de Judith Butler[1]

„Femeile” ca subiect al feminismului

Teoria feministă a presupus de-a lungul timpului că există o anumită identitate, înțeleasă ca fiind reprezentată de categoria femeilor, care nu doar generează interese și țeluri feministe în cadrul unui discurs, ci constituie chiar subiectul pentru care se aspiră la reprezentare politică. Însă politică și reprezentare sunt termeni controversați. Pe de o parte, reprezentare funcționează ca termen operațional în cadrul unui proces politic ce urmărește să crească vizibilitatea și legitimitatea femeilor ca subiecte politice; pe de altă parte, reprezentarea este funcția normativă a unui limbaj care fie dezvăluie, fie manipulează ceea ce se presupune a fi adevărat despre categoria femeilor. Pentru teoria feministă, dezvoltarea unui limbaj care să ofere o reprezentare completă a femeilor a apărut ca necesară pentru a putea alimenta vizibilitatea politică a femeilor. Având în vedere răspândirea condiției culturale care reprezintă greșit sau deloc viețile femeilor, un asemenea țel era evident important.

Această concepție dominantă asupra relației dintre teoria feministă și politică a început să fie chestionată în interiorul discursului feminist. Însăși natura de subiect a femeii nu mai este înțeleasă în termeni stabili sau liniari. Există multe materiale care nu doar pun la îndoială validitatea „subiectului” ca cel mai potrivit candidat pentru reprezentare sau eliberare, ci chiar scot la iveală lipsa de consens asupra a ceea ce constituie, sau ar trebui să constituie, categoria femeilor. Domeniile de „reprezentare” politică și lingvistică propun apriori criteriul prin care subiecții se formează, reprezentarea cuprinzând astfel doar ceea ce poate fi recunoscut ca subiect. Cu alte cuvinte, cerințele de subiectivitate trebuie îndeplinite înainte ca reprezentarea să fie extinsă.

Foucault evidențiază faptul că sistemele de putere bazate pe drept produc subiecți pe care ajung ulterior să îi reprezinte. Noțiunile juridice de putere par să reglementeze viața politică în termeni exclusiv negativi – prin limitări, interdicții, control și chiar „protecție” a indivizilor în relație cu o structură politică, prin conceptul volatil și retractabil de alegere. Însă subiecții reglementați de astfel de structuri sunt invariabil formați de structurile respective și se reproduc în conformitate cu cerințele acestora. Dacă această analiză e corectă, formarea în cheie juridică a limbajului și a politicii care reprezintă femeile ca „subiect” al feminismului este ea însăși o creație discursivă și un efect al unei versiuni date a politicii reprezentării. Iar subiectul feminist se dovedește a fi format discursiv de către însăși sistemul politic care ar trebui să-i faciliteze emanciparea. Acest lucru devine problematic din punct de vedere politic dacă acel sistem produce subiecți diferențiați și ierarhizați în funcție de gen sau subiecți presupuși masculini. În astfel de cazuri, un apel necritic către un astfel de sistem pentru emanciparea „femeilor” va fi în mod evident defetist.

Problema subiectului este esențială pentru politică, și în special pentru politica feministă, căci subiecții juridici sunt în mod invariabil produși prin anumite practici excluzive care devin „invizibile” o dată ce structura juridică a politicii a fost constituită.  Cu alte cuvinte, construcția politică a subiectului demarează cu anumite scopuri excluzive, aceste operațiuni politice sunt ascunse și naturalizate în mod eficient de către o analiză politică ce folosește structurile juridice ca fundament al acelor operațiuni. Puterea juridică „produce” în mod inevitabil ceea ce susține că doar reprezintă; astfel, politica trebuie să se preocupe de această dublă funcție a puterii: juridică și productivă. În fapt, legea produce și apoi ascunde noțiunea de „subiect recunoscut de lege”, pentru a putea invoca acea creație discursivă ca premisă fundamentală naturalizată care legitimează ulterior hegemonia acelei legi. Nu este de ajuns să cercetăm cum anume femeile ar putea fi mai bine reprezentate în limbaj și politică. Critica feministă ar trebui să înțeleagă și felul în care categoria „femeilor”, subiectul feminismului, este produsă și îngrădită chiar de structurile de putere prin care se caută, de fapt, emanciparea ei. […]

