Interviu cu Liliana Nechita

Liliana Nechita (Angheluță) s-a născut în 1968 și lucrează în Italia. În 2013, revista Avantaje i-a publicat cartea-document testimonial Exodul mamelor, iar în 2014 i-a apărut la Humanitas Cireșe amare.

De cât timp sunteți în Italia și care-au fost job-urile pe care le-ați avut?

De mai bine de nouă ani, am făcut tot felul de munci, orice, n-am stat s-aleg pentru că nu-mi permiteam.

Ce v-a determinat să scrieți Cireșe amare?

Am început să scriu Cireșe amare în momentul în care am înţeles că cei din ţară, dragii noştri pe care îi ajutăm lunar… , nu ştiu nimic despre viaţa noastră de aici. Li se pare uneori că totul e simplu, că odată aflaţi pe un tărâm al bunăstării, toate porţile se deschid şi că nu trebuie decât să culegi bani şi să te bucuri de viaţă. Am înţeles că oamenii nu povestesc acasă necazurile şi umilinţele pe care sunt nevoiţi să le suporte, că partea dark a poveştii de adaptare e trecută sub tăcere. Am vrut să se ştie totul, adevărul, să pun degetul pe rană.

Cireșe amare vorbește despre experiența dumneavoastră personală în relație cu experiența altor persoane pe care le-ați întâlnit la muncă în Italia. Ce-a fost cel mai greu, cel mai dureros de scris?

Cred că cel mai dureros a fost să dezvălui modul în care bărbaţii, unii bineînţeles, încearcă să profite de faptul că eşti departe de casă, fără familie şi fără apărare. E o pudoare feminină care ne-mpiedică să vorbim atunci când cineva încearcă să ne atingă etc., dar adevărul trebuia respectat, aşa c-am spus tot. Sau aproape tot!

Credeți că o carte care are în centru o temă atât de acută cum este migrația forței de muncă, analizată dintr-o perspectivă subiectivă, poate deveni o modalitate de a-i face pe cei care trec prin experiențe similare să se simtă mai puțin singuri, mai puternic reprezentați?

Cu siguranţă. Mi-au scris multe femei care s-au regăsit în carte, femei din Germania, din Anglia, din Franţa… Drama depărtării de familie este aceeaşi, indiferent în ce ţară pleci, iar dorul de copii este la fel de mare. Umilinţele bănuiesc că sunt pretutindeni, dacă ai nenorocul să găseşti oameni nepotriviţi. Practic, ajungem aici un pic inocenţi şi nepregătiţi psihic pentru ce va urma. Apoi suferim, din dor sau din batjocuri. Cred că am vrut oarecum să-i avertizez pe cei care ar dori să plece: „Uitaţi, lucrurile nu-s chiar roz. Gândiţi-vă bine înainte de a pleca!”.

V-ați fi dorit să nu fi trăit anumite experiențe sau considerați că toate experiențele, oricât de dureroase au fost, v-au ajutat să puteți povesti mai bine ce-ați trăit?

Cred că toate lucrurile pe care am reuşit să le traversez au făcut din mine un om mai puternic. Şi acum nu mă mai tem de multe. Dacă m-ar catapulta în orice altă ţară, aş reuşi să mă descurc şi să fiu chiar mai practică. Dacă n-aş fi trăit amarul… nu l-aş fi povestit! Cartea e un document trăit, altfel poate n-ar fi existat.

Vorbiți în carte despre condițiile de locuire precare, despre oameni care trăiesc sub copertine, sub poduri etc. Ce v-a surprins cel mai mult la condițiile lor de viață și de locuire?

Faptul că s-au obişnuit repede cu noua condiţie de trai. Faptul că au ştiut să supravieţuiască, să rabde şi să sufere, dar să aibă și puterea de a râde. Viaţa merge înainte, chiar dacă locuieşti într-o baracă!

Cartea dumneavoastră conține și o critică la adresa politicilor împotriva migrației actuale și o analiză a felului în care migranții s-au regăsit în discursul public al unor politiceni din România. De ce ați considerat necesar să adăugați și această perspectivă celei profund personale?

