de Valer Simion COSMA

Pădurile reprezintă o sursă importantă de profit pentru investitori mari și mai mici cu capital autohton, străin sau mixt. În același timp, ele asigură și supraviețuirea sau traiul decent al tăietorilor și transportatorilor de lemn care ciugulesc câte ceva din pădurile publice sau private, asigurând și un mod mai ieftin de a încălzi casele celor care nu au un alt mod de încălzire sau nu-și permit să cumpere lemne de la depozite sau firme de profil. În acest context putem să ne întrebăm ale cui sunt pădurile și cine are drept la tăierea lemnelor. Munca care le aduce un nivel de trai mai decent atât tăietorilor, cât și cumpărătorilor, este acum una grea și riscantă prin prisma controalelor silvice sau polițienești și prin accidentele ce pot avea loc în pădure. Mai ales când se lucrează noaptea și fără echipament de protecție. Am stat de vorbă cu câteva persoane care trăiesc din astfel de munci și servicii, atât de necesare cetățenilor pe care-i deservesc. Poveștile lor cuprind multă hăituială, trudă, amenzi și bani cât să supraviețuiască sau cât să-și completeze veniturile câștigate din alte munci sau ocupații.

„Nu da, Doamne, nimărui,

viața țapinarului,

Când era somnul mai dulce,

Ia țapina și să duce,

Ia potcovele-n picioare

Și țapina la spinare,

Sus în vârful muntelui,

În bătaia vântului,

Unde-i greu voinicului,

S-aud drujbe vâjălind

Și copacii pârăind,

Izvoarele boncălind,

Stau acolo și un an,

Să câștig și eu un ban,

Să beau cu mândrele-n han,

Ce-ați gândit voi, mândrelor,

Că banii se fac ușor,

Banii nu să fac așă,

Trage-omu, cu lacrimi dă”

(Dumitru Hîrb, Ioan Pop și Nicolae Pițiș, „Nu da, Doamne, nimărui”)

Cei care au trăit la țară sau în orășele mici, unde n-a ajuns încă gazul sau a ajuns târziu și e costisitor, știu cât de importantă este aprovizionarea cu lemne de foc. Dacă în zonele montane sau deluroase, încă bine împădurite, procurarea lemnelor de foc este relativ ușoară și la prețuri mai mici, în zonele de șes e mult mai complicat și mai costisitor. Lemnele sunt aduse de la distanțe mari, la prețuri considerabil mai ridicate și de multe ori sunt de putere calorică scăzută. Desigur, cei mai cu dare de mână și cu posibilități pot comanda o mașină de lemne, o cantitate mai mare scăzând destul de mult din prețul transportului. Site-urile de profil de pe internet sunt pline de astfel de anunțuri, fie că vorbim de firme care comercializează lemne de foc, fie că vorbim de persoane care se îndeletnicesc cu așa ceva.

În anii liceului (2000-2004) am locuit o perioadă în chirie, la bloc. În Năsăud. Încălzirea centrală era nefuncțională de multă vreme, așa că, ca și în alte mici orășele ale acelor vremuri, blocurile erau pline de coșuri de fum și apartamentele fuseseră dotate cu sobe. De teracotă sau de fontă, după posibilități. Fusese o perioadă de aur pentru sobari și cărăușii de lemne. Apoi a venit gazul și s-a ieșit din această situație. Într-o mare măsură. La țară, însă, cel puțin în satele în care am avut ocazia să trăiesc sau să mă preumblu o vreme, soba și lemnele sunt chestiuni vitale pentru un trai cât de cât confortabil. Și cum nu toată lumea își permite să cumpere lemne de la depozite sau firme de profil, care pot elibera și factură sau care au bonuri pe lemnele comercializate (toată cantitatea sau parțial) există o categorie de furnizori care rezolvă această problemă. Unii taie legal, având bonuri de la ocoalele silvice, dar cei mai mulți au bonuri doar pe o parte din lemnul tăiat și transportat, activând într-o ilegalitate despre care cei care beneficiază știu și o acceptă, fiind, în fond, complici la această situație, oricât ar fi de revoltați unii dintre beneficiari în privința furtului de lemne sau a altor forme de hoție. Astfel de tăietori și cărăuși fac ca prețul lemnului de foc să rămână jos sau oferă alternativa unui lemn mai ieftin celor care, din cauza veniturilor mici, nu ar reuși să acopere cheltuielile de încălzire dacă ar fi să cumpere doar lemn exploatat legal. Într-un fel, e cam ca și cu serviciile asigurate în special în mediile urbane de către bonele și îngrijitoarele care fac menaj și îngrijesc copiii sau bătrânii celor cu posibilități peste medie. Adică la negru, absența unui contract fiind dorită de beneficiari pentru că le scade din costuri și-i scutește de complicații birocratice.