Identitate, sex și metafizica substanței

Ce se vrea spus prin „identitate”, deci, și ce anume justifică prezumpția că identitățile sunt fixe, menținându-și de-a lungul timpului unitatea și coerența internă? Mai mult, cum informează aceste prezumpții discursurile asupra „identității de gen”? Ar fi greșit să credem că discuția despre „identitate” trebuie să o preceadă pe cea despre identitatea de gen, și asta pentru simplul fapt că „persoanele” devin inteligibile doar prin adoptarea unui gen conform cu standardele recunoscute de recongnoscibilitate de gen. Discuțiile sociologice au căutat, în mod tradițional, să înțeleagă conceptul de persoană în termenii unei alegeri conștiente (agency) care revendică prioritate ontologică la diversele roluri și funcții prin care persoana capătă vizibilitate socială și înțeles. În cadrul discursului filozofic, noțiunea de „persoană” a fost elaborată analitic pornind de la premisa că orice context social în care se află o persoană rămâne cumva în afara definițiilor constitutive ale persoanei, fie că vorbim de conștiință, capacitate de dezvoltare a limbajului sau dileme morale. Deși nu examinez aici acest corp de scrieri, una dintre premisele acestei cercetări este explorarea critică și inversiunea. În timp ce problema componenței „identității personale” în filozofie se axează aproape întotdeauna pe găsirea acelei trăsături interne a persoanei care să asigure continuitatea persoanei de-a lungul timpului, problema pe care o ridic aici este în ce măsură practicile de reglementare ale formării și diviziunii de gen constituie ele însele identitatea, coerența internă a subiectului și statutul „egal cu sine însuși”[2] al persoanei?; în ce măsură este „identitatea” un ideal normativ mai degrabă decât o trăsătură descriptivă a experienței?; și cum administrează practicile de reglementare atât identitatea de gen, cât și noțiunile de identitate acceptabile și inteligibile cultural? Cu alte cuvinte, „coerența” și „continuitatea” „persoanei” nu sunt trăsături logice sau analitice constitutive persoanei, ci, mai degrabă, norme de inteligibilitate instituite și menținute social. În măsura în care „identitatea” este asigurată prin concepte stabilizatoare precum sex, gen și sexualitate, însăși noțiunea de „persoană” este pusă în discuție de apariția culturală a acelor ființe „incoerente” și „discontinue” din punct de vedere al genului care par a fi persoane, însă care nu se conformează normelor de gen ale inteligibilității culturale prin care sunt definite persoanele.

Genurile „inteligibile” sunt acelea care instituie și mențin relații de coerență și continuitate între sex, gen, practici sexuale și dorință. Cu alte cuvinte, spectrele discontinuității și incoerenței, ele însele imaginabile doar în relație cu norme existente de continuitate și coerență, sunt în mod regulat interzise și produse de către aceleași legi care caută să stabilească legături cauzale sau expresive între sexul biologic, identitatea culturală de gen și „efectul” ambelor în manifestarea dorinței sexuale prin practici sexuale.

Ideea că ar exista un „adevăr” al sexului, după cum ironic s-a exprimat Foucault, este produsă tocmai prin practicile de reglementare care generează identități coerente prin matricea normelor coerente de gen. Heterosexualizarea dorinței necesită și instituie producția de opoziții discrete și asimetrice între „feminin” și „masculin”, unde aceastea sunt înțelese ca atribute expresive ale lui „mascul”, respectiv „femelă”. Matricea culturală prin care identitatea de gen a devenit inteligibilă necesită „dispariția” anumitor tipuri de „identități”, și anume cele în care genul nu derivă automat din sex și cele în care practicile dorinței nu „derivă” nici din sex, nici din gen. „Derivă”, în acest context, înseamnă o relație politică de presupunere instituită de legi culturale care stabilesc și reglementează forma și înțelesul sexualității. Tocmai pentru că anumite tipuri de „identități de gen” nu se conformează acelor norme de inteligibilitate culturală, ele apar doar ca niște eșecuri de dezvoltare sau imposibilități logice din cadrul acelui câmp. Totuși, proliferarea lor oferă oportunități cruciale de a dezvălui limitele și scopurile constrângătoare ale acelui câmp de inteligibilitate și de a deschide astfel matrici subversive de entropie de gen chiar în cadrul matricei de inteligibilitate.

