Interviu cu V.S., fost angajat în sistemul bancar

V.S. activează pe piața financiară din anul 2006. A terminat Facultatea de Finanțe-Bănci, Asigurări și Burse de Valori. A lucrat timp de 6 ani în cadrul fondului de pensii private al uneia dintre cele mai mari bănci din România. În prezent, trăiește și lucrează în Londra.

În 2008, când ai început să lucrezi la bancă, a fost vârful așa-numitei bule imobiliare. Cum ai perceput tu această creștere a valorii proprietăților?

În piața financiară, începuse să se vorbească despre un bubble și despre momentul în care va exploda acesta încă de prin iunie 2007. Au fost atunci niște căderi masive ale indicelui Dow Jones […] La noi s-a ajuns să plătești de 30 de ori valoarea unui apartament, adică se plătea echivalentul a 110.000 de euro pentru un apartament de 4 camere, la etajul 10/10 în fundul Militariului. Și erau bănci care alergau să dea credite și persoane care alergau să ia credite, indiferent cum. Acum, adevărul va fi mereu undeva la mijloc. E foarte clar că atunci, ca și acum, a fost o goană după profit din partea băncilor și o goană după credit din partea populației. Și foarte multă lume și-a asumat fără să calculeze și fără să se gândească. Principalul motiv pentru care s-au întâmplat lucrurile astea, și se întâmplă cu siguranță și azi și vor continua să se întâmple, este o lipsă de educație și de viziune financiară. Și asta nu e doar în România, e un aspect universal valabil, indiferent de societate sau de gradul de maturitate al pieței. Dar în România a fost goana după apartamente cum avem acum goana după nunți. Mi se pare că toată lumea se căsătorește doar de dragul de a face nuntă, nu știm ce se întâmplă după. […]

Nu ți se pare că stimularea dorinței de a avea o locuință după 1990 a fost exploatată de bănci?

A fost o chestie socială. În așa-zisa zonă socială de mijloc din România, era cool și interesant să nu mai plătim chirie și să ne luăm credite să ne luăm apartamente. Și la momentul respectiv finanțările păreau ieftine – n-au fost niciodată – dar erau accesibile și s-a cheltuit fără cap. Cunosc oameni care și-au luat în franci elvețieni, și ăsta a fost un leverage al băncilor, clar își asumau o profitabilitate mai mare în detrimentul unor riscuri exponențiale.

Profitabilitate mai mare pentru că riscul acordării creditului în franci elvețieni era mult mai mare și deci mai profitabil pentru bancă în cazul unui credit performant…

Da, da. Și atunci, bănci de talie mică, OTP, Volksbank ș.a.m.d., au fost promotorii acestui tip de credit. Părerea mea este că e foarte neplăcut ce se întâmplă acum cu persoanele cu credite în franci, dar sunt victimele propriilor lor erori și, dacă pot să mă exprim așa, fără să ridic sprâncene, cumva a lăcomiei lor. Pentru că, cu același salariu, același venit, puteam să iau credit de 80.000 de euro sau echivalentul a 120.000 de euro în franci elvețieni. Iar asta, pentru orice fel de minte, antrenată, neantrenată, educată, needucată, trebuia să ridice sprâncene la vremea respectivă. Dacă la momentul contractării creditului, ți-ai asumat acea sumă de bani și ai beneficiat de ea, nu văd acum de ce nu vrei să suporți consecințele și de ce arunci cu pietre în BNR. Mai mult, de-atunci și până acum au existat n posibilități să se facă refinanțări sau reconversii la respectivele credite. Acum, e clar că pentru o familie sau un individ care trebuie să treacă prin așa ceva, e plătit în lei și francul elvețian peste noapte o ia razna, poate să fie o dramă. Există oameni care s-au spânzurat după credite cu buletinul. În momentul ăla erau la limită, într-o situație fără ieșire. Erau în criză de lichiditate. Deci, sunt conștient de faptul că, la nivel de individ, punctual, chestiile astea pot însemna drame. În același timp, în spatele dramelor respective au fost, după mine, două aspecte: lăcomia băncilor și a clienților, pe de o parte, și pe de altă parte, lipsa de transparență și de comunicare a financial adviser-ilor, care ar trebui să sfătuiască clienții cel puțin la fel cum ar dori ca bunica lor să fie sfătuită. Adică, pe de o parte băncile mici pun presiune pe angajați; tre să vinzi credite, tre să vinzi carduri, ai un plan, îl faci, iei banii. Nu faci planul, nu iei banii. Deci pe de o parte e un guidance din partea băncii, tre să vinzi. Cum, cât, cu scrupule sau fără… nu te plătește nimeni că ai scrupule. Dar asta a fost o bucată din ecuație. Altă bucată din ecuație, pe care nimeni nu vrea să și-o asume – sau nu și-o asumă public – este lipsa de inspirație, lăcomia, lipsa de viziune a celor care au contractat respectivele credite. Pentru că banii s-au cheltuit. Adică, trebuie să privim cumva echilibrat lucrurile. Știu oameni care au zis „băi, e riscant”, că s-ar putea, dacă lucrurile o iau razna, să n-avem pe unde să scoatem cămașa […] și știu oameni care au zis „OK, hai să ne băgăm”. Au văzut ce s-a întâmplat în 2008-2009, o parte din ei erau chiar brokeri, oameni care aveau salariu echivalent astăzi cu 7-8-9000 de lei și a doua zi nu mai aveau nimic. Au ajuns să trăiască din ce-au economisit. Și-au făcut reconversii la respectivele credite, și-au făcut niște refinanțări, au refinanțat în alte monede și au evitat nebunia. În orice caz, dacă ar fi să pun punctul pe un aspect anume, aș pune accentul pe educație. Educația financiară. Chestie care nu știu când și în ce condiții se va pune la punct în România.

