat tot ce s-a numit înainte artă alternativă și experimentală. Dacă ne uităm spre Ungaria, de exemplu, unde echivalentul acestui fenomen era numit neo-avangardă, putem percepe referința directă la gestul revoluționar de anti-artă al avangardei istorice. Aceasta din urmă însă, în Occident, a rămas într-o relație de reciprocitate cu instituțiile artei moderne, care au reușit întotdeauna să transforme orice invenție critică într-un stil și gen artistic (vezi faimoasa sintagmă „non-arta ca artă ca non-artă artă”). În timp ce practici efemere și forme de autoorganizare care se opun înmărfuirii abundă și astăzi la marginea marilor instituții ale artei, toate formele de rezistență sunt înglobate în hypermarketul revoluției continue a modernismului occidental. Această stare dublă a fost interiorizată de instituțiile-proiect ale artei contemporane în zona noastră geografică. Datorită contextului din care lipsește cu desăvârșire, în toată regiunea, modelul muzeului de artă modernă, chiar dacă vrei să pui în practică proiecte de critică socială, îți vezi activitatea și în termeni de artă participativă, de artă în spațiul public, de critică instituțională. Aici practica artei contemporane a însemnat și un act de rezistență față de propriul discurs de legitimare. Pentru mine ȘPAC a fost o îndepărtare continuă de la această stare de fapt. A însemnat continuarea unei practici aplicate pe teren, dar și o îndepărtare de la condiția autoreferențială a artei.

În perioada în care a fost înființat ŞPAC am perceput o nouă nevoie de instituționalizare la majoritatea dintre noi. Școala a fost de la început în centrul proiectului nostru, unde se puteau întâlni într-o formă aplicată arta și teoria, dar ea a fost gândită să funcționeze împreună cu o revistă de texte teoretice on-line și o componentă de prezență în spațiul public, pe care am numit-o strada. Pe lângă asta mai aveam și o pagină de resurse, unde am publicat traduceri ale unor texte și materiale video. Pentru punerea în practică a proiectului am înființat Asociația Proiect-Protokoll.

Primele noastre discuții au pornit de la ideea unei școli de desen formulată de Attila Tordai-S. Și, încă mult timp după aceea, până ce şi-a primit numele de ȘPAC (după ideea lui Sebastian Big), am discutat, de fapt, despre o școală de desen. Din aceste discuții vine şi motoul „nu contează cum desenezi, contează ce și de ce desenezi”. Pe lângă faptul că acesta încurajează utilitatea artei, aici se poate sesiza și un etalon al artei contemporane, care avantajează conceptul în defavoarea meșteșugului. Dar în discuțiile noastre s-a formulat nevoia unui atelier unde se pot însuși anumite priceperi, ca în toate școlile populare.

Deși noi am pornit de la desen, ne-am dat seama destul de repede că ne gândim la desen în termeni mai abstracți. Am început să folosim desenul ca o expresie directă, pentru a trasa o idee cu o anumită urgență. În modelul nostru, acesta funcționa într-o stare emancipată, conștientă de propria poziție, condiționată economic și social – poate tocmai din (re)cunoașterea asta putea să vină sensul de urgență, pentru a da o utilitate artei. Școala deci trebuia sa dea competențe tehnice, o activitate din care ne opream din când în când pentru a asculta seminariile de teorie, ca apoi să revenim la bricolaj. Acesta din urmă însă s-a gândit pe sine în tradiția de de-skilling a modernismului avangardist. Aici cred că s-a produs prima fisură.

Modelul nostru s-a confruntat însă cu realitatea de două ori. Am anunțat programul școlii în două semestre, în care aşteptam înscrieri. Era important pentru noi că programul fusese gândit ca școală, și nu doar în workshopuri izolate. Pe primul l-am numit cu precauție Semestrul 0. Acesta a ajuns să aibă ca problematică centrală evacuările forțate de pe str. Coastei la Pata Rât. Pornind de la unul dintre seminariile publice, cel al lui Enikő Vincze, am fost puși față în față cu un caz de nedreptate socială din oraș. Așa am ajuns să ne confruntăm cu condițiile mizere în care trăiesc comunitățile de oameni care sortează gunoaiele menajere pe rampa de gunoi din Pata Rât. Rasismul, cruzimea și cinismul cu care autoritățile au expulzat o comunitate săracă și vulnerabilă din centru în această periferie a orașului a stârnit reacția noastră și ne-am solidarizat cu această comunitate. Am început să realizăm lucrări artistice prin care să sensibilizăm publicul faţă de realitățile de acolo și să punem presiune pe administrația oraşului pentru a remedia situația.

