Cristi J. despre plecarea, locuirea și munca în străinătate în anii ’90

La fel ca mulți români, după revoluție, Cristi a plecat să lucreze în Germania. A trecut granița ilegal, a ocupat o locuință abandonată, a trecut pe lângă oraşul Rostock în noaptea în care câteva sute de extremişti de dreapta au atacat cu pietre şi au incendiat un cămin în care erau înghesuiţi mii de migranţi şi solicitanţi de azil din Europa de Est (inclusiv din România). Cristi a lucrat la negru într-o pescărie și într-o livadă, la cules de mere. Cu banii strânși, și-a luat un apartament în Militari, care i-a adus multe necazuri, despre care a vorbit în numărul 9 din Gazeta de Artă Politică.

Am fost în Germania în perioada ’92-’93. O soră de-a mea plecase deja cu soțul acolo și vorbeam la telefon seară de seară și tot zicea că să mergem și noi, că e bine. Și am plecat, dar am îndurat multe greutăți, că una e să-ți faci planul aici…

Lucram la gaze, la Distrigaz. Făceam intervenții, remedieri, aveam primă în fiecare lună. Când am plecat, nu știam cât plec. Mi-am luat concediu fără plată, sau medical. Era bine la Distrigaz, dar nu câștigam mai mult ca acolo. Acolo făceai, pe vremea aia, 10-12 mărci pe oră. Era mult mai bine. Plus că aici stăteam cu chirie, acolo nu plăteam chirie și mâncarea era ieftină.

Drumul

Granița nu puteai s-o treci legal. Am trecut ilegal atunci, noaptea, în Germania, prin Polonia. Important era să ajungi acolo. În Germania nu te primeau direct legal, dar dacă te găseau acolo, nu ziceau „du-te înapoi”, îți ascultau motivele.

Am mers prin Moldova, nu prin partea asta cu Ungaria, cu trenul. Era mai simplu, era mai direct așa.

De la Lviv (Ucraina) am trecut în Polonia, am stat în Varșovia vreo două zile, și dup-aia am vrut să trecem granița la Słubice, unde era un pod. De obicei se trecea așa…, dar când am ajuns acolo nu se mai putea, erau cotroale. Pe partea ailaltă era Frankfurt-Oder.

Ne-am întors înapoi în Varșovia și am luat trenul și am ajuns la altă graniță, Görlitz se numește. Pe partea ailaltă e Dresda, în partea Germaniei.

Aici, la Görlitz, era un câmp întins, cu mai multe canale, și soția mea era în pantofi, că noi când plecasem, în București era o vreme cum a fost până acuma la noi, așa primăvăratică, nu ne gândeam că se schimbă brusc, și când am ajuns în Polonia s-a schimbat brusc, chiar mi-am luat o geacă de-acolo, am dat 100 de mărci pe ea, că eram prea subțire îmbrăcat. Și acum mai am geaca aia, cred.

Și pe un canal din ăla și-a pierdut un pantof, știi, fiind pantof de dama, îți dai seama, i-a scăpat din picior. Dar i-am pus ciorapi, gluga de la geacă, ca să poată să meargă; n-a pățit nimic, a mers cum a mers, în continuu. Am trecut de ăia, nu ne-a văzut nimeni, dar, nu știu cum să-ți explic, mergeam, plecam de aicea, vedeam niște lumini și ziceam că e șoseaua. Ei, dar fii atent, vedeai luminile alea, mergeai spre ele și te întorceai în același loc. De trei ori am făcut faza asta. Ziceai că e Triunghiul Bermudelor! Mergeai, mergeai, a! Gata, acolo e! Până la urmă, a doua, a treia oară, ne-am dat seama, mă, tot chestia aia e, știi? Era și întuneric, și necunoscut… N-am dormit deloc, a fost totul doar într-o noapte. Așa am făcut.

11 persoane eram; ne întâlnisem în Varșovia cu alții care voiau să treacă și aveam legături comune. Acolo, în gară, erau unii care stăteau cu lunile, aveau banca lor, aveau locul lor, cum vezi pe-afară că n-au pe unde să stea. Am luat legătura cu un băiat care fusese în Germania mai demult și așa am ajuns la un camping unde ne-am cazat provizoriu. Dup-aia am luat legătura cu cineva care cunoștea grănicerii polonezi, le-am dat la fiecare o sumă de bani, modică, nu mai știu, dar ne-au dus exact acolo unde era mai ușor să trecem. Și, ca să-ți dai seama de bucurie, era frig afară – ningea – un tip din Orăștie i-a dat căciula. Știi căciulile alea de blană rusești? I-a dat căciula la grănicer de bucurie că l-a adus acolo. Nu știa dacă trece sau nu, dar de bucurie că e în locul ăla.

