Interviu cu CRISTINA

Pe Cristina am întâlnit-o într-o seară în Paris, la 10 minute de Centrul Pompidou. Era ghemuită cu băiețelul ei pe o saltea, cu trei rânduri de pături peste ei. Am întrebat-o dacă pot să vin a doua zi să fac un interviu cu ea. Mi-a zis: „mai bine acum, mâine cine știe unde-oi mai fi!”.

De când sunteți la Paris?

Sunt aici de trei luni.

Și unde-ați stat în tot acest timp?

Unde-am apucat. Am stat la sora lui soțul meu, într-o baracă, înghesuiți tare. Facem cu schimbul. Acuma dorm eu cu ăsta micu’ pe stradă, mâine doarme soțul cu unul dintre copii. Ce să facem, nu e loc! Sora lui soțul meu are și ea patru copii, și mai e și soțul ei, și o verișoară, plus noi. E greu. De săptămâna viitoare o să ne ducă la un hotel unde mai sunt niște sirieni, așa au zis, și dup-aia au zis că ne duc într-un apartament social. A venit o asociație care a văzut că stăm pe stradă, că avem și copii, și ne-a promis că ne ajută. Eu le-am zis la doamnele care au venit că vreau să muncesc, nu vreau să stau, nici soțul nu stă. Mai face o zidărie, mai descarcă sticle. Orice e bine să muncim, numai s-avem ce. Zice lumea: la muncă, nu la-ntins mâna! Dar ce, cerșești când ți-e bine? Soțul meu a depus ce trebuie la forțele de muncă. L-a ajutat cineva să facă actele. Acolo i-au zis că să așteptăm, că suntem mulți. Păi așteptăm, ce să facem?! Și au mai zis să știm limba. Dar de unde s-o știm?

Ați făcut școală?

Nicio zi de școală n-am făcut. Eu nu știu cum arată o școală pe dinăuntru. Dar am învățat să scriu și să citesc.

De unde?

De la frații mei mai mici. Suntem cinci frați și pe ei i-a dat la școală. Eu eram cea mai mare și trebuia să am grijă de ei că mama și cu tata munceau toată ziua la câmp, pe la oameni prin curți, prin case, și cineva trebuia să stea cu ăștia micii și am stat eu. Când își făceau ei lecțiile, stăteam acolo, lângă ei, și ziceam ce ziceau ei, scriam ce scriau ei.

Dumneavoastră câți copii aveți?

Cinci copii. Ăsta, Alex, cu care dorm acum pe stradă, e cel mai mic. Are trei ani și jumătate. Cel mai mare are 14 ani. Eu m-am căsătorit la 15 ani și 10 luni, și la 17 ani am avut primul copil. Și dup-aia au urmat încă trei și mai târziu a venit Alex.

Și de trei luni, de când sunteți aici, când nu dormiți în baracă, dormiți pe stradă?

Am dormit sub poduri. Am dormit pe valize. Am dormit pe saltele, sub copertina unui magazin. Am dormit în gări. Am dormit în case părăsite. Am dormit în stații de metrou. Am dormit în cort, cu picioarele la gură, că trebuia să încăpem șapte oameni într-un cort vai mama lui. Am dormit pe ciment într-o cameră care numa’ cameră nu era. Dar unde n-am dormit! Finalul e: pot să dorm oriunde. Nu există loc pe lumea asta, oricât de amărât ar fi, să nu pot să dorm în el. Mă fac mică, închid ochii și adorm. Știți cum se zice: vise plăcute. Așa-mi zic și eu: vise plăcute! La mine nu mă gândesc niciodată. La copii, la ei mă gândesc: să nu le fie frig, să doarmă liniștiți.

Ce să faci, omul sărac e mereu vinovat de ceva: că nu vrea să muncească – asta-i mare minciună, că eu, de când mă știu, n-am stat o clipă și tot timpul am muncit –, că de ce face copii – la noi în casă era mereu mulți copii, mulți frați, mulți veri, eu așa am crescut, cu copii mulți în jur –, că-i prost și n-are școală – păi eu n-am vrut școală? Unde n-ar da să știu și eu „je suis, tu es” mai bine până la sfârșit, dar eram vai de noi, săraci rău, nu se permitea să mergem toți la școală! V-am zis deja.

Înainte să veniți în Franța, ați mai fost în altă țară?

Înainte de Franța, am fost trei ani și jumătate în Italia, am stat în barăci lângă Napoli.

Și ce-ați făcut acolo?

La piețe am lucrat. Luam de pe străzi ce aruncau oamenii, ce nu le mai trebuia, și ne duceam să vindem într-un fel de piețe din astea de vechituri. Tot ce era stricat, noi făceam să fie bun. Luam, lipeam, băteam cuie și vindeam. Nu câștigam mult, dar cât să mâncăm, să mai luăm niște haine la copii, din astea. Dar s-a înrăutățit treaba acolo. A început să vină tot mai multă poliție prin piețe și să nu ne mai lase să vindem. Niște italieni ne-au apărat, au zis: „hai, domne, lăsați-i, trăiesc, ce fac rău?” Dar nu! Cu polițiștii nu ne-am înțeles. Eu i-am zis la un moment dat la un polițist: „mă, omule, mă, fii și tu cu sufletul înțelegător, că nu se știe ce-o veni și peste tine!” Ei tot ziceau că de la primărie, că alții îi pun să ne dea de-acolo. Ne-au zis că dacă ne mai prind ne trimit în țară. Am plecat, ce să facem! Am mai căutat noi altceva, dar nu prea am găsit, și nu ne mai descurcam deloc. Mâncam o dată pe zi, și-atunci te miri ce. Ăsta micu’, Alex, e născut acolo, în Italia. Mama mea nici n-a mai apucat să-l vadă, c-a murit când ne pregăteam să venim în țară. De-asta îmi pare tare rău. C-atâta ce și-a dorit să-l vadă!

În România munceați?

Munceam la noi în sat, lângă Suceava, la câmp, la prășit, la porumb, la struguri. Dar în sat acolo și pe lângă, mai toată lumea a plecat să muncească în străinătate. Și-au rămas numai bătrâni și copii, și zău dacă le mai ardea de ceva! Am vrut să ne mutăm la Suceava, dar nu s-a putut că nu aveam bani și na, cu patru copii după noi, era greu. Și-atunci am zis că să plecăm în Italia și-am plecat! Copiii am zis să-i iau cu mine că măcar aproape să fim toți dacă ne ducem departe!

Am pus anunțuri peste tot aici la Paris: la bisericile noastre, la magazine, peste tot: caut de muncă – „je cherche travailler”. Asta știu să zic. Poate, cine știe, m-o auzi cineva!

Ce vă doriți cel mai mult?

Un locușor cât de cât, și să muncesc. Și să meargă copiii mei la școală. Să fie și ei în rând cu copiii ăștia frumoși de-i văd cu ghiozdane în spate și cornuri în mână. Să aibă un viitor cât de cât. Să nu fie oamenii nimănui!

Interviu realizat de MIHAELA MICHAILOV