de Mihaela Michailov

Spectacolul Dumnezeu iubește, după textul autoarei ruse Zlata Demina, regizat de Ioana Petre în cadrul „Laboratorului de noapte” de la Teatrul Bulandra, e un fel de moarte lentă  a doamnelor Lăzărescu. Patru femei însărcinate împing prezentul speranței că vor naște cât mai repede în apropierea unui viitor suspendat, franjurat în fâșii de incertitudine. Patru femei, înghesuite într-un salon de spital, îmbibate în transpirație, epuizare și vise, gâtuite de plâns și de frică, stau și-așteaptă. Poate le bagă cineva în seamă. Poate le cheamă cineva să nască. Poate le aude cineva când strigă după ajutor. Poate asistenul-fantomă care cântă pe culoarele spitalului le va fi aproape.

Scenă din spectacol

Patru femei se tachinează, se luptă pentru loc, se enervează, protestează împotriva unui sistem care le toacă mărunt, mărunt, răbdarea și le frânge aspirațiile, își mănâncă una alteia mâncarea, se mint, inventează povești de evadare din așternuturile așteptării prelungite, și își astupă anxietățile cu iluzii. Viața lor dinaintea nașterii e o lungă probă de anduranță, cu lacrimi în ochi și încrâncenare pe viață și pe moarte. Când au senzația că se pot, în sfârșit, relaxa, o iau de la capăt. Strigă după doctorii care sunt de negăsit, își caută disperate actele, vorbesc la telefon cu soți mai panicați decât ele. Și povestesc.

Scenă din spectacol

În Dumnezeu iubește, experiența nașterii e decupată bucată cu bucată, e întoarsă pe toate fețele, ca și cum am învârti la nesfârșit un rubic al suferinței care ni se topește, la un moment dat, în mână. În două paturi se scurg vieți de femei care trăiesc pentru a-și aminti. Cum se înțelegeau cu soții lor în vremurile bune, cum au pierdut sarcini, cum au luptat ca să ajungă să aibă un copil, cum vor, mai mult decât orice, să le fie puțin mai ușor. Nașterea apasă butonul confesional și face din poveștile celor 4 femei manifeste de supraviețuire. Spectacolul explorează stări contradictorii – așteptarea nașterii ca o binecuvântare, revolta față de un copil care, odată născut, n-are cum să aducă nimic bun în viața unei puștoaice de 15 ani, dorința de a aduce pe lume un copil după două sarcini eșuate, bucuria și angoasa nașterii a cincea oară. Sunt stări și emoții pe care cele 4 actrițe – Ilinca Hărnuț, Oana Popescu, Ana Ioana Macaria și Cătălina Bălălău – fiecare cu un stil de joc atent individualizat și diferențiat de al celorlalte, le punctează cu rigoare, ținând permanent sub control patetismul și  vitalizând umorul situațional. Subplanul ironiei și cinismului este constant activat în jocul lor, în așa fel încât exploziile emoționale să nu fie, niciodată, expuse dintr-o singură perspectivă. În Dumnezeu iubește, conținutul politic – critica sitemului medical în care agonia staționării în așteptare provoacă disperare și neputința de-a mai îndura trecerea zilei de mâine la fel ca ziua de azi – e învelit în povești de viață fruste și poetice. Chircite în două paturi așezate unul în prelungirea celuilalt, corpurile celor patru femei se încolăcesc sprijinite de speteaza unei dureri comune, unei experiențe partajate, care anulează diferențele dintre ele. Acolo, în paturile în care trebuie să stea cu genunchii la gură ca să încapă, distincțiile de clasă socială se estompează și prevalează sentimentul apartenenței la „o suferință de comunitate”. Acolo, sprijinite unele de altele, nașterea în condiții subumane creează solidarități și percepții înrudite asupra unei situații de fond care devine emblematică pentru condiția lor. Fie că intră în salon coafate, cu evantai și halat elegant, fie că se agită cu un fes pe cap, fie că mint că au un iubit american sau nu se dau jos din pat, dorindu-și mai mult decât orice să simtă din nou copilul mișcându-se, cele patru femei trăiesc, solidar, o dramă de identificare comună. Ce le apropie în momentele de frustrare și frică, în clipele de revoltă și protest, este mult mai puternic decât tot ce le desparte. Construcția acestui univers de proximitate nondiferențiatoare are foarte multă forță în spectacolul regizat de Ioana Petre, și face din cotidianul sumbru al vieții în maternitate, stropit cu dâre subțiri de speranță, o trambulină pentru o reflecție politică asupra medicalizării nașterii. Și dacă nu s-ar fi recurs la metafora finală, care deviază contextul realist al spectacolului – cu micile lui inserturi suprarealiste suficiente atât cât sunt – spre o simbolistică artificială (trei femei ursitoare în rochii roșii, vorbindu-i mamei care ține copilul în brațe), miza ar fi fost și mai puternică. Textul Zlatei Demina are extrem de mare relevanță pentru contextul socio-politic românesc, pentru peisajul dezolant al multor spitale în care nașterea e o cursă cu obstacole epuizante. Problematica pe care regizoarea Ioana Petre a ales să o analizeze pornind de la piesa Dumnezeu iubește merită investigată în continuare din multe alte puncte de vedere în montări viitoare. Avem extrem de puține spectacole în România în care condiția femeii contemporane devine o temă serioasă de reflecție, care nu permite perspective clișeizante, nonanalitice, tributare unor stereotipuri de gândire.

Privit dintr-o perspectivă politică, Dumnezeu iubește este o critică a bioputerii și mecanismelor de disciplinare a corpului feminin, nevoit să-și autoguverneze propria naștere. Corp supus unor mecanisme care-i subminează autoritatea și încrederea în sine.

Dumnezeu iubește este ecografia unor povești de „viață strâmtă”, scurse prin sita poveștii unei confruntări dure cu sistemul medical. O confruntare din care scapă cine poate. Cum poate.