de Dana DÖMȘÖDI
De un an încoace, se tot dezbate prin presa internațională cazul Brexitului și implicațiile acestuia pentru destinul UE, al Marii Britanii și al armatei de muncitori imigranți din regat. Unul dintre argumentele cele mai spinoase ale ieșirii din UE a fost legat de costurile așa-zis exorbitante, pe care Anglia le suportă pentru a întreține această masă de muncitori veniți din toate colțurile lumii, care, peste toate, au pretenția la alocații, asigurări medicale, pensii, șomaj etc. Înainte de votul Brexit, când UE era pregătită să îndeplinească toate dorințele Marii Britanii, numai pentru ca iluzia unei Uniuni funcționale și coezive să continue să existe, a fost pusă pe tapet și ipoteza tăierii legale a anumitor beneficii sociale pentru imigranți, cel puțin pentru primi cinci ani petrecuți în Marea Britanie. Reacțiile au fost prompte și împotrivă, mai ales din partea statelor cu mulți muncitori în Regat, cu o singură excepție notabilă, România.

Desen de Alex Horghidan
Exploatatori generoși și țapi ispășitori
Președintele României, Klaus Iohannis, a fost singurul care a spus că, în fond, putem discuta, negocia și, de ce nu, chiar accepta acești termeni. Că România este considerată această rudă săracă în interiorul UE este deja un loc comun, că marele succes al tranziției a fost tocmai eliberarea dintre granițe a unei forțe de muncă ieftine, precare și flexibile e un alt loc comun, că orice succes economic, ca și crearea clasei mijlocii românești, se datorează unui export masiv al contradicțiilor sărăciei și șomajului peste hotare este un al treilea loc comun. Sigur, nici în teritoriu condițiile materiale nu au stat degeaba, iar elitele politice și capitaliste românești s-au întrecut în a legaliza cele mai aspre regimuri de exploatare a muncii locale, unde șansa de a munci pe un pumn de bănuți era prezentată drept aristocrație a muncii în democrația de tranziție românească.
Simpla afirmare a acestor lucruri nu adaugă nimic nou, însă faptul că prin anii ‘80 Marea Britanie era cel mai puternic avocat al extinderii Uniunii cât mai departe înspre Est, pentru un acces cât mai amplu la rezerve noi de forță de muncă ieftină, ar putea să deschidă spațiul și pentru o altfel de reflecție. Văzându-se cu proverbialii saci în căruță, adică după decenii, pardon secole, de exploatare a forței de muncă imigrate, angajată în mai toate sectoarele economiei englezești, Anglia decide să își reviziuască politicile de control ale procesului migratoriu, optând pentru un nou regim represiv de control al forței de muncă străine. (În paranteză fie spus, niciodată vreun stat dezvoltat nu ar putea dori să renunțe la forța de muncă imigrată. Toată povestea cu imigranții care sunt invitați să se întoarcă de unde au venit e doar o strategie pentru a controla mai bine această forță de muncă străină, pentru a o face mai docilă în față unor regimuri și mai aspre de exploatare, pentru a o slăbi, întărind astfel poziția patronatului local față de proprii angajați imigranți.) Forța de muncă străină a și așezat patronatul capitalist local în cea mai bună poziție din toate posibile față de masa din ce în ce mai precară și sărăcită a muncitorilor nativi, totul în contextul unui declin mai general al activismului laburist și al influenței sindicatelor locale. Dată fiind lunga recesiune economică post-criză a Uniunii Europene, și crezându-se și o forță economică mondială, Anglia decide să iasă din UE, pentru a-și putea urmări mai bine propriile interese economice.
În toată această schemă, dezbaterea despre costurile sociale enorme ale migrației economice servește ca pretext fals pentru o mișcare politică de tip conservator, care se folosește de precaritatea clasei muncitoare englezești pentru a o ațâța împotriva uneia străine, în timp ce întreg programul politic post-Brexit e croit pe măsura intereselor economice, financiare și politice ale păturilor superioare.
Am început discuția despre migrație de aici, tocmai fiindcă, pentru a o înțelege, trebuie în primul rând să o rupem de ideologia unei Uniuni angajată în emanciparea economică și politică a tuturor statelor sale constituente. Mai sottovoce, mai prietenește, mai ferm, în funcție de populismul vremii, liderii de la Bruxelles recunosc că Uniunea are mai multe viteze de dezvoltare, că, în fond, e mai mumă pentru alții, și că întotdeauna țările de la centru și din nord vor fi mai egale decât cele de la periferie. Unele sunt țări gazdă, iar altele rezerve de muncă ieftină. În unele mai degrabă se capitalizează profitul, iar în altele mai mult se extrage.
