Cireșe amare de Liliana Nechita (extrase)

Cartea Lilianei Nechita – Cireșe amare din care am extras o serie de fragmente relevante pentru tema numărului 13 din Gazeta de Artă Politică, are forța narativ-afectivă a unui document de traseu existențial. Un document care întoarce pe toate fețele văzute și nevăzute lumile de circulație emoțională ale migrantului. Lumi care au puternic impregnate în subteranele lor incertitudini, momente de așteptare, lacrimi în ochi atunci când vocile copiilor rămași în țară se aud tot mai stinse, lupte pentru supraviețuire, dorințe, vise, împliniri, umilințe și doza necesară de respect și demnitate de care oricine are nevoie ca să se poată simți om.

Pe coperta a patra a cărții, Liliana Nechita spune: „Am scris pentru toți românii care au plecat, masiv, doar pentru a câștiga o bucată de pâine. Am scris pentru cei săraci, pentru că nu e vina lor că sunt săraci. Am scris pentru toate mamele care trimit pachete cu bomboane, ciorapi și caiete. Pentru toate mamele care ar da orice să-și îmbrățișeze copiii, care se gândesc în orice secundă la binele lor… și bine nu le e!”

Scrisoarea 1

Mi-am crescut copiii singură, mamă și tată la un loc; am văruit, am crăpat lemne, am tencuit, am gătit mii de oale de mâncare, am făcut teme, am ascultat Vivaldi, am încercat să trăiesc normal.

Greu.

Am vrut să-i ajut pe toți și să le fac pe toate. Eram mândră că pot, că nu mă dau în lături de la nimic. Aveam un serviciu bun și copii mari. N-am vrut să sufere ca mine; mă străduiam o lună să cumpăr o solniță. Am făcut credite, am împrumutat bani, așa cum fac mulți români în România. Fata cea mare se măritase și împreună cu a doua fată care era încă la liceu, aș fi putut trăi fericită.

Apoi am cedat.

Serviciu pierdut. Datorii bancare neplătite câteva luni. Telefoane amenințătoare. Un moment de slăbiciune și devii pradă. Victimă. Depresia și părerea că ești într-un labirint fără ieșire.

Scrisoarea 2

Un singur sprijin: o prietenă, F., care-mi bătea la ușă, îmi aducea puțină cafea și-mi spunea povești despre Italia. Ea muncea deja de doi ani acolo. Îmi spunea: „Vino, e greu, dar e bine. Nu poți rămâne în halul ăsta în țară. Cum rezolvi tot? Vrei să mori?”. Eu îi spuneam: „Mai bine mor decât să mă despart de copiii mei”. Cea mare era însărcinată. Eu nu mă simțeam pregătită să fiu bunică; mă pregăteam să nu mai fiu… Când am născut-o, am numit-o prințesă, cum cred că fac multe mame.

Mi-a zis: „Du-te în Italia, muncește și pot să am bază în tine, așa cum am avut mereu. Va fi bine. Important e să trăiești și să poți munci!”. Mi-a făcut bagajul – o pijama, două bluzițe, câteva lucrușoare – cu ideea că mă voi îmbogăți și-mi voi cumpăra lucruri noi. Mi-am șters lacrimile și-am știut că voi trăi.

Atât.

Scrisoarea 4

Nu știu cum am ieșit din țară. Știu că priveam pe fereastra mașinii și mă gândeam: „Încă pot coborî! Nu plec! Nu trec granița!”.

Călătorie sprâncenată! Țări minunate. Cui îi pasă? Eu nu-mi dezlipeam ochii de la telefon, citeam mesaje vechi, urări de bine…

Nu mai eram nimic. Eram un zero care se plimba prin lume.

Roma! Cetatea eternă! Simțeam doar foame și parcă nu eram eu. Nici acum nu sunt. Parcă pluteam pe deasupra lucrurilor… Ochii mei vedeau frumusețea vegetației, copacii ciudați, florile necunoscute, ruinele și clădirile antice. Vedeam belșugul din magazine și mulțimea de obiecte noi, dar nu simțeam nimic. Nu aveam lacrimi, nici gânduri.

Nu mai eram eu! Nu mai eram eu! Nu mai eram eu!

Scrisoarea 5

Starea de nestare. Întrebarea permanentă: „Ce caut aici?”. Răspuns: „Nu știu, dar nu mă pot întoarce!”. Am întâlnit o femeie care spunea: „Am plecat din țară pe poarta din spate a grădinii”. Era oare vina ei? Ori a faptului că, în lumea de azi, e rușinos să nu ai. Nu contează ce, pentru unii e rușinos să n-ai covoare, pentru alții e rușinos să n-ai mâncare. E rușinos să fii sărac. Poate ai fost bolnav, poate ți-ai pierdut locul de muncă, poate ai părinți pe care trebuie să-i îngrijești… Nu contează motivul pentru care nu ai, dar a nu avea e un stigmat. Devii un paria, un nepricopsit.

Ai ieșit vreodată pe poarta din spate a grădinii?

Scrisoarea 7

Cum să le spui copiilor că ți-e greu? Am văzut oameni în marile canale din Roma, în niște conducte uriașe… Dorm înșirați unul lângă altul, trimit bani în țară pentru că ziua muncesc ca zidari, dar niciunul nu spune acasă cum trăiește. Pe mine copiii mă întrebau: „Ce faci, mamă? Muncești?” Eu le răspundeam că sunt bine și că e frumos. Cred că asta-i marea spaimă a celui plecat. Trăiești într-o lume închegată, cu vecini, cunoscuți, profesori ai copiilor tăi, vânzătoare care te cunosc și care-ți știu gusturile, ești un univers printre ele. Deodată ești un nimeni. Ca un copil de un an pierdut de părinți… Acasă ești un sărac printre alții… Aici nu exiști. Muncind la negru, așa cum fac majoritatea, nu exiști.