În discuția pe care-am avut-o cu o persoană care a contractat credit ipotecar în franci, în noiembrie 2007, persoana spunea că atunci lucruile păreau foarte în regulă. Voiau o casă mai mare, și-au vândut apartamentul în care stăteau ca să dea avansul și au contractat echivalentul a 80.000 de euro în franci elvețieni. Pe lângă apariția în contract a unui comision de administrare pe care ei nu-l negociaseră și despre care nu fuseseră informați, banca nu i-a informat în niciun moment cu privire la riscuri…

Da, a fost o practică universal valabilă.

În cazul ăsta, mă refeream la Credit Europe Bank.

Credeam că faci referire la Volksbank. Da, cunosc pe cineva care a scăpat ca prin urechile acului de executare silită pentru un credit de genul ăsta. Dar ca să nu ne abatem de la discuție, da, așa e. Majoritatea băncilor, în momentul în care prezentau ofertele de credit în franci elvețieni, le prezentau fără nicio problemă. Dar dacă persoana respectivă, în loc de Credit Europe, s-ar fi dus la oricare altă bancă din top 5 și ar fi cerut un credit în euro, cu aceleași venituri, același avans, ar fi primit aceeași sumă de bani. Deci la momentul la care creditul a fost contractat, era minunat. Ne dă banii, noi trebuie doar să plătim ratele, e OK. Din momentul noiembrie 2007 până-n momentul octombrie-noiembrie 2014, când s-a rupt francul elvețian…

A avut o creștere abruptă prima oară în 2011, până la 3,6-3,7 lei.

Bun, până-n 2011, când a avut loc respectiva creștere, a fost o adormire a națiunii, „băi, e OK cu creditele în franci elvețieni, merge.” Dar după creșterea din 2011, când ți se întâmplă o chestie de genul ăsta, nu ți se ridică un fanion? „Prietene, stai, că s-ar putea să nu fie OK.” […] Din punctual meu de vedere, toată lumea care a contractat credite în franci elvețieni, din 2011 trebuia să se oprească și să se gândească că nu-i OK.

Și ce-ar fi putut face în situația aceea?

Oricare bancă post-2010, momentul în care, cel puțin pe hârtie, băncile au reînceput să dea credite… au existat foarte multe bănci, mai ales în zona de retail, care au fost dispuse și au avut produse cu care să vină în întâmpinarea acestui gen de nevoie. Pentru că a fost o nevoie. Post-2011, foarte multe persoane, sau un segment important din boom-ul de credite, au făcut reconversie. Și au fost bănci care au acceptat decizia asta, și contra unei prime, desigur, făceau reconversia respectivă. Adică își asumau pe moment o poziție, dar principalul beneficiar ar fi fost credidatul, care, pe termen lung, s-ar fi împrumutat într-o monedă mai stabilă. Fie se credita în moneda în care primea salariul, în lei, fie în euro. Sau dolari. Dolari nu știu, dar oricum s-au dat credite în euro. Toată lumea în 2011 trebuia să-și dea seama că francul elvețian reprezintă un risc. Cine nu s-a gândit… Poate că după momentul 2014, lumea o să zică „OK, francii elvețieni nu sunt chiar Dumnezeu.”

Aici ajungem și la discuția despre ce reglementări s-ar fi putut adopta de către BNR la momentul respectiv sau cum ar fi putut interveni BNR atunci, când au văzut că totul se prăbușește.