În Germania dacă te prindeau, te trimiteau înapoi în Polonia, nu te trimiteau în România, da’ nu mai aveai… cum să zic, dădusei banii, știi, nu era bine să te prindă.

Eram obosiți, uzi… La un moment dat s-a ridicat ceața și vizavi ce crezi că erau? Erau niște vile. Ne-am dus acolo, ne-am uitat, nu stătea nimeni, aveau geamurile zidite, ușile… Un geam era liber și am intrat, nu era mobilă, dar noi înghețasem, era zăpadă… Am stat în casă vreo două-trei ore. În două-trei ore alea am făcut cu schimbul la geam, am rupt o scară de la subsol, avea o sobă d-aia de tablă și am făcut focul acolo, nu era bine că se vedea fumul. Nu zic că a venit o mașină de poliție și a pus farurile pe casă, dar n-au coborât; îți dai seama, dacă coborau, ne găseau.

Stabilisem cu un tip să meargă el în oraș, să facă autostopul; era și cu copiii, și cu soția. Înainte se pleca de disperare, acuma lumea s-a obișnuit cu lucrurile astea, deci chiar nu mai pleacă așa cum se pleca înainte. Pleacă, dar pleacă în altfel de condiții.

S-a dus el, deci, și a făcut autostopul cu soția, a plecat de acolo de unde ne-a lăsat pe noi, a ajuns în Dresda și a sunat la cumnatul meu, care așa a reușit să ne găsească. Noroc că cumnatul meu avea mașină și a venit și ne-a luat de acolo, altfel nu reușeam, că era frig, eram uzi, eram obosiți. El avea acte de Germania. După experiența asta i s-a rupt osia de la mașină, avea un Ford Fiesta combi, a luat 11 persoane în ea, în portbagaj vreo trei, eu eram acolo, în față, ghemuit undeva. 11 persoane în total…

Deci, problema era să nu te prindă ăia pe zona de graniță; dup-aia dacă te prindeau, te duceai la autorități, spuneai de ce ai venit, cum ai venit, puteai să rămâi. Dar dacă ne prindeau pe graniță, îl făceau și pe el, pe cumnată-meu, nu mai luau în considerare că are acte.

Șederea

Așa am trecut și-am stat acolo un an și nouă luni.

Când ajungeai, îți dădeau permis de ședere. De muncă îți dădeau mai greu, pe mai mult timp, dar prima oară îți dădeau permis de ședere. Eu nu puteam să zic că am fost mare refugiat politic, am zis acolo niște motive puerile, că nu e bine în țară, că… chestii d-astea. Ca să analizeze cererea, îți dai seama că dura, că nu eram eu primul sau singurul și, în timpul ăsta, am primit permisul de ședere, cu acte, cu toate drepturile. Perioada cât dura analiza dosarului nu era fixă. Poate se pierdea printr-un sertar. Nu era ceva standard. Sperai să se analizeze cât mai târziu. Erai sigur că nu-ți aprobă chestia asta. Trebuia să ai niște motive puternice, întemeiate. Erau prea mulți, nu era un grup de 30. Cred că o sută de mii am fost.

După ce făceai cererea de azil stăteai într-un loc, undeva, îți dădeau și masă. Era un loc special, ca un cămin, două săptămâni am stat acolo. Era ca un fel de pensiune, aveam camera mea, bucătăria era comună. Acolo se locuia temporar până să facă ei pregătirile să te repartizeze nu știu unde, probabil că erau locuri în case pe care nu le folosea nimeni și primeau bani de la stat, că fiecare casă avea un administrator, un proprietar.

Proprietatea statului erau centrele alea provizorii. Casa unde am stat noi dup-aia era proprietatea cuiva, nu era părăsită, nu era a statului. Chiar venea proprietarul pe acolo. Era un tip, Udo îl chema, și avea biroul jos… Ce avea el și ce mai ținea pe acolo – nu știu, dar când pleca cred că de zece ori controla ușa. Ziceai că are o casă de bani, așa te gândeai. Pleca până la mașină, iar se mai învârtea vreo două ture, iar se întorcea. Casa nu era în oraș, era în afară. Zece case aici, trei dincolo, patru dincolo. Era o vilă mai mică, cu două camere, o bucătărie, baie. Adică se ocupau. Cred că și cum e cazul acuma cu refugiații. Îți dădeau și bani pe lună – aveam 180 de mărci de persoană. Casele erau mobilate și-ți dădeau totul nou, lenjerie, cratițe, veselă… Trebuia sa fie la standard, te așteptai să-ți dea ce e mai bun, mi se pare și aiurea să nu dai ce e mai bun. La noi nu știu cât a zis că e, 20 de lei pe zi… 30. Am văzut prin Berceni niște cămine din-alea. Păi, cum să vrea să stea aici?

