Interviu cu Valentina Ivanov
Valentina Ivanov a părăsit Serbia din cauza Războaielor Iugoslave. În 2000 a venit în România, împreună cu soțul și cei doi copii. După 3 ani de luptă și procese, Valentina și familia ei au obținut statutul de refugiați. La 10 ani de când a venit în România, după eforturi mari și sacrificii, Valentina și cei doi copii au obținut cetățenia română.
Valentina a inspirat unul dintre cele 5 personaje, în piesa Nu ne-am născut în locul potrivit. Am întâlnit-o prima dată, la începutul repetiţiilor pentru spectacol și m-a marcat prezența ei. Radiază, emană energie pozitivă, are un zâmbet pe faţă chiar şi când nu zâmbeşte. Povestea ei nu este doar povestea refugiului, a refugiatului sau a imigrantului, este povestea unei familii care caută pacea. Când un om îţi împărtășește viața lui nu ai cum să nu simţi o responsabilitate faţă de felul în care transmiţi mai departe istoria acelei persoane. E emoţionant, e important, ai o miză mult mai mare decât un succes personal, o cronică pozitivă, un rol în CV. Devii purtătorul unui mesaj, iar Valentina este pentru mine mesagerul păcii. (Katia Pascariu)
Valentina Ivanov la 14 ani. Foto: Arhiva personală.
Ce v-a determinat să vorbiți despre viața dumneavoastră cu niște oameni pe care nu-i cunoașteți, care a fost motivația?
De când am început să spun povestea mea, oriunde mă duc, povestesc. Un motiv este că vreau să mulțumesc României că ne-a oferit o viață nouă și un loc nou, mie și familiei mele. Și din cauza asta am povestit tot ce s-a întâmplat, ce-a fost în țara noastră, motivul pentru care am plecat din Serbia. Pentru mine e foarte important să povestesc despre război, am trăit toată viață război. Și de-asta vreau să povestesc și nu închid gura, ca să spun că războiul e o nenorocire, care distruge nu numai o persoană, distruge poporul. Mereu am zis: „ce s-a întâmplat în țara mea, să nu dea Dumnezeu să se întâmple în nicio țară din lume!”. A fost un război foarte murdar și, nu știu, din cauza asta vreau să spun tuturor și să vorbesc în continuare – ca oamenii să înțeleagă că lucrurile nu se rezolvă cu asta, cu război, cu arme. Eu v-am povestit că bunicul meu s-a născut în 1892 și a trecut prin războaie balcanice. Mama și tata s-au născut între 1932-1935, și, tot așa, mama mea și-a pierdut mama, în `47. Mama mea, când eram mică, mi-a povestit despre partizani, despre germani, despre ucideri, despre frică, pentru că noaptea veneau unii, ziua veneau alții. Bunicul niciodată nu a știut cum să facă să nu fie acuzat. Toată viața mi-a povestit despre momentele astea, cum au venit rușii, cum au intrat pe teritoriul sârbesc. Și după, când am crescut un pic mai mare, de pe la 10 ani, așa, la școală, non-stop: război, război, război. Am făcut la școală materia „Marxism”, care ne învăța despre socialism, comunism, cine e Karl Marx, și după, la televizor, numai filme de luptă, partizanii împotriva germanilor, și așa toată viața, până am crescut. În 1980, când a murit președintele nostru, Tito, eu am simțit că n-o să fie bine, și i-am spus tatălui meu că o să fie război. Pentru că au început să iasă la iveală problemele dintre republici – fosta Iugoslavie a avut 6 republici și 2 provincii autonome. Tatăl meu mereu spunea „hai tu, taci din gură, nu știi nimic!”, „bine tata”, am spus, „ai să vezi într-o zi.”, și acea zi a venit. Prima s-a despărțit Slovenia, nu a fost nicio problemă, s-a retras armata Iugoslaviei din Slovenia și a eliberat acolo. Dar în Bosnia a fost o mare nenorocire, acolo s-au luptat și croații împotriva sârbilor și împotriva musulmanilor; și musulmanii erau de două feluri, și s-au luptat și între ei, și cu croații, și cu noi, și-așa acolo s-a amestecat tot, că n-a știut cine pe cine omoară. Eu am pierdut pe un unchi, care a fost musulman, și el nu a vrut să accepte arma, și a fost împușcat în curte, în fața familiei.
