Acasă Gazeta Traducătorii români au cele mai mici tarife din Europa

Traducătorii români au cele mai mici tarife din Europa

de Gazeta de Artă Politică

– un caz aparte, datorat lipsei organizării colective într-o asociație profesională –

de Ciprian ȘIULEA

De obicei, când ne gândim la munca prost plătită, în general precară, ne gândim automat la munca necalificată. Și pe bună dreptate. Din motive evidente, cei care fac muncă puțin calificată sunt și cei mai expuși abuzurilor. Există, însă, și cazuri de muncă foarte calificată plătită foarte prost, și poate cel mai aparte dintre ele este cel al traducerii literare.

Desen de Laurențiu Ridichie

Desen de Laurențiu Ridichie

 

Sigur că și alți angajați calificați se plâng de salarizarea din România comparativ cu cea de „afară”, inclusiv IT-iștii, dar e ușor de văzut cum faptul că aceștia activează pe o piață globală le trage salariile în sus. Dacă salariul mediu din IT e de aproximativ trei ori mai mare decât cel mediu din România, un traducător va reuși cu foarte mare greutate să atingă un salariu mediu; de aia nici nu există decât extrem de puțini traducători care își câștigă existența din această ocupație. Din cauza tarifelor extrem de mici (care variază prea puțin în funcție de calitatea traducerii sau dificultatea textului), obținerea unui venit de nivelul salariului mediu implică pentru un traducător fie o suprasolicitare nocivă pentru sănătatea și viața lui, fie compromiterea standardelor la care lucrează. Probabil că există și un număr infim de traducători cu aptitudini deosebite care le permit un randament atipic de mare, dar acestea rămân cazuri izolate nereprezentative. În general, tarifele mici împing traducerea literară spre statutul de ocupație secundară sau chiar mai rău, ceea ce împiedică profesionalizarea domeniului; pentru a avea un corp de practici și standarde unitare care să asigure o calitate bună a traducerilor în general, nu doar în unele cazuri, e nevoie ca un număr semnificativ dintre traducători să facă asta ca profesie din care își câștigă existența.

Faptul că unii lucrează pe o piață globală și alții nu e doar un accident care explică un singur aspect al unei situații complexe. Tarifele obținute de noi, traducătorii români, sunt în general cam de două ori mai mici decât tarifele din alte țări europene; desigur, raportul oscilează, dar, în general, se învârte în jurul acestei cifre (asta scoțând din calcul raportul dintre salariile medii din țările respective; de exemplu, dacă raportul dintre salariul mediu din România și cel din Germania e de 1/5, cel al tarifelor traducătorilor e de 1/10-12; Bulgaria are un salariu mediu ceva mai mic decât România și tarife pentru traducători aproape duble; etc.)

Pe scurt, traducătorii români primesc doar jumătate din banii pe care ar trebui să-i primească, iar motivul este simplu și clar: până de curând, România nu a avut o asociație a traducătorilor literari și, de aceea, ei nu au avut nicio putere de negociere în fața editorilor, în timp ce toate celelalte țări europene au o astfel de asociație, inclusiv cele est-europene. Este singurul motiv. „Constrângerile economice” sunt doar un pretext prea previzibil al editorilor; în realitate, chiar dacă piața de carte e foarte slabă, aceste constrângeri presupus draconice nu există. Dacă ar exista, atunci editorii nu ar plăti toți exact același tarif, ci „constrângerile economice” specifice fiecărei edituri ar da fiecărei edituri un tarif diferit, ceea ce nu e cazul. Tarifele înjumătățite pe care le încasăm sunt doar rezultatul unei relații de putere complet dezechilibrate, ca urmare a faptului că, timp de 25 de ani după Revoluție, acest domeniu nu a simțit nevoia să se asocieze.

Traducerea literară e un caz de muncă foarte aparte și din alt motiv. În general, pe piața muncii există o mare presiune discursivă, media abundă în poziții extrem de violente împotriva drepturilor muncii, salariații care cer drepturi și salarizare decentă fiind prezentați de imensa majoritate a mediei pur și simplu ca niște nemernici iresponsabili. În cazul nostru, această presiune ia forma unui discurs flatant conform căruia traducătorii sunt niște mari artiști care traduc din plăcere, dintr-un pur impuls creator. Traducerea e prezentată sistematic ca pasiune, ca hobby – cu alte cuvinte ea nu e o muncă, și atunci, desigur că remunerația e ceva cu totul secundar. Din păcate, acest discurs care rimează perfect cu mainstreamul cultural general reușește să convingă un număr prea mare de traducători, care astfel se oferă de bunăvoie exploatării – or, așa cum am mai spus, înlocuirea tarifelor mult prea mici de astăzi cu unele minim decente nu poate fi decât rezultatul acțiunii colective a cvasi-majorității acestui corp profesional.