Dincolo de rolul de pansament în cazul Pata Rât, cred că am avut o prezență publică cu un anumit efect prin diversitatea și complexitatea răspunsurilor, prin limbajul subversiv al artei contemporane, care dădea de înțeles că există mult mai multe resurse în societate decât ceea ce presupune deruta instituționalizată.

Din punctul meu de vedere, ȘPAC a devenit un precedent și un abandon în același timp. Precedent în sensul că a funcționat ca reper pentru un alt proiect[1], care s-a instituționalizat ulterior pe cazul Pata Rât, având un buget de milioane de euro, şi care și-a cheltuit o mare parte din bani pe producție culturală – acest proiect s-a lansat cu o imagine în antet preluată de la ȘPAC. Abandon din cauză că forma și genul lucrărilor artistice din ȘPAC au fost lăsate să se confunde cu distanța critică articulată prin meşteşugul cooperării pe teren. Deși a fost o practică culturală, a fost vorba şi de o organizație politică, care ar fi trebuit să-și mențină poziția pe teren.

Semestrul 1 a fost marcat de protestele din 2011-2012. Entuziaști că oamenii în sfârșit s-au mobilizat după atâția ani de apatie și că strada este folosită pentru politică, mai concret împotriva măsurilor de austeritate ale guvernului Boc, am ieșit în stradă cu cei înscriși în ȘPAC și ne-am întors cu alții, mulți dintre cei care ulterior s-au numit Tinerii Mânioși. Majoritatea celor înscrişi în ȘPAC n-au mai vrut să iasă la protest, nu au fost pregătiți de acțiune directă, iar noi nu am vrut să ținem atelierele rupte de mișcările de stradă. Așa că am venit cu alții și făceam pancarte și mesaje cu care alimentam protestele. Școala s-a dizolvat în aceste săptămâni. De atunci protestele de stradă au devenit un element hip în viața tineretului, raliindu-se adesea la mesaje cu care nu ne putem asocia nicidecum, de pildă naționalismul și stigmatizarea sărăciei. Mesajele anticapitaliste au început să dispară din stradă odată cu retragerea micilor nuclee de stânga care au participat la început. Stânga independentă din România însă nu s-a mai organizat într-o platformă comună așa cum s-a sperat, iar proiectul nostru instituțional a fost abandonat.

După perioada de tranziție anticomunistă, printre puținele organizații care au avut afinitate cu gândirea critică de stânga au fost cele de artă contemporană. Prin natura practicii artistice extinse exercitate în cadrul țesutului social, prin critica societăţii consumului și a valorilor capitaliste, organizaţiile venind dinspre arta contemporană au fost cel mai aproape de ceva practic, dar care avea o sete de teorie pe care nu o prea puteau produce prin forţe proprii. Tendința de a se rupe din această simbioză dintre practică şi teorie cred că este paralelă cu recunoașterea că și în Vest stânga a rămas mult prea retrasă în mediul cultural-universitar și a pierdut relația cu o bază socială solidă, a cărei dezamăgire generală faţă de sistemul social-politic cade acum pradă populismului de extremă dreaptă. Pe de altă parte, există mai nou o percepție generală despre arta contemporană, conform căreia ea este incapabilă să abordeze cu adevărat problemele contemporane, deși a devenit un gen de artă omniprezent.

Pentru mine ȘPAC a marcat începutul perioadei post-„artă contemporană” a stângii.

Nu am fost prezent la scrierea programului-manifest, fiind plecat cu o bursă, și am fost surprins la întoarcere de numele pe care l-a primit şcoala. În rest am participat la toate discuțiile, de dinainte și după. Am lucrat intens timp de trei luni împreună cu Dénes [Miklósi] și Attila [Tordai-S.] la renovarea și pregătirea spațiului dedicat școlii la etajul Casei Tranzit. Am făcut pagina de internet (după un model început de Chase [A. Johnson]), grafica celor două manuale/volume publicate de ŞPAC. Am contribuit cu tot ce era nevoie la implementarea proiectului. Am avut un mic buget de pornire și, în ideea că încercăm să înființăm o instituție care să ne răsplătească și financiar, am fost plătit pentru unele sarcini la început, apoi dintr-o aplicație la AFCN, pentru cele două volume. În rest am făcut școala din muncă voluntară. Deși eram de dinainte pe o poziție critică față de dinamica prescriptivă a pieței de artă, proiectul a însemnat pentru mine o politizare reală.