Când am venit la București și am intrat acolo, la cămin (Centrul de Cazare și Proceduri pentru Solicitanții de Azil), la Tudor Gociu, erau patru etaje pline cu azilanți. Am primit o cameră, aveam bucătăria comună și patru băi. După câteva săptămâni, am zis „hai să vedem câte țări sunt aici pe holul nostru” – Irak, Afganistan, Bangladesh, Sri Lanka. Când am ajuns la noi la ușă, l-am întrebat pe Marko, fiul meu, noi de unde suntem, și mi-a spus „noi suntem români”. Am zis: „nu suntem români, suntem din Serbia!”. „Bine, mamă…”. El a știut că o să rămânem totdeauna în România. Era foarte aglomerat când am venit noi în 2000-2001. A fost plin-plin, până a intrat România în UE a fost plin, pe urmă oamenii s-au retras, cine a avut statut de refugiat, a plecat de aici și am rămas noi.
Ce impresie ați avut când ați citit textul?
Mi-a plăcut că ați implicat și legislația României. Așa e, legea e făcută foarte bine, numai că nu se implică nimeni cum trebuie și nu e aplicată cum trebuie. Nici în cazul meu nu s-au implicat mult. Am umblat de la ghișeu la ghișeu, până când am făcut tot ce trebuia făcut, și nu a fost ușor. Când am sunat la UNHCR (United Nations High Commissioner for Refugees) să mă ajute cineva, doamna de acolo mi-a spus că poate numai să mă ghideze. Am spus mulțumesc, nu am nevoie de asta. Eu am cunoscut o fată de la o organizație ARCA (Forumul Român pentru Refugiați si Migranți), și ea s-a oferit să mă ajute să obțin cetățenia, mi-a dat tot ce trebuie, toate materialele, și făcea și pregătire pentru examen, până la oră 5 fără bani. Eu, până la 5 lucram, și nu puteam să merg, și nici nu puteam s-o chem după fără să plătesc, fără nimic. Și m-am gândit să mă ajute o organizație. Nimeni! Ei spun: „nu avem buget și nu putem să te ajutăm”. Eu cu un singur salariu, cum să fac tot ce e de făcut? Că la fiecare document trebuie să plătești ceva, ori traducere, ori legalizare, și nu una, mai multe legalizări. Toate astea costă, timpul meu, actele, cât am dat numai pentru pașapoarte, m-au obligat să fac pașapoarte și nu am plecat cu ele nicăieri, am făcut de două sau de trei ori pașapoarte, în fiecare an. Pentru că la dosarele de cetățenie trebuie să depui și pașaport lângă buletin, și noi refugiații, eram obligați în fiecare an să reînoim pașaportul, din ăla electronic, și ăla costă, pentru mine la 3 persoane, 10 milioane. Am plătit și taxe la stat 2 milioane și ceva, nu numai pentru dosar, plus taxa consulară – plătești 32 de lei. Eh, asta mi-au dat-o, nu vreau să greșesc, asta a fost ARCA, și ei prima dată când am depus dosar pentru domiciliu, mi-au dat jumate din suma pe care am plătit-o, nu au putut să-mi dea toată suma. Cu toate astea, n-or să mă vadă că iau telefonul şi sun să cer ceva, și nici ei n-ar suna să te întrebe dacă ai nevoie de ceva, dacă te descurci. Noi am fost foarte activi când am venit, când am venit în România, noi am muncit ca voluntari pentru UNHCR, am lucrat şi pentru CNRR (Consiliul Național Român pentru Refugiați). Din prima zi când am venit, am ajutat foarte mult în cămin, am avut grijă să fie curat. La 10 seara când se închide căminul, aveam grijă să fie curată baia, bucătăria şi holul, ani de zile. Când au vrut să organizeze Ziua Refugiatului, soțul meu a convins oamenii să participe la activități, să joace fotbal, noi am făcut și un calendar pentru un proiect, am făcut multe. Numai când au trebuit să ne răsplătească, nimic! Bine, au primit copii două telefoane mobile la ofertă, alți copii au primit televizoare, numai copiii, și femeile care au fost la filmare pentru… puțin, un milion, așa ceva. La câte emisiuni am fost noi și nu ne-au plătit niciodătă. Odată m-au păcălit, TVR1, nu mi-au făcut contract înainte de filmare, au spus că-mi fac după să mă plătească, tot așa, un milion, nici până în ziua de azi, n-am văzut niciun ban.