Aici discuția e lungă și adâncă. Eu personal mă poziționez între înger și drac. Dacă vorbim de politică, fără să vreau s-o luăm de la Adam și Eva, BNR are niște merite incontestabile. România a trecut în câteva rânduri prin niște crize de lichiditate care au fost manage-uite exclusiv datorită guvernatorului și a politicii BNR-ului. A reușit să apere leul împotriva unor atacuri, ce-a reușit George Soros cu lira sterlină în 1992 (Miercurea Neagră) în România nu s-a întâmplat. Și cumva clasa politică, pe care eu o văd ca o marionetă, de care trag când rușii, când americanii – oricum ar fi, există un guidance străin – nu s-a amestecat prea mult în BNR. Personal, pe Mugur Isărescu l-am stimat până am văzut ce-a făcut la Olănești. Dar a fost o mână de fier și a reușit să supraviețuiască unor perioade foarte dubioase. Au fost momente în România în care nu prea te duceai pe la Bancorex sau pe la băncile care finanțau partide să le-ntrebi „mă, voi ce faceți aici?” Clar e o persoană abilă. Dacă putea să manage-uiască mai bine chestia cu creditele în franci elvețieni? Poate că da, poate că ba. Ar fi putut să le încurajeze sau să le descurajeze. Dacă a avut un pact secret și n-a vrut să strângă foarte tare șuruburile băncilor comerciale și să le atingă la profit… probabil că ar fi putut s-o facă. Sincer, ar fi putut să monitorizeze mai atent sau mai strâns povestea cu francul elvețian. În același timp, poate asta ar fi fost văzută ca o măsură abuzivă, ca un atentat la profiturile respectivelor bănci și la sistemul bancar.

Putem discuta și dacă nu cumva un astfel de „atac” ar fi fost legitim, în condițiile în care profiturile băncilor conțineau și venituri din reaua-credință manifestată față de clienți.

Dacă mă-ntrebi pe mine, clar ar fi putut să le descurajeze. Pârghii aveau la dispoziție. Au fost foarte atenți cu provizionatul. Au lovit, totuși, în profiturile băncilor obligându-le să provizioneze aproape tot. Adică orice credit care avea un incident de plată, gen angajatorul nu mai plătește salariul pe 20, eu pe 22 plăteam rata iar acum plătesc pe 31, respectivul credit trebuia provizionat. Cu tot ce venea el la bază. Asta a fost o chestie serioasă. Poate că a mizat și pe maturitatea consumatorului, maturitate care nu a existat. Dar până la urmă consider că e destul de legitim să lași consumatorul să-și aleagă tipul de credit sau plafonul până la care vrea să se crediteze. Mai ales în condițiile în care chestia asta cu francul nu pare să cauzeze un blocaj în sistemul bancar pe care BNR îl reglementează. Dacă vorbim strict de consumator, cu siguranță ar fi putut să țină mai strânse comisioanele, și ar fi putut să fie mai atent la modul în care au fost aplicate penalitățile și comisioanele despre care nu se vorbea decât în interior. În același timp, sunt foarte multe procese pierdute de bănci. În urma reglementărilor și a controalelor venite din partea BNR, foarte multe bănci s-au așezat la negociere. Și cu persoane care au avut curajul, nevoia și disperarea să se judece cu aceste bănci. Contractele sunt foarte lungi, nu știu, în primă instanță, câte persoane au stat să citească tot ce era în respectivul contract. Foarte multe persoane cred că l-au frunzărit și au zis „ne dai banii, bine, hai, că vedem noi”, și în principiu băncile și-au făcut contractele cu cap. Erau foarte multe drepturi ale băncii și foarte multe clauze prin care puteau să vină și să ceară ulterior o sumedenie de chestii. Cât de legale sau cât de legit au fost unele clauze, s-a văzut când BNR a intervenit și a zis „stai așa, că nu-i așa.” În același timp, o minimă atenție, o deschidere față de persoana de pe partea cealaltă a biroului însemna să spui „prietene, stai așa, ăsta-i un contract de 40-50 de pagini, scris tehnic, lasă-mi și mie o oră să-l citesc, sau dă-mi-l acasă, îl citesc și mai discutăm, asta cum e, că nu înțeleg.” Să nu pari prost, semnezi și gata. Asta e feedback venit din partea oamenilor din sucursale. Au fost oameni care au primit contracte de 50-60 de pagini, l-au furnzărit și într-un sfert de oră l-au semnat. Se-ntâmplă și de-astea. […]

Selecții din interviul realizat de MARIUS BOGDAN TUDOR și ANDREI ȘERBAN