Ca și în cazul sistemului de educație centrat pe „olimpici”, domeniul traducerilor cultivă un număr de traducători foarte buni, recompensați, culmea, nu cu tarife mai mari (diferențele sunt minore), ci cu prestigiu, autori buni etc. Însă acești traducători acoperă o mică parte a domeniului, în rest, calitatea generală a traducerilor e foarte aleatoare. Singura modalitate de a asigura o calitate bună, generală a traducerilor este înlocuirea concepției traducerii ca pasiune cu cea a traducerii ca muncă și a sistemului de plată prin prestigiu cu cel al plății în bani. E singura modalitate prin care putem asigura profesionalizarea acestei ocupații, în mod particular, stabilizarea acestui corp profesional care acum suferă din cauza unei fluctuații mult prea mari.

În acest moment, atât practicile traducerii literare, cât și corpul efectiv al celor care lucrează în domeniu sunt nereglementate și haotice. Când susținem anumite schimbări, e bine să spunem deschis cine, ce are de câștigat sau de pierdut din ele. Reglementarea traducerii literare, prin intermediul unei asociații care pe de o parte să negocieze cu editorii, pe de alta să constituie un set de norme interne, ar fi în interesul traducătorilor (tarife, stabilitate a muncii etc.) și al cititorilor (calitatea traducerilor ar crește sensibil) și ar fi în dezavantajul editorilor care urmăresc în primul rând profitul, și doar în mod secundar calitatea cărților tipărite. De asemenea, trebuie spus că creșterea tarifelor, care e absolut necesară și pentru asigurarea unui venit decent traducătorilor, și pentru a susține calitatea traducerilor, e foarte posibil să reducă numărul enorm de titluri publicate acum. În general, reglementarea mai bună a domeniului va elimina cu siguranță un număr de traducători, probabil cei mai mulți din acea masă gri și volatilă de traducători foarte precari și foarte prost plătiți pe care editorii o folosesc acum ca masă de șantaj. Reglementarea înseamnă standardizare și introducerea unor criterii acolo unde acum nu există niciunul – dar acesta e un lucru bun, în avantajul bunului mers al domeniului în general.

Astfel, vedem că lipsa sindicalizării acestui domeniu îi afectează foarte grav și pe lucrători, și pe beneficiarii lui. Din cauza formei particulare de muncă din acest domeniu (aproape toți traducătorii literari lucrează pe contracte de drepturi de autor individuale, pentru fiecare carte, și nu au contracte de muncă pe termen lung), traducătorii nu pot constitui un sindicat. Însă formula europeană consacrată, aceea de asociație non-profit a traducătorilor care luptă pentru drepturile acestora, negociază cu editorii și are o voce importantă în industria cărții, poate să acopere în mod rezonabil nevoile și drepturile legitime ale membrilor.

Doar că în România această asociație e încă foarte tânără și mai e mult de lucru la ea. Bulgaria, care are o economie mai slabă decât România, are tarife pentru traducători mult mai bune doar pentru că asociația e mai veche decât cea din România și a început deja să producă efecte. O asociație puternică este singura modalitate de protejare a drepturilor noastre, dar pentru asta e nevoie de un minim de participare din partea unei majorități a celor care lucrăm în domeniu. Nu e un efort mare – plata unei cotizații modice, participarea la câte o ședință, oferirea unei opinii etc. Însă efectul poate fi colosal, și e un efect pozitiv.

CIPRIAN ȘIULEA este autor al volumului Retori, simulacre, imposturi (Compania, 2003), co-fondator al site-ului CriticAtac, co-editor al antologiei Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (Cartier, 2008), președinte al asociației traducătorilor literari ARTLIT între 2014 și 2016.

Material realizat în cadrul proiectului Servici ușor

 

Lasă un comentariu