Interviu cu Cristi J.
Ca să aibă o locuinţă pentru el şi familie, Cristi strânge PETuri şi doze de aluminiu de pe stradă, din parcuri, de pe la blocuri. Munceşte de dimineaţa devreme până noaptea târziu, aproape fără somn, cară saci şi îi duce la reciclat. Aparatele de reciclat PET din magazinele mari plătesc 0.5 lei pe sticlă, dar nu toate magazinele permit intrarea colectorilor stradali. La centrele de reciclare, un kilogram de PETuri se plăteşte acum cu 0.6 lei, deşi anul trecut se plătea cu 1.2 lei şi acum doi ani cu vreo 2 lei.
Sunt născut în 1971. Înainte de ’90 am locuit ca lumea la bloc, în Militari, într-un apartament cu două camere, cu părinţii. Dup-aia m-am căsătorit pe la douăzeci şi ceva de ani şi am mai stat cu ei o perioadă. Am început să lucrez la gaze, la Distrigaz, apoi la Casa Scânteii – Casa Presei cum îi zice acum.
În ’93 ne-am cumpărat casă, tot în Militari. Am avut o rată la bancă, au fost mai multe probleme, care s-au acumulat şi am intrat în criză.
Cum a început: tatăl soţiei mele era bolnav şi am zis să stăm cu el, să îl ajutăm. Am stat cu el, apoi am fost plecaţi din ţară o perioadă. Când am cumpărat casa, am cumpărat-o pe numele lui, că noi nu eram în ţară. Apoi ne-am întors şi s-a născut fetiţa când am venit acasă înapoi. Am stat cu el şi nu ne-am înţeles prea bine. Faptul a fost că nu a mai vrut să treacă casa pe numele nostru; de frică, de la unul-altul auzind că cine ştie ce poate să se întâmple, că poate o să-l ducem pe nu-ştiu-pe-unde, pe la azil. Şi s-a încăpăţânat să nu ne mai treacă casa. Noi ce era să-i facem? Să-l obligăm, ce să-i facem?
Şi în anul 2000 a murit. Soţia mea avea – are – trei surori. Şi în momentul când a murit, toate surorile au venit că vor ceva din casă. Dar ele ştiau foarte bine cum e situaţia, că noi am cumpărat casa. Şi s-a ajuns la judecată.
Noi nu făcuserăm succesiune la notar. Nu am făcut la notar, că noi eram liniştiţi; şi, cu legislaţia asta, ar fi trebuit să dăm 20 de milioane să facem la notar şi nu aveam nici bani.
Şi la un moment dat ne-am pomenit cu acţiunea, cu citaţia să mergem în instanţă, de la o soră, una dintre ele. Chiar înainte de Paşte, îţi dai seama ce bucurie.
S-a ajuns la judecată şi în instanţă s-au făcut procedurile pentru moştenire, procedura asta când nu se înţeleg fraţii, surorile, între ele.
Şi a durat ceva procesul… Am avut un avocat bun, că aveam prieteni de la Drept. Dar aşa e legea: la chestia asta nu se mai pune, dacă n-ai dovezi, din astea… Aveam dovezi, nişte hârtii făcute de el, de tatăl soţiei, că a primit banii trimişi de noi, dar nu era ceva oficial, nu erau acte de care aveam noi nevoie. În acte, era casa lui.
În instanţă, s-a hotărât să plătim uneia dintre surori. Că aşa e legea, nu a contat că dădusem noi banii pentru casă…
Am scăpat de două surori: pentru celelalte două surori nu mai era valabilă acţiunea [în instantă], nu mai era în termen când au făcut acţiunea, au făcut prea târziu, se prescrisese şi nu au mai fost luate în seamă.
Astea sunt chestii… lecţii de viaţă. Te încrezi în oameni, nu ştii cu cine stai, nu ştii ce neamuri ai…
Foto: Lavinia Mandache
„Şi în chestia asta cu licitaţiile e o mafie”
Şi a trebuit să facem o rată la bancă, să plătim 14 mii de euro. Atunci lucram pe şantier, aveam salariu, dar s-a cunoscut, am simţit… Aveam o rată de șapte milioane pe lună. La Emporiki Bank.