Înainte ca astfel de practici de subminare să fie luate în calcul, este esențial să înțelegem „matricea de inteligibilitate”. Este ea unică? Din ce este alcătuită? Care este alianța deosebită presupusă a exista între un sistem de heterosexualitate obligatorie și categoriile discursive care formează conceptele identitare ale sexului? Dacă „identitatea” este un efect al practicilor discursive, în ce măsură este identitatea de gen – reprezentată ca relația dintre sex, gen, practică sexuală și dorință – efectul practicilor de reglementare identificabile ca heterosexualitate obligatorie? Ne-ar întoarce oare această explicație la un alt cadru totalizant în care heterosexualitatea obligatorie nu face decât să înlocuiască falogocentrismul[3] ca singură cauză a oprimării de gen? […]

În cadrul teoriei feministe, este clar că prezența dinamicilor de putere în sexualitate nu este același lucru cu simpla consolidare sau expansiune a unui regim de putere heterosexist sau falogocentric. Prezența așa-numitelor convenții heterosexuale în contexte homosexuale, precum și proliferarea discursurilor din sfera gay despre diferența sexuală (cazurile butch și femme ca identități istorice de stil sexual), nu pot fi explicate ca reprezentări himerice ale unor identități heterosexuale la origine. Și nici nu pot fi înțelese ca persistența bolnăvicioasă a constructelor heterosexiste în cadrul sexualității și identității gay. Repetiția constructelor heterosexuale atât în cadrul culturii sexuale straight, cât și în cea gay, poate fi punctul inevitabil al denaturalizării și mobilizării categoriilor de gen. Replicarea constructelor heterosexuale în cadre non-heterosexuale scoate în evidență statutul de construct al așa-numitului „original heterosexual”. Astfel, gay NU este pentru straight ca o copie pentru un original, ci mai degrabă ca o copie a unei copii. Repetiția parodică a lui „original” (pe care o discut în ultima parte din capitolul 3) demască originalul ca simplă parodie a ideii de natural și original. Chiar dacă constructele heterosexiste circulă ca singurele locuri disponibile de putere/discurs din care se poate forma genul, rămâne întrebarea: ce posibilități de recirculare există? Care sunt acele posibilități de a „forma” genul care repetă și dislocă prin hiperbolă, disonanță, confuzie internă și proliferare exact acele constructe care le mobilizează?

Luați în calcul nu doar faptul că ambiguitățile și incoerențele din cadrul practicilor hetero-, homo- și bisexuale sunt suprimate și redescrise în cadrul reificat al binomului asimetric masculin/feminin, ci și faptul că aceste configurări culturale ale confuziei de gen operează ca locuri pentru dezvăluirea și dislocarea acestor reificări. Cu alte cuvinte, „unitatea” genului este efectul unei practici de reglementare ce caută să proiecteze identitatea de gen ca uniformă prin heterosexualitate obligatorie. Forța acestei practici stă în restricționarea înțelesurilor relative ale „heterosexualității”, „homosexualității” și „bisexualității”, precum și a locurilor subversive de intersecție și resemnificare[4] ale acestora. Faptul că regimurile de putere ale heterosexismului și falogocentrismului caută să se extindă prin repetiția regulată a logicii, metafizicii și ontologiilor lor naturalizate nu înseamnă că repetiția în sine trebuie oprită – ca și cum așa ceva ar fi posibil. Dacă repetiția rezistă inevitabil ca mecanism al reproducerii culturale a identității, atunci întrebarea esențială este: Ce fel de repetiție subversivă ar putea pune în discuție practica de reglementare a identității?

„O persoană nu se naște femeie, ci devine femeie.” (Simone de Beauvoir)

Dacă există adevăr în afirmația lui Beauvoir, înseamnă că femeia însăși este un termen în devenire, o construcție despre care nu se poate spune că ar avea o origine sau un sfârșit. Ca practică discursivă în desfășurare, poate fi supusă intervențiilor și resemnificărilor. Chiar atunci când genul pare să se coaguleze în cele mai reificate forme, „coagularea” în sine este o practică perversă susținută și reglementată de diverse mijloace sociale. Pentru Beauvoir, e imposibil să devii femeie, ca și cum ar exista un scop final care guvernează procesul de aculturație și construcție. Genul reprezintă stilizarea repetată a corpului, un set de acte repetate într-un cadru de reglementare foarte rigid care se coagulează în timp pentru a produce aparența de naturalețe și substanță. O genealogie politică a ontologiilor de gen, dacă este reușită, va deconstrui aparența de substanță a genului în părțile sale constitutive și va localiza acele acte care fac parte din cadrele obligatorii impuse de diverse forțe care țin sub control aspectul social al genului. A dezvălui aceste acte contingente ce creează aparența unei necesități naturale – o direcție care face parte din cultura critică cel puțin de la Marx încoace – este o sarcină acum îngreunată și de povara de a arăta cum însăși noțiunea de subiect, inteligibilă doar prin manifestarea sa ca gen, acceptă de fapt posibilități excluse de către diverse reificări ale genului care au reprezentat ontologiile sale contingente.

Traducerea și adaptarea din limba engleză: MARIUS BOGDAN TUDOR

Coperta față. Sursa: en.wikipedia.org.