de Costi Rogozanu

La întrebarea „de ce nu e destulă literatură despre marginalizaţi?” încerc şi eu să fac un joc retoric ieftin: „de ce nu e destulă literatură?”. Literatură se publică în draci dar, cu câteva excepţii, mi se pare că tonele de ficţiune plutesc în două bule: himera estetică şi himera comercială. Scriitorii din primul grup visează după stimuli vechi, resping orice formă de manifest, orice formă de urgenţă impusă de prezent şi, foarte greşit chiar pentru ambiţiile lor estetice, resping lecţiile realiste successive, date de mari scriitori în ultimele două secole. Al doilea grup visează să inventeze un limbaj literar comercial românesc. Nu e rău, dar e muncă chiar mai grea decât să scrii o capodoperă estetică, în condiţiile în care ai o piaţă enormă cu o presiune globală oricum extrem de eficientă pe publicul cititor.

Eu nu propun o literatură scrisă după vreun program social rigid. Nu am în cap situaţii ridicole cu planul la hectar cu literatură despre romi, gay, migranţi etc. Problema mea e că s-au pierdut din vedere mize enorme ale realismului în literatură. Avem puţini scriitori cu obsesia realului, a adevărului în cel mai demodat şi plicticos sens al cuvântului. Priza la realitate nu înseamnă neapărat priza la mizerie (e capcana în care cade uneori Aldulescu, doar uneori; ultima carte, Cronicile genocidului, e, în sfîrşit, cam ce aşteptam de la acest scriitor). Nu înseamnă priza la o anumită temă care ne interesează pe noi politic. Soldaţii lui Schiop e o carte bună pentru că are în ea obsesia vintage pentru notare a realităţii (el atinge tema „gay” secundar, dintr-o obsesie mai amplă, dintr-o înţelegere corectă a literaturii – de aia şi insistă să spună că e o poveste de dragoste, nu o poveste cu temă dată). Delirul lui Dan Sociu din Combinaţia e şi el o explozie aproape de frustrare într-un ocean de lipsă de priză la realitate. În exasperarea lipsei de priză la realitate, apar experimente precum Combinaţia, în care omul îţi varsă în cap un delir retoric uluitor ca formă de alarmă. Când oamenii se apucă să bage în venă fantasy-uri şi floricele-pe-câmpii, o fac dintr-un exces de realitate pe care cred ei că-l consumă. Răspunsul la abuz e evadarea. Căcat, evident că nu e aşa. Deşi, tot evident, funcţionează: după o zi de căcat la muncă, aş băga toată seria Stăpânul inelelor.

Abia din schema realistă de receptare şi scriere a literaturii apar firesc marginali, marginalizaţi, teme băgate sub preş. Aşa putem ajunge la paradoxul pe care unii mari stângişti nu l-au înţeles niciodată, şi anume că poţi avea romane extraordinar de importante pentru un „ochi de stânga”, scrise de conservatori. Aşa cum îl citesc acum foarte atent pe Franzen chiar dacă uneori bagă nişte interpretări ale actualităţii de te doare capul. Omul e obsedat de încapsularea apăsărilor zilei. De altfel, şi scrie un roman pe deceniu, şi încearcă să prindă esenţa fiecărei perioade. I-a ieşit cu două romane până acum. Eugenides e iarăşi un exemplu bun. În Middlesex, personajul principal are şi o poveste de regăsire a identităţii sexuale, dar nu pluteşte cărtărescian exclusiv în acest acvariu (deşi la un moment dat e băgat şi într-un acvariu), ci pluteşte într-o lume în care apar falii sociale cu o repeziciune demnă de un film apocaliptic.

Cum se pot schimba ochelarii literari în rândurile noilor generaţii de scriitori? Întărind în rândurile critice, în zonele de influenţă în judecata literară, dimensiunea socială – ştiu, o denumire vagă, dar din ce în ce mai subînţeleasă de mulţi artişti mişto. E de ajuns să deschizi ochii, să-ţi pui în funcţiune dorinţa de comunicare artistică, să reproduci, să produci realităţi noi şi vor exploda mii de teme evitate. Literatura socială nu e necesară pentru lobby ideologic, ci tocmai pentru rafinare, nuanţare, pentru adâncirea discuţiei. Un roman bun care prinde tema migraţiei va trebui să fie mai mult decât plâns de milă sau un raport oengistic, un roman bun în care apare sărăcia rurală va trebui să fie dincolo de ironiile stupide urbane de până acum, dar şi dincolo de valurile lăcrămoase filantropice. Pentru asta, da, artiştii ar trebui să prindă gust pentru fight ideologic. Pentru că s-ar putea să ne trezim cu teme cu marginalizaţi la modă bine acoperite şi reprezentate în librării, dar fără câştig real în expresie artistică. Mai e ceva: inventare sau câştigare a unui public nou. Cred că e loc şi pentru asta, dar ar fi bine să nu-l plictisim oportunist nici cu noi himere estetice doar pentru că sunt pline juriile de oameni care nu mai înţeleg „combinaţiile” zilei, nici cu încercări de lovituri comerciale care depăşesc prea puţin media rahatului zilnic livrat de multinaţionalele de publishing.

Laurențiu Ridichie, Fără titlu, 2012.