de Ioana SILEANU

Spectacolul Sclavi, regizat de Theodor-Cristian Popescu la Fabrica de Pensule din Cluj se anunță a fi un hibrid tematic cel puțin bizar. Sinopsisul evenimentului vorbește despre un cuplu care încearcă să iși calibreze perspectivele asupra vieții din dorița de a avea un copil, el fiind obsedat de nedreptățile din lume, ea, orientată către meditație, Feng Shui și armonie interioară. În cautarea unei viziuni comune asupra realitații în care au de gând să aducă un copil, cei doi intră în contact cu un sclav eliberat de la o stână, eveniment ce îi va face să-și chestioneze realitatea imediată și concepțiile despre viață. Amestecul acesta ciudat de dileme existențiale, probleme de cuplu, și un subiect social atât de nevralgic ca sclavia modernă ar părea să aibă toate premizele pentru a da naștere unui melanj inegal și superfluu.

Spectacolul își revelează însă cadențat, filă cu filă, edificiul solid, creionându-și subtil viziunea.

Povestea se deschide cu un exercițiu de meditație propus partenerului său de către Ana (Alexandra Caras), o jurnalistă la o publicație Feng Shui. El, Pavel (Vlad Udrescu), actor aflat la început de drum, îi face o vreme jocul, se preface că vizualizează scenariile propuse, dar la scurt timp începe s-o ironizeze și să plaseze elemente ridicole în continuarea mantrei ei. Primele minute ale spectacolului trasează dinamica dintre cei doi: ea, languroasă și flexibilă, e tânăra „zen” care se preocupă de realitatea ei imediată, al cărui centru absolut este chiar ea. Pentru a-și orna această realitate cu cele necesare unui trai boem, curat, respiră adânc, se contorsionează yoghin si vizualizează energii și chakre. Vrea să trăiască naiv, protejat de realitatea marginală și caută „armonia, frumosul”. El apare inițial ca individul cinic, ancorat în realitate, aspru critic la adresa nedreptăților și sălbaticiei lumii, lansându-se în repetate tirade la adresa sclaviei din zilele noastre. Cu toate că discursul lui conține un melanj exotizant și inegal de referiri la captivii torturați de la stânele autohtone, muncitorii din sweatshop-urile din China și copiii culegatori de boabe de cacao din lumea a treia, măcar etica îi este verticală, iar interesul și indignarea, reale.

Potențialul copil este mai degrabă un pretext pentru luptele ideologice duse între cei doi, și pentru dilema lansată de autoarea textului (Maria Manolescu), și anume: intr-o lume marcată de inegalitate și cruzime, ne îmbrățișîm privilegiul și ne întoarcem privirea, sau alegem să ne implicăm și să încercăm să schimbăm ce ne stă în putință?

Pentru a-și clarifica dilema, cei doi merg în comuna Frumușița în vizită la primar, pentru a-l convinge pe acesta să îl lase pe servitorul său, unul dintre sclavii eliberați de la stâna ce apăruse recent la știri, să meargă împreună cu ei la București pentru a juca într-un spectacol pe tema sclaviei moderne. După părerea tânărului actor, spectacolul avea să deschidă ochii publicului și să le întărâte vena critică, și în același timp să-i aducă aplauze și venerație publică sclavului eliberat – lucru văzut de Pavel ca dezirabil pentru acesta.

Primarul, jucat cu dibăcie de Mirel Ovidiu Rusu, obsedat de imaginea idilică a comunei, pare alarmat de propunerile celor doi, dar până la urmă cedează, sceptic. Fostul sclav, jucat excelent de către Florin Caracala, își face apariția împleticit, timorat, nu vorbește și nu privește în ochi. Treptat devine clar că acesta se află într-o postură de constrângere și teamă: după ce îl trimite brutal să le aducă de mâncare oaspeților, numindu-l Tereza, și după ce îl forțează să spună o poezie, primarul cere să rămână singur cu el și îl amenință, cu lux sălbatic de amănunte, că dacă va îndrăzni să vorbească despre ororile care i s-au întâmplat la stână și despre tratamentul abuziv pe care continuă să-l primească, va avea grijă ca tortura, umilirea și abuzul sexual care vor urma să fie și mai aprige.

Odată ajuns în București sub aripa protectoare a cuplului, procesul de refacere post-traumă pare pe punctul de a începe. Surprinzător însă, spectacolul nu urmează traseul narativ clasic, previzibil, al poveștilor cu victime eliberate ale abuzului, acela în care victima, la început necooperantă și sălbăticită, capătă treptat încredere în salvatorii săi, trece printr-un proces de vindecare – proces de care de altfel beneficiază și aceștia – iar la final toată lumea e mai bună.

În schimb, o natură mai puțin eroică și mai degrabă prozaică ne este revelată, pas cu pas.