În același timp, cred că proiectul în sine s-a alăturat unei istorii şi unei funcții continue pe care nu le-a inițiat el. El s-a plasat pe locul lăsat gol de partidele comuniste, care în vremea lor încă mai concurau cu artiștii pentru rolul de avangardă în societate. Rolurile acestea s-au îndepărtat în cursul istoriei, avangarda artistică a fost lăsată în față, să pășească în vid și să cadă în stiluri care pot fi încorporate de piață, instrumentate ideologic și docilizate prin funcții sociale, iar politica de clasă a fost expulzată în ariergarda societății. Blancul lăsat între cele două este spațiul în care marea masă a rămas cu practica solidarității fără compas, a votului alb din muzeu. Alăturându-se acestei funcții istorice goale, o instituție de artiști nu o poate desființa pur și simplu cu vot democratic majoritar. Ar fi caraghios să credem asta.

 

Veronica Lazăr

Ghid practic de teorie critică, 2010 – Cuprins

Proiect Protokoll a fost o încercare instituționalizată de-a suda liniile de ruptură dintre teoria politică critică din România și practica artistică critică contemporană românească, și dintre ambele și viața concretă a societății. Deși teoria critică și arta politică își făcuseră deja apariția împreună în spațiul public și publicist românesc, alăturarea lor părea mai mult o alianță de conjunctură decât o întrepătrundere reală și un interes mutual.

Cu diviziunile lui, adică Școala Populară de Artă Contemporană, Strada (intervenții în spațiul public, cu afișe, pancarte și alte materiale produse de ȘPAC, activitate care s-a accelerat mai ales după ce au izbucnit protestele din ianuarie 2012) și Text (site-ul dedicat materialelor didactice, dar și articolelor de intervenție politică, cu un metabolism mai accelerat decât textele din singura publicație de stânga de până atunci, revista IDEA artă + societate, care apărea trimestrial), Proiect Protokoll era gândit ca un proiect integrat, unde, însă, școala era – trebuia să fie – partea cea mai productivă și mai inovatoare.

Practic, ȘPAC s-a dorit un program pedagogic de educare și autoeducare – altfel spus, pe două planuri întrețesute, o căutare a unor metode de lucru artistice și construirea unei pedagogii artistice care să dezvolte o conștiință critică și o înțelegere structurală a societății bazate pe exploatare și producătoare de alienare, inegalitate, excludere. ȘPAC era o ieșire din galerie – și din școala tradițională, cu programele ei – cu speranța că nu va fi urmată de o reintrare în galerie (deși, mai târziu, s-a văzut cât era de ușor de reapropiat de piața artei ceva ce părea, la începuturile Proiect Protokoll, atât de puțin vandabil precum arta de intervenție politică – atunci când materialele de protest produse în timpul ocupării UBB de către studenți, în 2013, au ajuns în Olanda și au generat venituri pentru niște întreprinzători culturali cu simțul momentului).

La acea vreme, tocmai descoperisem cu entuziasm pedagogia teatrală a lui Augusto Boal, după un scurt contact cu textele fondatoare ale lui Paulo Freire, și aveam senzația că am putea inventa metode similare de-a face sensibile – vizibile, desenabile – niște contradicții politice din societate, prin desen și diverse forme de intervenție artistică. În teorie, știam unde voiam să ajungem – acum e limpede că, dacă am fi reușit întru totul, din Școală ar fi rezultat iarăși niște lucrări de artă în toată regula care și-ar fi găsit calea spre galerie.

În primul an de funcționare am confecționat două materiale de lucru foarte bune care au stat mai departe la baza majorității cursurilor, un Manual de practică artistică cu exerciții concepute de diverși artiști români și străini, și un Ghid practic de teorie critică.

Însă proiectul s-a destrămat pe la cusături: mai întâi, paradoxal, protestele din 2012 au scos ȘPAC în stradă, cu arme, bagaje și pancarte, iar studenții nu s-au mai întors la cursurile de desen și teorie, ci au continuat, unii din ei, să se politizeze în stradă, ghidați de logica – nu întotdeauna progresistă – a evenimentelor. Apoi, și-a spus cuvântul lipsa de savoir-faire în materie de organizare. Dar mai ales, a fost probabil simptomatic acel moment în care, în vizită la o expoziție de artă contemporană, echipa Proiect Protokoll a descoperit că lumea avea încă mai multe fețe: în fața aceleiași lucrări compuse din text și imagine, artiștii ȘPAC vedeau imagini, divizia teorie a Școlii vedea textul. Poate că realitatea era deja teoretică, politică, investigabilă cu mijloace artistice; însă sinteza dintre artă și teorie era încă departe de-a fi fost realizată.

 

[1] Proiectul Pata Cluj (http://patacluj.ro/proiect/) a fost demarat în toamna lui 2014 de Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Cluj (ADI ZMC), ai cărei membri sunt Primăria Cluj-Napoca, Consiliul Judeţean Cluj şi primăriile din 19 comune din judeţ.