Cum a început povestea dumneavoastră cu teatrul?
Eu am fost foarte activă când eram mică, am făcut gimnastică de performanță din clasa I până în clasa a VIII-a. Eram mică, eram elastică și un profesor de sport m-a remarcat și m-a luat și am fost și câștigătoare la concursuri, am luat și premii și medalii și tot. Până în clasa a VIII-a, mi-a plăcut muzica foarte tare (și acum îmi place). Atuncea am învățat să cânt la instrumente, am cântat la cor la școală, am dansat dansuri folclorice tradiționale. În satul nostru a fost un grup folcloric pentru tineri, mergeam la Casa de Cultură și aveau și teatru de comedie. Și cum să vă explic, la noi, în Iugoslavia, era organizat în fiecare an ca tinerii să meargă voluntari undeva într-o localitate, să facă treabă, să plantăm, muncă voluntară. Acolo am fost și eu implicată pe cultură. Grupul din satul nostru trebuia să facă ceva, un spectacol, în fiecare zi, seara aveam program: de cântec, de poezie, de umor, orice. Acolo am început eu, și când am auzit că este și la noi trupă, la Casa de Cultură, singură m-am dus, pe la 14 ani, și m-au primit. Făceam teatru de comedie, dar tot despre război. Am fost la festivaluri, la competiții. În fiecare an făceam alt spectacol.
Valentina Ivanov la 18 ani. Foto: Arhiva personală.
Ce părere aveți despre rolul teatrului? Sunt mulţi care spun că teatrul trebuie să vorbească despre lucruri frumoase, nu să facă o critică socială.
Oamenii trebuie să vadă şi cealaltă parte a vieţii, nu doar ce e frumos. Partea frumoasă, poate o acoperă pe cea rea, numai că mai mult e negativ decât pozitiv, în viaţă. Oamenii care vor să vadă doar teatru frumos, sunt oameni cărora le e frică de viaţă, de adevăr. Oamenii trebuie să ştie multe – nu numai despre refugiaţi. Uite, nimeni nu vorbeşte despre bolnavii de cancer. E un tabu – nu doar în România, peste tot. Mie îmi place despre toate problemele să vorbesc, să discut. Eu spun ceva, ea spune ceva, tu spui ceva – şi din toate astea trebuie să iasă ceva bun. Pentru că eu – una singură – nu pot să aleg cel mai bine. Cu copiii vorbesc mereu, despre multe, avem şedinţe. Eu, ca mamă, aş putea decide eu tot, dar nu vreau… vreau să zică şi ei. Nu vreau să fac cum vreau eu, ci cum vrem noi, cum ne dorim noi. Aşa am fost şi cu soţul meu. Cu părinţii nu vorbeam, cu ei a fost aşa: tu eşti fată, ai terminat şcoala, găseşte-ţi servici, căsătoreşte-te şi gata. Eu am nevoie de vorbă, dacă trebuie – să discutăm…ne certăm, ne împăcăm după, plângeam, râdeam. Dăm afară, şi după – iese ceva bun, nu poate să iasă rău.
Cât de importante vi se pare că sunt poveștile refugiaților pentru contextul politic actual?