În timp ce încearcă să îl convingă pe sclavul Doru – căci de acum ne este clar că acesta este în continuare abuzat și privat de libertate de către primar – să se destăinuie și să i se alăure într-un exercițiu actoricesc de role-play, neprimind răspunsul scontat, ci mai degrabă replici vădit învățate, intercalate cu un repetitiv și spasmodic „Nu știu!“, actorul își pierde cumpătul și îl bruschează pe Doru.

Agresivitatea lui Pavel este doar primul semn că Doru nu a ajuns într-un loc mai bun, ci doar în ce ni se revelează a fi o forma mai soft, burghez-intelectualizată de abuz și dominare.

Pe rând, Pavel și Ana își încearcă mâna în a-l manipula pe tânăr, el prin agresivitate mocnită, potolită din timp în timp de o Ana împăciuitoare, și prin discurs arogant și paternalist, iar ea întâi prin atitudinea calmă, conciliantă, fals-protectoare, iar mai apoi, seducându-l.

Niciunul dintre ei nu reușește să se desprindă în veun moment de tiparurile realității lor confortabile, instrumentalizându-l pe rând pentru a-și dovedi unul celuilalt punctul de vedere și a ieși învingător în dialectica lor domestic-filosofică. Doru este astfel golit de umanitate, drama lui nefiind în niciun moment de un interes de sine stătător, povestea lui și starea lui de bine neocupând vreun loc în preocupările lor.

Ana îl seduce, întâi prin a-i arăta blândețe și întelegere – momentul meditației ghidate prin care îl face să vizualizeze un moment plăcut din viața lui fiind un exemplu perfect de obtuzitate de clasă – iar mai apoi promițându-i favoruri sexuale în schimbul cooperării cu Pavel.

Pavel îl folosește tezist pentru a-și ilustra crezurile artistice. El de fapt nu e interesat, cum se prezentase în discursul demonstrativ de la începutul piesei, de lupta cu abuzul si cu nedreptatea din lume, ci doar de concepte estetizante cu care să își justifice vocea artistică.

Un moment excelent este acela al audiției pe care o susține în fața unui director de teatru (Paul Socol) împreună cu Doru, care repetă mecanic, dezabuzat, la unison cu Pavel un lung monolog despre supliciile îndurate de sclavii – iarăși exotizați – de peste tot din lume, culminând cu reflecția condiției noastre de sclav, dată de neputința de a schimba lumea.

La un moment dat, Ana îi declară blazat lui Pavel că va avea un copil cu Doru, copil pe care are de gând să îl păstreze. Siderat, Pavel pleacă, moment în care Doru se apropie de ea, se dezbracă, o imobilizează și îi spune că îi va „face ce ea i-a spus că îi place din filmele alea” (în momentele de lascivitate în care încearca să îl seducă, Ana îi povestește despre niște filme ale căror scene de abuz i-au făcut plăcere). Nu se întâmplă însă nimic, cei doi începând să discute despre alegerea pe care Doru va trebui să o facă – să rămână cu ea și cu copilul, sau să plece înapoi la primar în Frumușița, unde va fi abuzat iarăși.

Doru nu este schematizat în niciun moment – nu este prezentat nici ca un individ abrutizat, nici ca „bunul sălbatic”. El rămâne victima fără drept de apel a abuzurilor de putere ale unora și a marotelor intelectuale ale celorlalți.

La final îi spune Anei că vrea să rămână cu ea, dar la întoarcerea spășită a lui Pavel, aceasta îi declară „înțelept” partenerului ei, făcând totală abstracție de prezența lui Doru, că întreaga poveste cu sarcina fusese o invenție menită să-i amintească de adevăratele valori ale iubirii și ale cuplului, și că nu ar fi putut niciodata să se culce cu „amărâtul ăla”.

Textul Mariei Manolescu este plin de forță și în același timp subtil, revelându-se treptat, fară să fie explicit-didactic sau dogmatic, iar Theodor-Cristian Popescu îi imprimă o direcție fină, discretă, dar cu mână sigură. Unui text atât de multifațetat și de încărcat emoțional îi era necesară exact o astfel de conducere, precisă, inteligibilă, fără ornamente regizorale inutile.

Sclavi te lasă cu un gust amar, cu indignare poate, dar – sper! – nicio clipă cu reflecția „Sclavii suntem noi”.

Sclavi

Concept și regie: Theodor-Cristian Popescu

De: Maria Manolescu

Scenografia: Cristina Milea

Asistent scenografie: Gabriella Spiridon

Light design: Alexandros Raptis

Muzica originală: Andrei Raicu

Actori: Alexandra Caras, Florin Caracala, Mirel Ovidiu Rusu, Paul Socol, Vlad Udrescu

Producător: Asociația Colectiv A

Co-producător: Federația Fabrica de Pensule