Am stat în Roma trei săptămâni… Voiam doar să muncesc. Locuiam cu o algeriancă într-un apartament mai mic decât se poate închipui. Asta pentru că românii au pus vorbă și ei i s-a făcut milă de mine. Toți spuneau cu detașare: „Ai avut noroc! Toți, când vin aici, dorm în copac etc. Și eu am dormit o săptămână într-o pânză de sac întinsă între copaci!”.

Mă temeam.

Plecam în fiecare dimineață pe străzi, cu încrederea că voi găsi de muncă. Citeam toate afișele de pe stâlpi, toate anunțurile… Deduceam cam ce spune pentru că nu știam decât lavoro. Pe la 15 amețeam… Acum, în Roma, socoteam dacă pot cumpăra câteva felii de pâine cu 50 de cenți sau dacă să-mi iau o pungă de paste cu 30 de cenți.

Scrisoarea 13

– Hai la depozit!

Depozitul e un loc anume al emigranților. Sunt peste tot, la o margine de drum, în centrul orașului, pe un trotuar lângă o stație de autobuz… Aici se întâlnesc dimineața cei care caută de muncă… La șase dimineața deja sunt acolo, câte 10-20 de oameni, flămânzi sau cu doi euro în buzunar. Dorm cine știe pe unde și răsar dimineața. Și stau, și stau… Oprește o mașină și în grabă cineva dinăuntru strigă:

– Am o grădină de săpat!

Necăjiții își respectă rândul. Pleacă la muncă cine a venit primul. Pe la nouă deja se pierd speranțele.

– Hai la Conad!

E un supermarket care nu aruncă la gunoi marfa expirată; emigranții o găsesc în saci, pâinea la pâine, produsele din carne separat etc. Sunt ambalate în vid și încă bune. Dacă nu se găsește de muncă, de mâncare se găsește.

La depozit am cunoscut un român înalt, frumos și blond ca Nichita Stănescu… Omul ăsta nu mai avea speranță, dar râdea. Se considera norocos pentru că locuia într-o rulotă pe care o găsise, stricată, pe o străduță din Roma. Fără ușă, fără geamuri, pusese celofan să mai oprească frigul. Când nu muncea, mergea la Conad, își gătea la o butelie de voiaj și aștepta a doua zi.

Am cunoscut oameni care-și perfecționaseră arta de a locui în pustiu. Au găsit prin gunoaie scânduri, au ridicat o baracă, au început să adune obiecte, și-au făcut apoi copertină să le țină umbră… Au găsit un frigider stricat și cum prin zonă trecea un fir de apă, l-au direcționat printr-un tub să treacă prin frigiderul lor. Astfel aparatul se răcea, iar ei puteau să-și cumpere liniștiți ceva de mâncare.

Scrisoarea 106

În casa lui Romeo m-am simțit un om, nu un emigrant…

Găteam ce voiam, le făceam musaca, orez cu legume, orice rețetă românească credeam că s-ar potrivi sau s-ar asemăna cu bucătăria italiană. Romeo făcea piața când venea de la muncă, până când, într-o zi, i-am spus să nu mai risipească banii pentru că nu cumpără ce trebuie. I-am spus că-i fac eu lista de cumpărături. A rămas cu gura căscată. Nimeni nu se mai gândise la banii lui până la mine… Timpul petrecut cu ei a fost scurt, dar m-a adus la viață. Eram lăudată, apreciată…

Scrisoarea 184

În vara acestui an, Băsescu, la Roma, a întâlnit o mulțime de români care voiau să fie mângâiați pe cap de președinte:

– Vă mulțumesc personal pentru sacrificiul dumneavoastră. Țara are nevoie de banii pe care-i trimiteți cu regularitate acasă. Cu ajutorul vostru se ridică multe case și se menține o industrie a consumului. Înțeleg efortul vostru și vă rog să mai stați măcar cinci ani în afara granițelor. Apoi vă veți întoarce într-o țară mult mai echilibrată și mai bogată.

Eu mă întreb: „de ce trebuie să mai dormim cinci ani pe perna altuia? De ce nu se uită în jur să vadă câte fabrici productive sunt închise cu nepăsare? De ce trebuie să trimitem noi bani în țară? Ca să reechilibrăm bugetul celor care muncesc acolo și nu reușesc să-și cumpere de mâncare?…

Cândva părea că nu e vina nimănui. Acum… nu mai știu. Nu mai știu unde e locul meu în lume.

Scrisoarea 186

LA PĂRĂSEALĂ

– Unde dormi diseară?

– La părăseală!

Asta înseamnă oriunde. Și aria de dormit e largă… Nu te simți limitat de marginea patului sau că cel de lângă tine trage toată pătura, pentru că nu există nici paturi, nici pături.

Câmpul din afara Romei găzduiește în fiecare seară sute de bieți români care dorm alături, pe celofane, pe cartoane. Apoi mai sunt ruinele antice, dedesubturile de pod, dosurile de magazine, acoperișurile de bloc, chiar și-n căsuțele din vârf de tobogan doarme cineva… E o lume ascunsă, dimineața nu se mai cunoaște nimic… Pământul mai păstrează căldura, dar pentru pământ nu trebuie să plătești o chirie de 500 de euro lunar.

LA PĂRĂSEALĂ e cel mai ieftin hotel. E adevărat că nu sunt dușuri, dar te poți spăla în grupurile sanitare din benzinării, e adevărat că nu ai cu ce te înveli, dar pe lângă gunoaie se găsește deseori ceva bun, chiar vreo pătură.

Liliana Nechita, Cireșe amare, Editura Humanitas, București, 2014