Munca cu lemnul e una grea și riscantă nu numai prin prisma controalelor silvice sau polițienești, ci și prin accidentele ce pot avea loc în pădure. Mai ales când se lucrează noaptea și fără echipament de protecție. E nevoie de dotări precum drujbe, căruțe, cai sau, mai degrabă în zonele cu relief mai blând, mașină. Am stat de vorbă cu câteva persoane care trăiesc din astfel de munci și servicii, atât de necesare cetățenilor pe care-i deservesc. Poveștile lor cuprind multă hăituială, trudă, amenzi și bani cât să supraviețuiască sau cât să-și completeze veniturile câștigate din alte munci sau ocupații. Spre deosebire de cei care, la un nivel mai mic sau mai mare, au reușit să prospere exploatând legal, ilegal sau parțial legal, pădurile private sau publice.

Ghiță (26 de ani), ca și tatăl său, are un cal și o căruță. Pentru transporturi mai mari împrumută încă un cal, de la tatăl sau fratele său, împreună cu care adesea lucrează. Tăiatul și transportul lemnelor reprezintă una din sursele sale de venit. În rest, mai transportă fân, bucate, materiale de construcții, bălegar sau orice altceva e nevoie. Pentru lemne sunt câteva perioade în an. Are multe comenzi, adeseori de la oameni care au pădure proprie, dar nu au drujbă și cal cu căruță pentru transport. Locuiește într-un sat de munte, cu multă pădure, așa că nu e nevoit să facă curse foarte lungi. Dar alea câte le are, mai scurte, sunt dificile din cauza drumurilor înfundate adeseori și a coastelor abrupte de unde trage lemnul pentru a-l tăia mai apoi butuci. De regulă lucrează cu bon, că e mică comunitatea și știe că nu prea se poate feri. Nu ar putea să-și asigure traiul doar din lemne, dar munca aceasta îl ajută să-și completeze veniturile necesare pentru un trai lipsit de foarte multe pretenții. A început din adolescență, lucrând alături de tatăl său. A fost și în străinătate, la frații lui mai mari dedați cu alte munci, dar nu i-a plăcut. Așa că a revenit în satul său și-și vede de treburile pe care le făcea și înainte să plece. Îi plac foarte mult caii și are mare grijă de calul său, pentru că el „îi aduce pâinea și ce mai are el nevoie”.