După căderea regimului ceaușist și prăbușirea socialismului real existent peste tot în regiune, în România încolțesc și singurele proiecte politice capitaliste pe care statul nostru le-a avut vreodată. Pe de o parte, s-a încercat dezvoltarea unei clase de capitaliști locali, fiindcă democrația de tranziție a permis crearea unor profituri grase, limitate doar de marjele largi de exploatare a forței de muncă românești, iar, de cealaltă parte, au început planurile pentru integrarea României în UE și NATO. Primul dintre scopuri a fost realizat cu prețul privatizării și denaționalizării proprietăților și fabricilor de stat, dăruite practic unei clici locale, căreia i-a luat și vreo două decenii să se spoiască a antreprenoriat expert în economie de piață. Această manevră de economie politică a lăsat milioane de oameni în șomaj și sărăcie. Integrarea României în UE și NATO, celelalte două scopuri majore ale grădinii carpatine, au venit și ele cu un preț atașat. Capitalismul local trebuia să facă loc capitalismului internațional. Când a lovit criza prin 2008, s-a demonstrat că sistemul financiar românesc era într-o proporție copleșitoare în mâna unor bănci străine, la fel și bruma de industrie locală și o bună parte a sectorului de servicii local. Aveam însă o clasă de mijloc nouă și creativă, căreia statul i-a dat câteva piste de biciclete, în timp ce o ștergea de pe lista protecției sociale, în timp ce, același stat, construia din bani publici autostrăzi, clădiri și mentalități pentru investitorii străini și afacerile lor, cu costuri publice care ar fi putut finanța lejer prima călătorie spre Marte.
Să ne întoarcem însă la perdanții tranziției, la cele câteva milioane care au rămas fără locuri de muncă și fără prea multe opțiuni. N-au primit certificat pentru cerșit, însă mulți dintre ei au fost invitați să decidă să emigreze, luând calea lumii libere, adică libere de orice proprietate în afara propriei puteri de lucru, precum alte 220 de milioane de oameni de pe tot globul, în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit. Departe de a fi un fenomen singular, emigrația românească se înscrie într-o rețetă de proastă gestiune a forței de muncă native, deja încercată și în alte părți sărace ale lumii.
Puterea grăitoare a numerelor
În lume, conform unei estimări făcute de ONU în 2015, numărul imigranților internaționali ajunsese la 244 de milioane, o creștere cu 41% față de anul 2000. Dintre aceștia, aproximativ 20 de milioane erau refugiați [din 2015, numărul acestora a crescut, n.ed]. Tot în 2015, pe teritoriul UE se aflau 35.2 milioane de rezidenți străini, concentrați mai ales în Franța (12,4% din numărul total de imigranți), Italia (14,3%), Marea Britanie (15,4%) și Germania (21,5%). Diaspora românească este cea mai numeroasă dintre cele ale statelor membre UE, cu peste 3 milioane de români care lucrează și trăiesc în afara granițelor țării. În ceea ce privește mai specific diaspora românească, aceasta reprezintă, de pildă, 22.6% din totalul populației imigrante din Italia, unde din totalul de 5.014.437 de imigranți, mai mult de 1 milion sunt români, reprezentând cea mai mare comunitate străină pe teritoriul Bel Paese, de unde, în 2015, în jur de 876,5 milioane de Euro au părăsit Italia sub forma remitențelor pentru a se îndrepta spre România. Deși criza economică și restructurarea unor sectoare inferioare ale economiei au determinat scăderea numărului de imigranți români în Spania, cu un declin major înregistrat din 2012 încoace, aceștia sunt în continuare cea mai numeroasă comunitate imigrată de pe teritoriul Spaniei, totalizând 695,1 de mii de muncitori, 15,7% din numărul total de imigranți. În Germania, sunt 444,2 de mii de români, 237,1 de mii în Marea Britanie, 73,2 de mii în Belgia și 82,8 de mii în Austria, pentru a menționa doar cele mai relevante situații.
Au fost trei mari valuri de migrație de pe teritoriul României începând cu 1989. Primul val s-a produs imediat după căderea regimului, cel de-al doilea în anii ‘90, după criza economică din regiunea est-europeană, iar cel de-al treilea după 2002, când cerința de viză pentru călătoria în UE a fost înlăturată pentru români. Particularitatea acestui ultim val rezidă în caracterul său mai degrabă permanent decât temporar, sezonal sau circular. Primul val de migrație s-a realizat mai ales înspre țările nordice sau chiar cele de dincolo de Atlantic, primii emigranți români fiind mai degrabă muncitori calificați, unii dintre ei parte a fostei gărzi manageriale socialiste. După 2002 și după accesiunea României la UE, s-a realizat migrația forței de muncă necalificate înspre centrul, sud-estul sau nordul Europei, unde în prezent ocupă locuri de muncă în agricultură, servicii, construcții, industrie grea.