E important ca lumea să știe despre refugiați, despre situația refugiaților. După ce primeşti statut de refugiat, ai 6 luni de adaptare, faci şcoala în limba română, ești dus la forţele de muncă şi te înregistrează – dacă ai diplomă sau nu, spui ce eşti, cum eşti, ce vrei să lucrezi – şi dacă nu ai găsit nimic, te lasă încă 6 luni, primeşti banii rambursabili de la stat, ca să te ajute să ieşi afară din cămin. Şi când ieşi afară, la revedere! E doar un an de ajutor, de program de integrare. De ce nu e de 5 ani – să ajuţi copiii să meargă la şcoală, la grădiniţă, să-şi ştie drepturile? Ei nu ştiu nimic, nici de alocaţia pentru copii, pentru că nimeni nu vrea să spună nimic, nu e interesat de ei, să-i ajute. Eu sunt născută în Europa şi toată viaţa am muncit, am luptat pentru mine, să obţin tot ce am putut. Educaţia mea de la părinţi e aşa – dacă nu faci cu mâna ta, nimeni nu-ţi dă. Tu trebuie să faci! Dar oamenii care vin de pe alt continent, de departe, e mai greu, nu ştiu ce e Europa, care sunt legile, drepturile, ce avem noi aici. Nu 6 luni program de integrare – 5 ani ar trebui! Trebuie făcute întâlniri şi explicat ce e cu Europa, acum avem tehnologii şi se pot face multe. Lucruri pe care noi le ştim deja, dar ei nu le ştiu – cum să folosească maşina de spălat, aragazul, duşul. În Ungaria, am văzut femei la cămin, din Afganistan, care stăteau cu orele sub duş şi se uitau de unde vine apa caldă la robinet, nu ştiau, veneau din sate…şi unii au râs de ele – şi eu le-am zis, nu râdeţi de ei, fiţi fericiţi că voi aţi crescut și-ați avut o viaţă mai bună, ei nu ştiu şi trebuie să-i învăţăm. De ce nu fac educaţie reală pentru oamenii ăştia? Eu şi soţul meu am căutat toate serviciile posibile, prin cunoştinţe, nu prin organizaţii. Când ne-au dat afară din cămin, noi am mers din bloc în bloc până am găsit locuinţă. Când am pierdut pe soţul, nu am ştiut că pot avea burse copiii, că sunt orfani, dar o profesoară i-a zis lui Marko şi m-a chemat la şcoală, şi la început lui Marko nu i-a dat-o, pe urmă au zis că nu mai sunt bani, s-a schimbat mereu legea. Şi la primărie am fost, la sectorul 2, după un an, doi, când am aflat că avem dreptul la ajutor, pentru familie monoparentală, şi mi-a aprobat 90 de lei pentru 2 copii. Pe urmă mi-a scăzut la 60 de lei, şi după, la fiecare 3 luni, îmi închidea dosar, îmi deschidea dosar, mă sunau să le mai dau câte ceva. Şi la sfârşit, când Marko a împlinit 18 ani, mi-au dat 40 de lei, aşa ceva – le-am zis „lăsaţi-mă cu banii şi cu ajutorul vostru, nu-mi trebuie!”. M-au pus să fac un dosar… pentru 40 de lei. Acum numai Daniela, fiica mea, mai are şi alocaţie, şi bursă.
Credeți că e util pentru oameni din grupuri marginalizate, pentru refugiaţi, de exemplu, să vadă un spectacol despre ei?
Da, normal. Eu m-am gândit că dacă am banii o să deschid o organizaţie şi o să ajut oamenii, să explic ce şi cum să facă, să am un birou şi să-i chem şi să le zic uite, faceţi asta şi asta, să-i îndrum să ştie, nu să fac ceva rău. De câte ori nu m-au sunat oamenii să mă întrebe cum am făcut aia şi aia. Eu sunt un pic aşa mai… sunt supărată, să ştiți, pentru că văd că se pot face multe lucruri, dar nu se fac. Nu trebuie mult, trebuie dorinţă şi voinţă ca să se facă, să fie mai uşor pentru cei care au nevoie, să fie ajutaţi. Radovan, soțul meu, a fost un om… şi lui i-a plăcut să povestească, să spunem cum stau lucrurile, să facă poze (pentru reviste, tv, etc.). Eu poate că şi din cauza lui povestesc, ca să rămână amintirea. Trebuie să ducem povestea mai departe.
Interviu realizat de Katia Pascariu și Alice Monica Marinescu