Pe Laci (32 de ani) l-am cunoscut într-o seară furtunoasă, vara trecută, când l-am auzit strigând la poarta casei unde stăteam. Cu câteva zile înainte cumpărasem o căruță de lemne de foc de la un văr de-al său și rămăsesem înțeleși că-mi mai aduce una când am bani. Amândoi locuiesc într-un cătun din județul Cluj și livrează lemne pe o arie largă din preajma satului lor. Laci bătuse la poartă, ud leoarcă și plin de noroi, pentru că avusese o pană la una dintre roțile căruței și calul i se lovise la un picior. Abia mai putea mâna căruța. M-a întrebat dacă nu poate lăsa încărcătura în curte peste noapte, urmând să revină a doua zi, după ce repară căruța și ia împrumut un cal de la o rudă a sa. Până la urmă am decis să iau lemnele, mai ales că s-a arătat dispus să mă aștepte pentru o parte din bani. Am stat și la povești, preț de câteva țigări, după ce am descărcat încărcătura. Are patru copii și singura sursă de venit, pe lângă alocațiile acestora, e ajutorul social. Firește că din banii ăștia nu are cum să-și întrețină familia, așa că prestează fel de fel de munci, printre care și aprovizionatul cu lemne de foc. De regulă lucrează cu fratele său mai mic, tăind și transportând mesteacăn, salcie, răchită și, mai rar, gorun, fag sau carpen, deși acestea-s mai căutate și mult mai bine plătite. Copiii săi și nevasta mai fac vara bani din culesul ciupercilor și al fructelor de pădure pe care le vând la drumul mare, în special șoferilor. Pe Laci și fratele său îi știe multă lume prin toate satele din jur. Nu aduc cel mai bun lemn, dar e ieftin și destul de punctual. Doar că de regulă livrează noaptea, destul de târziu, ca să nu-i prindă poliția. Are o mulțime de amenzi neplătite, fiind prins cu încărcături sau chiar în pădure, doborând. Pădurarii, când îl prind, îi pun în cârcă mai multe cioate, ca să se descarce și el de povara asta și să mai poată face câte o învârteală. Clienții lui știu că nu are acte pe lemne, dar nu-i interesează asta. Că e mai ieftin și toată lumea face așa. Când se întâmplă să aibă câte o încărcătură de lemne, pregătită de ceva vreme sau refuzată de vreun client din cine știe ce motiv, umblă pe la porți și le oferă oamenilor. Atunci ăia mai perspicace știu că e în nevoie de bani și că pot face un gheșeft, așa că se târguiesc cu el și iau lemnele mult mai ieftin. Că nu are ce face cu ele și trebuie să le dea. Poliția l-a prins de câteva ori, prinderea soldându-se cu amendă și confiscarea încărcăturii. Dacă e de treabă polițistul, scapă fără amendă, doar cu confiscarea încărcăturii. Că și polițistul are nevoie de lemne. Mai rău e că acum nici cu vânzarea fructelor de pădure sau a ciupercilor nu mai e prea lesne. Că și astea se confiscă și atrag amenzi. Pe vremuri mai făceau câte ceva și din agricultură, lucrând cu ziua pe la oameni. Lucrau mai ales pe bucate și măcar își asigurau provizii. Dar acuma s-a cam gătat. Satele din jur s-au cam depopulat, terenurile le-a luat Transavia (cumpărate sau în arendă) și cine mai are câte o grădină rar când are nevoie de o mână de ajutor. Iarna e mult mai greu. Atunci, dacă n-ar avea ajutorul social și alocațiile, ar muri de foame. Laci nu vrea să-și vadă copiii cerșind, dar nu știe ce se va alege de ei. Școala din sat s-a închis de câțiva ani. Merg la școala din centrul comunei, cu un bus care-i duce și-i aduce zilnic. Dar la copii nu le place la școală. Că râd ceilalți de ei că-s prost îmbrăcați, că put și că nu prea-i duce capul. Uneori, umblând după sau cu lemne, a dat de copii prin pădure sau printre sate, fiind fugiți de la școală. C-au luat bătaie sau au fost batjocoriți de ceilalți colegi.

Viorel și Luca au anunț pe niște site-uri cum că livrează lemn de foc, tăiat la comandă, în zona Clujului. Gorun și carpen, în mare, deși clienții pot constata ulterior că printre s-au mai strecurat și câțiva butuci de răchită. Că noaptea, când se descarcă transportul, e mai greu de depistat la lanternă și pipăială diferența dintre răchită și gorun. Mai ales dacă nu ești un cunoscător sau cumpărător cu state vechi. Sunt clujeni amândoi și lemnele le procură din pădurile din preajma Clujului. De regulă taie noaptea și transportă degrabă câțiva bușteni dimensionați cât să încapă în dubița lor. Taie doar când au comenzi pentru că nu au unde depozita eventualele încărcături. Sunt perioade în an când fac bani frumoși din asta, deși e riscant și trebuie să fie foarte atenți și rapizi. O drujbă noaptea se aude departe și dacă nu se mișcă repede, se pot trezi cu poliția pe cap. Lumea nu prea-i întreabă de unde aduc lemnul, atâta timp cât e lemn bun și tăiat la dimensiunile cerute. De acte nici pe atât, pentru că nu-i intersează și nu vor să știe partea aceasta a afacerii.