Calificarea mea e de legător de sarcină. E o meserie care înseamnă că manevrez macarale de la sol. Vin oamenii la mine şi îmi spun: „îmi trebuie un lucru dintr-un loc în locul cutare”; şi eu le coordonez de la sol, văd tot ce se întâmplă în jur pe şantier, am grijă şi de oameni să fie în siguranţă. Ca o metaforă aşa, sunt ochii şi mâinile celui care e în cabina de sus, macaragiul, care de acolo de sus nu prea vede mare lucru, că braţul macaralei poate să fie departe de el.
Am lucrat la toate mall-urile din Bucureşti, la toate mall-urile astea mari.
În cazul în care nu făceam credit, în cazul în care nu dădeam banii ăştia hotărâţi de instanţă, s-ar fi scos casa la licitaţie. Şi la licitaţie cum e: dacă nu vine să o cumpere nimeni la primul termen, înseamnă că obligatoriu se ieftineşte şi nu mai iei nimic pe ea. Şi în chestia asta cu licitaţiile e o mafie, nu se vinde din prima, special ca să îţi scadă preţul.
„N-a fost uşor, că nu e uşor să te apuci aşa să strângi de pe stradă”
Noi ne-am pus toate veniturile, tot, şi a fost aprobat creditul ăsta. Pe vremea aia aveam salariu mare, aveam 18 milioane, era ceva. Dar nu a durat. Apoi am lucrat la o firmă de pază. Şi la un moment dat n-au mai fost bani, nu ne-au mai dat banii la timp, ziceau „hai că mâine, hai că mâine”. Şi efectiv nu mai aveam bani. Soţia rămăsese fără serviciu (soţia mea e casieră). Nu mai aveam bani deloc acasă şi nu găseam nimic să fac… şi am zis hai să încerc, pentru că efectiv nu mai aveam bani, nu mai aveam nici să mănânc. N-a fost uşor, că nu e uşor să te apuci aşa să strângi de pe stradă, să colectezi PETuri, să trăieşti din reciclat. Nu e uşor mai ales din cauza oamenilor, a comentariilor lor… că e locul lor, gunoiul lor, că nu înţeleg…
Acum o iau aşa, nu mai e ca la început, dar la început chiar n-a fost uşor. Mă ajută şi o bicicletă primită, merg cu bicicleta şi evit contactul cu unii oameni, care nu înţeleg şi nu îi privesc cu ochi buni pe cei care strâng pe stradă – jumate din persoanele pe care le întâlnesc sunt pe faţă aşa, nu doar în gândul lor. Ei nu înţeleg că e bine pentru toţi ce fac oamenii ăştia ca mine care umblă prin gunoi. Se poartă de parcă aş fura ceva sau de parcă aş lua de la ei ceva, parcă n-ai face un bine întregii comunităţi.
Cum a fost cu parcarea la Cora. M-am dus cu sacul [de PETuri] legat la bicicletă şi nu mergea aparatul de reciclat. Am încercat să las acolo în parcare bicicleta, să o leg până mai târziu când se repară, dar venea ceva directoare şi nu m-au lăsat să leg bicicleta acolo.
„Nu era vreo patrulă de poliţie să nu mă oprească”
Cu poliţia a fost rău. Până acum vreo juma’ de an, cred că nu era vreo patrulă de poliţie să nu mă oprească. Era tare greu, să te oprească aşa… deşi era evident ce fac, se vedea clar ce am acolo în saci sau în sacoşe. Dar poliţiştii te opreau. Chestiile astea iar te umileau. Deşi tu ştiai că nu faci nimic rău, de ce să te oprească… Dar în ultimul timp nu m-au mai oprit.
Reciclez de doi ani. Strâng de pe stradă toată ziua. Şi noaptea. Asta e o muncă pe care nu o poţi face pe ore. Oricând văd pe stradă o striclă, o iau. Pur şi simplu nu îmi vine să o las. Pe la două-trei noaptea mă duc să strâng din Herăstrău. La început a fost greu cu bodyguarzii, toţi erau cu ochii pe mine… s-au mai schimbat. Şi acolo, în magazinele unde sunt aparatele de reciclat, cei care au montat aparatele acolo ar prefera să vină lumea cu 2-3 sticle, să nu fie folosite la maximum aparatele, ci doar din când în când, aşa ca o floricică. Li se pare că eu vin cu prea multe.
Cunosc şi alţi oameni care strâng pe stradă, dar nu e uşor să vorbeşti cu ei. Unii au impresia că le iei PETurile din zona lor. E greu când reciclezi pentru bani, pentru viaţă, în fiecare zi.