Dacă acolo ca refugiat, azilat, emigrant, îți dădea ceva care nu era standard, te revoltai, știi? Nu li se părea aiurea să te revolți. Standarde normale, egale cu ale nemților. Așa că sunt foarte grijulii. Au conștiința că așa trebuie sa facă, nu?

Munca

Am stat la Husum, la granița cu Danemarca, aproape un an, timp în care primeam banii ăștia (180 de mărci), dar nu îți ajungeau pentru că nu îți ajungeau. Trebuia să trimiți și acasă, să te gândești să-ți strângi ceva, și nu-ți ajungeau, trebuia să muncești. La negru era munca. Soția mea nu a lucrat la negru, ea a găsit ceva. Avea nevoie la un hotel de cameristă și s-a dus la forțele de muncă și i-a aprobat să lucreze acolo. E o insulă foarte populată, multă distracție acolo. Westerland Sylt se numește, o insulă în marea Nordului. Treci cu trenul, când e fluxul, șina e acoperită, nu se vede, și când e refluxul…

Am lucrat și eu acolo la o pescărie, aveau pești din toata lumea, toate oceanele, piranha, dura juma’ de zi să-i omori. Trebuia să-i omori ca să pui mâna pe ei. Puneai o substanță, nu știu nici acuma ce era, dar nu puteai să respiri, dacă stăteai lângă ea, îți lua respirația de tare ce era, îi băgai în substanța aia și dup-aia îi luai și îi băteai, dădeai în ei cu o bâtă mai mare, cum ai face la struguri, și cred că se amețeau, se zăpăceau și mureau.

Eram cam singur la marea Nordului. Cât am stat acolo, am strâns ceva bani și dup-aia am plecat. Cumnații mei s-au mutat în altă zonă a Germaniei și am facut cerere să ne mutăm mai aproape de ei și tot așa, ne-au asigurat locuință.

Fata mea s-a născut în Wuppertal, lângă Dortmund. În perioada cât am stat acolo am lucrat la mere, dar am lucrat și la Kiel, lângă Lübeck, într-o livadă a unor polonezi; era foarte greu să te bagi acolo. Trebuia să umpli niște containere mari de doi-trei metri; câștigam cam 100 de mărci pe zi și cam o lună jumate am lucrat. Ei la bani sunt corecți…cât te înțelegi cu ei, atâta îți dau. Trimiteam banii acasă prin scrisori. Erau fotografiile alea Polaroid; făceai fotografia Polaroid și sub chestia aia neagră puteai sa bagi banii, băgai așa, în formă. Bine, nu băgai mult, o sută, două.

Da, s-au întâmplat și multe lucruri rele. Știu situații cu oameni care lucrau la negru în restaurante, în baruri, în făbricuțe. Câștigau să zicem 2000 de mărci pe lună, și la un moment dat prindeau încredere în patron, și îi ziceau „ține tu banii”. Și aveau și o politică: când să-ți vină decizia aia, nu-ți spuneau vezi că în data de… îți vine decizia și nu ești compatibil, că n-ai niciun motiv… Veneau pur și simplu într-o dimineață, gata, pleci în România. Și plecai cu ce-aveai pe tine. Nu mai zicea nimeni pregătește-te că mâine pleci, sau poimâine. Și mulți și-au pierdut banii așa. Au rămas banii la patroni, douăjdemii, treijdemii, sume din astea mari.

Când ne-am întors, cu banii de acolo am luat casa din Militari. Dup-aia n-am mai plecat. Au venit alte chestii și n-am mai plecat. Cu toate că nu era bine în țară. S-a făcut fata mare și n-am mai plecat. Acuma poate plec. Fratele meu e căsătorit în Italia, soția lui e italiancă, poate plec în primăvară la cules de kiwi. 60 de euro. Trebuie să se elibereze un loc. A vorbit el, acum câteva zile a fost pe aici.

Interviu realizat de MIHAIL DUMITRIU