Deși există diferențe între poziția pe piața muncii a comunităților românești în variile state din UE-28, cel mai adesea marea majoritate a imigranților români sunt concentrați în sectoarele inferioare ale economiei, prost remunerate și fără multe beneficii de status social. Vorbim mai ales despre joburile clasate ca cei trei D și cei trei C: dirty („murdare”), dangerous („periculoase”) și demeaning („înjositoare”), pe de-o parte, și cleaning („menaj”), cooking („gătit”), caring („îngrijire”), de cealaltă parte. Poziția românilor în ierarhia piețelor muncii occidentale pare să confirme teoria pieței muncii segmentate, fiind evidentă concentrarea imigranților în zona inferioară, în timp ce slujbele din zonele superioare sunt rezervate nativilor. Mai mult, această dispoziție de clasă a pieței muncii și concentrarea imigranților în jumătatea sa inferioară generează un set de prejudecăți sociale din partea nativilor împotriva imigranților, unde nerecunoașterea caracterului clasist al acestui set de reprezentări maschează și profundul dispreț social față de săraci, prezentat drept general și social acceptabil disconfort anti-sărăcie. Aceste prejudecăți sunt simptomatice pentru antagonismul social capitalist, ce divide societatea între productivi și neproductivi, după criterii non-umaniste și economice adesea, conform cerințelor modului de producție, de control și represiune a clasei forței de muncă.
Munca multă, sărăcia omului
Munca unei clase globale de salariați a ridicat imperii și a creat averi private, pe fundalul unei istorii care se încăpățânează să-i catalogheze drept perdanți, carne de tun, gloată needucată, simplă substanță de contrast pentru elitele politice, militare, capitaliste ale lumii. Fiind singura proprietate a muncitorului, munca sa, departe de a-l îmbogăți, îl ține suspendat într-o sărăcie mai mult absolută decât relativă.
În ceea ce privește munca imigrantului, a muncitorului mobil, a celui ajuns în situația de a fi exploatat într-o țară străină, lucrurile par a sta altfel. Câștigând mai mult decât în țara sa de origine, în noua sa patrie a pieței muncii străine, unde e străin de multe drepturi sociale și politice, fără prea mult acces la rețele de sindicalizare locale, în declin și ele, imigrantul poate părea mai câștigat și mai realizat decât colegii săi rămași acasă. Într-o lume pe dos, în care cei ce creează bogăție sunt și primii excluși de la ea, unde o matrice a posibilităților și imposibilităților sociale constituie poziția de clasă a fiecăruia, din care ieși cam tot atât de des precum îți sari și propria umbră, diaspora româneasca apare ca o masă de întreprinzători care au ales munca și lupta, în contrast cu lenea proverbială a asistaților sociali rămași acasă. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr decât această narațiune țâșnită din mintea strâmbă a elitelor economice locale.
Între timp, în lumea reală, o îngrijitoare româncă în Italia muncește în jur de 12 ore pe zi, 6 zile pe săptămână, unde și noaptea e responsabilă pentru cel sau cea pe care îi are în grijă, pe un salariu ce nu depășește vreo 900 de euro, din care ține în spate familia acasă și acoperă și costurile propriului trai auster în străinătate. În multe dintre cazuri, familiile tradiționale românești, de care statul se preocupă doar pentru a conduce sufletele membrilor săi în paradis, cresc dezbinate, cu o rată de sinucidere crescândă a copiilor rămași singuri acasă, cu rate de divorț în creștere, într-o precaritate economică și afectivă, pentru care euro proveniți din afară nu o vor putea compensa vreodată.
În piața Anagnina, la Roma, există o plăcuță cu inscripția: Maricica Hăhăianu, Râmnicu Sărat 1978 – Roma 2010. În 2010, românca a coborât din metrou și a primit un pumn, din senin, care a și ucis-o pe loc, de la un italian. Înainte de a o pocni, i-a strigat: „Româncă, împuțită!”. Au fost ultimele cuvinte pe care le-a auzit, venind din gura unui om pe care nu îl mai văzuse niciodată. Când poliția locală a mers să îl aresteze pe bărbat, acesta a fost condus spre arest în aplauzele vecinilor săi. Aprobau și erau recunoscători pentru fapta sa. Tot în aplauze a fost evacuată și o familie de români în Franța, dintr-o casă nelocuită de nimeni, unde găsiseră adăpost peste iarnă.
În zona de sud a aceleiași Italii, o mulțime de românce sunt exploatate, violate, bătute și închise de o rețea locală de caporali, care le pun la muncă mai mult de 12 ore pe zi pentru 15 euro. Comunitățile locale și statul român fie se fac că plouă, fiindcă munca lor susține agricultura locală, fie încheie povestea acuzându-le de libertinaj și lene. Atunci când nu e o poveste de succes, migrația românească e mai degrabă o poveste despre muncă și trai crunt. Atunci când este o poveste de succes, nu-i decât simptom al incapacității sociale și economice românești. Oricum ai da-o, migrația e un bun reper pentru eșecul monumental al tranziției românești, care a produs o masă precară de datornici în clasa de mijloc și o masă precară de muncitori cărați de atlassiburi către tot atâtea, și cam aceleași, destinații de exploatare.
Dana DÖMȘÖDI este doctorandă în teorie politică la Școala Sant‘Anna din Pisa, cu o teză despre clasă și conflict social în contextul migrației economice est-europene. Cu un doctorat în filosofie, Dana Dömșödi este colaboratoare a CriticAtac și Vatra, precum și coordonatoare a unui seminar de istoria gândirii economice la tranzit.ro din Cluj-Napoca.
Material realizat în cadrul proiectului Servici ușor