Dar sunt şi mulţi oameni care mă aprobă şi când mă văd ce fac, mă încurajează.
„S-a făcut o legătură între noi”
Uite, doamna Doina: e o femeie în vârstă, e fochistă la mai multe blocuri pe undeva pe la Universitate şi mai are şi vreo trei scări de bloc unde face curat. Am cunoscut-o într-o dimineaţă, acum vreun an – că lucram în unele nopţi, ieşeam la 7 dimineaţa de acolo şi aveam traseul de strâns de pe stradă dimineaţa, la Unirii, pe centrul vechi, până spre Cişmigiu. Era februarie, acum vreun an, şi la un moment dat, pe un morman din ăla de moloz, erau sticle de plastic. Eu mă dusesem să iau sticlele şi când simt că mă bate cineva pe spate, mă întorc şi o văd pe femeia asta. Şi zice „Vrei sticle?”. „Vreau”. „Vino cu mine” – şi merg cu ea mai încolo la un bloc şi îmi dă un săculeţ de sticle. „Şi dacă mai vrei, mai strâng, dacă mai vii pe aici”. Dup-aia am mai trecut pe acolo, am mai întâlnit-o, dânsa mi-a mai păstrat sticle, o mai ajut şi eu când mai are ceva de făcut mai greu. S-a făcut o legătură între noi, că ea mereu ia şi mereu strânge şi mereu îmi dă sticle – eu poate mai las una-două, dar ea nu lasă una, de oriunde merge ea. E mare lucru aşa. Practic, când te ajută lumea, te ajută să nu ajungi la groapa de gunoi.
Dar şi doamna Doina are viaţa grea, uneori mă gândesc că mai grea decât a mea. N-are unde să stea, stă undeva unde e fochistă, la subsolul blocului, îţi dai seama în ce condiţii, pe două fotolii puse ca pat. Şi lucrează mult. La 60 de ani ai ei, se trezeşte în fiecare zi la patru dimineaţa şi se culcă seara la zece, se străduiește mult ca să nu lase loc de discuţii din partea persoanelor pentru care lucrează, oamenii din bloc. A lucrat şi la fabrica de lapte când era mai tânără, nu ştiu prin ce a mai trecut şi acolo… Are o pensie foarte mică. E greu pentru ea, nu-i ajung banii pentru o chirie, îţi dai seama. De multe ori îi zic „nu mai strângeţi pentru mine, aveţi o vârstă, nu e o muncă aşa lejeră să strângi”. Dar de unde! Ea zice „şi ce dacă e”.
Unii oameni sunt aşa.
„Era ca o colaborare aşa între toţi”
Cum îţi ziceam de prietenii de la Drept.
Era prin ’89-’90, atunci umblam împreună. Unde e acum Facultatea de Sociologie era discoteca Facultăţii de Drept, dar fiindcă era pe strada Schitu Măgureanu nr 9, se numea Schit. Pe partea cealaltă pe la Cişmigiu, pe strada Zalomit era o casă de cultură, Petőfi Sándor, şi, fiindcă era pe strada Zalomit, se numea discoteca Zalomit. Eu eram în şcoala profesională, a fost frumos. Puneam muzică de pe benzi, aveam câteva benzi, eram toţi puşti, era ca o colaborare aşa între toţi…
Dar uite, viaţa te ridică, viaţa te coboară – poate e o vorbă aşa, sau un cântec. Am trecut prin toate, cu ajutorul unor oameni ca ei, ca doamna Doina. Eu le zic îngeri – chiar dacă nu crezi în îngeri, eu aşa le zic, că mi se întâmplă mie.
Acum aş vrea să ştie mai multă lume despre reciclare, despre ce fac oamenii care strâng de pe stradă ca să trăiască, să se înţeleagă că fac un bine. Să nu mai fim umiliţi. Aş pune afişe pe stradă sau ceva să-mi pun pe bicicletă – că eu merg mult, merg mult prin Bucureşti, noroc că am primit bicicleta şi îmi place. Merg în fiecare zi de la Universitate până în Militari sigur. În multe locuri mai ajung, pe la Herăstrău, pe la 1 Mai, prin Berceni mă duc…
Şi poate dacă ar vedea lumea mesajul, măcar doi – trei să înţeleagă, să mai zică şi la altul.