Este evident că distrugerea economiei României a lăsat pe drumuri milioane de oameni. Noi am fost nevoiţi să plecăm din cauza lor, a celor care au distrus ţara asta. Emigraţia românilor nu e cea culturală, a celor dornici să cunoască alte popoare şi civilizaţii. Este o emigraţie a foamei, a mamelor disperate care nu mai ştiu cum să cumpere de încălţat fiilor. Oamenii trebuie să conştientizeze, să se trezească, să participe la viaţa politică şi socială a României, să înceteze a mai da neputincioşi din umeri. Toate deciziile politice se reflectă în viaţa de zi cu zi, normal, numai că noi nu eram învăţaţi să participăm, ci să ascultăm. Odată individualizați vinovaţii acestui fenomen devastant, al emigraţiei, cu siguranţă că oamenii vor fi mai atenţi ce şi cum votează.

Ce credeți c-ar trebui făcut pentru ca anumite condiții de viață și de muncă ale migranților să se schimbe? Credeți că ar fi important să-și cunoască mai bine drepturile, să creeze structuri de solidarizare?

Condiţiile de viaţă şi de muncă ni le creăm singuri, dar da, prin informare. Structurile statale din orice ţară ne apără drepturile, ne ajută în caz de conflict de muncă. Suntem noi singuri vinovaţi oarecum de aceeaşi indiferenţă faţă de politică, de legi. Cunosc, de exemplu, femei care suferă de foame, suportă umilinţe şi câte şi mai câte, şi nu ştiu că pot merge la centrele sindacaliste, că pot depune plângere şi pot intra în şomaj. Cei care lucrează la negru, de asemenea, pot denunţa patronii care-i silesc să lucreze fără drepturi. Trebuie să facem o campanie lungă de informare, pentru toţi emigranţii, pe ţări, astfel încât lumea să ştie ce are de făcut. Cam asta ar fi solidaritatea în cazul nostru: să ştii ce ai de făcut, să ai cui cere sfat legal.

Cum vedeți dumneavoastră această campanie de informare pentru migranți? Cu ce-ar trebui să înceapă? Care ar fi prioritățile ei?

Campania de informare… depinde în ce ţară pleacă. Dacă s-ar tipări nişte broşuri pe care şoferii să le distribuie călătorilor, dacă s-ar edita nişte broşuri care s-ar putea vinde la chioşcurile de ziare, ar fi minunat. Sunt femei care suferă de foame, sunt umilite, jignite în casele unde lucrează şi nu cunosc legea, nu ştiu, cum am spus deja, că ar putea să se prezinte la formaţiunile sindicaliste, să facă plângere şi să intre în şomaj. Asta le-ar permite să-şi caute un alt loc de muncă. Ar trebui, deci, scris despre diferite condiţii de muncă, despre drepturile pe care le avem, drepturi pe care orice stat european ni le acordă, dar noi nu le cunoaştem. Gândiți-vă că sunt femei de la ţară, dar nu numai, unele n-au făcut altceva decât să prășească, au emigrat pe la 50 de ani, de sărăcie, au nimerit în plin Occident, privesc în jur cu ochi speriaţi şi habar nu au ce să facă cu viaţa lor chinuită. Rabdă şi atât.

Ce drepturi nu v-au fost respectate cel mai frecvent de către angajatori?

Am suportat mobbing (n.m. hărțuire) o perioadă, apoi am fost învăţată să fac plângere, sindicatul italian mi-a apărat drepturile şi m-a reprezentat foarte bine, m-am simţit atunci protejată de ţara asta care nu se uită la paşaport pentru a aplica legea.

De multe ori, patronii te tratează ca pe-o cârpă, vorbesc în general. Am cunoscut mulţi oameni, zidari, electricieni, dar şi îngrijitoare sau baby-sitter, cărora li se aruncă în faţă cuvinte grele sau nu sunt plătiţi la timp pentru simplul fapt că… ne cred proşti! Ne cred neinformaţi. În momentul în care ai coloană vertebrală și le arăți că știi lucruri, schimbă şi ei atitudinea. Nu mereu, bineînţeles. Ne cred singuri, slabi. Ştiţi dumneavoastră, animalele trebuie să stea în grup, se apără mai bine. Cum noi suntem în afara grupului, suntem şi pradă.

Ce vă doriți cel mai mult în acest moment?

Să continui să scriu. Am terminat între timp a doua carte, Împărăteasa în care vorbesc despre soacra mea, o ţărancă simplă, una dintre acele figuri care dispar, din păcate, din lumea noastră. Satele se golesc, treptat, lumea emigrează sau moare, cresc buruieni pe bătătură şi se ridică goale case de ciment şi atât. Fără suflet. Sper ca şi Împărăteasa să fie editată de Humanitas şi, între timp, am multe proiecte. Asta-mi doresc: să mă ţin de ce visez!