În multe sate sunt persoane care-ți furnizează lemn în orice perioadă a anului. Trebuie doar să le dai răgaz câteva zile. Desigur, iarna lemnul e mai scump, mai ales că nu e la fel de ușoară munca cu lemnul ca în perioadele mai calde. În satele de șes din preajma Clujului, lemnul de foc se aduce și de la 30 de kilometri distanță. Uneori poți vedea noaptea căruțe cu felinare atârnând în fața și spatele atelajului, mergând alene pe marginea drumurilor naționale sau europene. Încărcăturile sunt mult mai mari decât cele puse pe o căruță în zonele de munte sau deal. Asta și pentru că sunt căruțe mai mari, de obicei trase de doi cai, iar drumul, chiar dacă mult mai lung, nu este la fel de dificil ca în satele de munte. La pădure nu se merge niciodată singur, de aia pe lângă cel care are căruța, caii și drujba, tăiatul lemnelor mai oferă posibilitatea unui câștig și pentru alți săteni.

Arpi și Sile, amândoi dintr-un sat din câmpia Fizeșului, lucrează de multă vreme împreună. Nu numai la lemne. De regulă transportă încărcături foarte mari, din gorun, fag sau carpen, umblând prin mai multe sate și strigând pe ulițe că au lemne de vânzare. Nu prea se încurcă cu transporturi fără bon, că fiind distanțele mari, trecând prin mai multe sate și pe drumuri asfaltate, e foarte greu să scapi neprins. Doar la comenzi speciale, pe distanțe scurte și la ceas de noapte, dacă se mai riscă cu așa ceva. Dar zic că nu prea se merită și preferă să nu se încurce cu așa ceva, mai ales că-n satele unde umblă ei lemnul are un preț mai bun decât în alte părți.

            În secolele trecute, când funcționau obștile sătești, pădurea era un bun comun, fiecare familie având dreptul să taie cât lemn avea nevoie, pentru diferite construcții și mai ales pentru foc. În zilele noastre pădurile sunt în parte private, în parte administrate de stat, însă reprezintă o resursă importantă, mai ales pentru investitori precum Schweighoffer sau alții mai mici, cu capital autohton, străin sau mixt. Reprezintă o resursă importantă și pentru micii întreprinzători, atât cât mai au loc să taie sau să prelucreze, pe lângă giganții din domeniu și acoliții lor. În același timp, este și o sursă importantă de venit pentru tăietorii de lemne și pentru cei care gestionează această avuție, în speță angajații ocoalelor silvice.

Dacă pentru categoria tăietorilor și transportatorilor care ciugulesc câte ceva din pădurile publice sau private, asigurîndu-și supraviețuirea sau, după caz, un trai decent, versurile cântecului maramureșean „Nu da, Doamne, nimărui” le exprimă condiția, pentru cei care reușesc să valorifice la cote mult mai ridicate lemnul tăiat, cântecul popular de dată recentă „Pădure, pădure”, pus în circulație de Puiu Codreanu le exprimă viziunea antreprenorială de sorginte capitalistă. Nu degeaba este nelipsit de la chefurile și chermezele lucrătorilor silvici și ale afaceriștilor din domeniu. „Ține, Doamne, pădurea, pădure, pădure, că mulți bani mi-o adus ea/Mai ține-o vreo zece ani, că mai dă pădurea bani, pădure, pădure/Crești pădure și te-ndeasă, pădure, pădure, de rărit îi treaba noastră, pădure, pădure/Crești pădure și te-ndeasă, pădure, pădure, să-și facă și Puiu casă, pădure, pădure”.

Numele persoanelor intervievate au fost schimbate.