de Irina Costache

Am cunoscut-o pentru prima dată pe Nina Cassian din volumele Memoria ca zestre. Din notele de jurnal împrăștiate peste jumătate de secol, mi-am construit-o drept un fel de ideal feminist-poetic. Nina Cassian îmi părea o femeie liberă, deschisă experimentului (fie el poetic, politic sau amoros), o femeie dedicată meseriei și muncii sale (poate singura femeie despre care să fi aflat că își umplea tot timpul cu scris-citit-ul atât de prezent în viața intelectualilor bărbați) și nu în ultimul rând, o femeie sinceră cu ea însăși. În mod cert, ar spune criticii, Nina Cassian și-a permis multe și a fost cam răsfățată (inclusiv de regimul politic). Nina Cassian și-a permis amanți, și-a permis politică, și-a permis chiar să creadă sincer în idealurile comunismului fără ca mai apoi să-și pună cenusă în cap, și-a permis să avorteze tocmai „sarcina” lui Marin Preda, și-a permis nudism și 2 Mai, și-a permis să bea și să se amuze și, la final, în maximum de naționalism ceaușist, și-a permis chiar să emigreze în Statele Unite fix la pensie. După această primă întâlnire, am rămas cu senzația distinctă că în Nina Cassian am găsit, în sfârșit, o femeie care și-a permis să trăiască pentru ea însăși și a făcut-o fără remușcări.

A doua întâlnire cu Nina Cassian a venit mulți ani mai târziu, când, dintr-o întâmplare fericită, i-am citit dosarul de Securitate. În degringolada de la sala de lectură a CNSAS, m-am concentrat să parcurg nu numai filele de dosar, turnătoriile cunoscuților, scrisori intime, ci și peste 100 de pagini de transcriere TO (tehnici operative – înregistrări cu microfoane ascunse) din serile de petrecere de la 2 Mai. Timp de mai bine de 10 ani, Nina Cassian, obiectiv Mira, a fost urmărită de Securitate, spionată chiar și în camera de la 2 Mai, i-au fost fotografiate în ascuns manuscrisele, i-au fost interceptate telefoanele și scrisorile. Habar nu am dacă autoarea a bănuit ceva ori dacă i-a păsat. Știu, dintr-o întâlnire ulterioară, că nu a interest-o nici un pic „cine” au fost turnătorii. În fond, cum ar fi putut tocmai ea judeca pe alții, probabil și ei la rândul lor convinși de valoarea idealurilor comuniste? Oricum, nici nu i-ar fi stat prea bine cu o etichetă de dizidentă anticomunistă.

Lectura dosarului este amuzantă nu numai pentru că îți poți ușor imagina fascinația ofițerului de caz pentru poetă – un ofițer extrem de atent cu detaliile ce priveau viața intimă a obiectivului (cine, cum, unde, cât alcool) – ci și prin faptul că și informatorii erau oricând pregătiți să-i facă pe plac șefului ori poate îi chiar împărtășeau fascinația. Din această combinație, pe spatele poetei cad nu numai flirturile adevărate, dar și idile lesbiene, aventuri cu pescari ori amoruri cu bărbați necunoscuți. Cât despre verile de la 2 Mai, nici aici nimic spectaculos. Intelighenția adunată în curte la Babușca își continua șuetele obișnuite, glumele și bancurile, se văita de pile, de cote scăzute la hârtie, de bani puțini și de alimente / băuturi lipsă. Sigur, câteva note surprind discuții mai substanțiale – una referitoare la emanciparea femeii în regimul lui Ceaușescu, cu nimic mai prejos decât „un patriarhat instaurat prin Codul Familiei”, o alta referitoare la derapajele antisemite ale regimului: „eu sunt cu adevărat comunistă și cred într-o altă ordine, o altă lume, fără antagonisme și ură; regimul lui Ceaușescu e unul neo-fascist”. Penița ofițerului notează chiar și unul din motivele pentru care Nina Cassian se hotărăște să înceapă aventura americană la pensie: Nina vrea să se îndrăgostească din nou (la 60 de ani) și, de ce nu, poate chiar să se recăsătorească.

La ultima întâlnire am reușit să o prind chiar pe Nina Cassian în persoană. Acum ceva ani am reușit să o vizitez pe Roosevelt Island, o insulă în New York, unde se retrag cei în vârstă pentru un condo cu asistență medicală permanentă.

Am petrecut vreo 45 de minute discutând despre greșelile și naivitățile tinereții, despre destinul creatorului în relație cu politica și despre evadarea americană. Să fim bine înțeleși, întâlnirea a fost în mare parte un dialog al surzilor (chiar și auzul poetei-compozitoare de muzică clasică lăsa mult de dorit), în care eu ceream politică iar dânsa mă invita spre poezie. A fost oare comunismul o naivitate? Se prea poate, la fel cum și nudismul a fost o naivitate, la fel cum și poezia este o utopie, la fel cum iubirea promite salvare sau la fel cum 2 Mai-ul a fost o încercare de a fi mai autentic și mai om. Cum poți însă să rămâi indiferent la superba idee de a transforma omenirea într-un loc mai bun și mai prietenos?