Interviu cu Bashar Al-Kishawi

Bashar Al-Kishawi este absolvent de medicină și jurnalist. A plecat din Kuweit la 18 ani. Este palestinian și, din acest motiv, dreptul de a merge la facultate în Kuweit i-a fost luat. În `90 a venit în România să studieze medicina. Din cauza legislației din România, după absolvire, Bashar a fost nevoit să se reprofileze. A trecut la jurnalism și, în prezent, lucrează la Radio România. În spectacolul Nu ne-am născut în locul potrivit e una dintre cele cinci „voci” ale migrației. Pentru că îl joc și pentru că e primul „personaj” cu care m-am împrietenit, am încercat să aflu mai multe despre el în lunile în care am lucrat la rol (rolul meu și …al lui). Nu a fost greu, pentru că Bashar e generos când vine vorba despre experiența lui de viață. Poveștile lui sunt frânturi de viață adevărată, niciodată simplă, întotdeauna ironică, uneori șocantă. Povestea unui apatrid. Am învățat, cunoscându-l, că multe dintre lucrurile pe care le luăm „de bune”, cum ar fi dreptul la educație într-o țară pe care s-o poți numi a ta sau dreptul de a-ți vedea părinții, nu sunt întotdeauna simple banalități garantate din naștere (Alex Fifea). 

Bashar al-Kishawi. Foto: Arhiva personală, 2012.

Ce te-a motivat să împărtăşeşti povestea ta de viaţă unor necunoscuţi?

Totul pleacă de la taică-miu, serios. Eram în Kuweit, prin clasa a patra, și eram în corul școlii, și începuse să-mi placă muzica clasică. Am ajuns la performanța să câștigăm noi, corul nostru, concursul național de muzică, cu piesa Carmen, și mi-a plăcut foarte mult. De atunci am avut, ca să zic așa, apucături artistice, și i-am zis tatălui meu că vreau să fac liceul de muzică. Nici gând! Apoi, în gimnaziu, cu desenul, am avut parte de un profesor foarte bun, și ne-a învățat să adunăm lucruri de acasă, ce n-aveam nevoie prin casă, și să facem măști ca la Veneția, roboței, era pe vremea aia în vogă Star Wars, nave spațiale. A închiriat o cameră de filmat cu peliculă și am făcut un film, am luat un premiu cu grupul care s-a ocupat de treaba asta. I-am zis tatălui meu că vreau să dau la Arte, și-a zis că nu, în niciun caz. În liceu îmi plăcea să scriu, și îmi spunea profesorul de arabă că am talent și ar fi o mare pierdere să nu mă fac scriitor. Tot așa, s-a opus taică-miu. Și de atuncea sufăr, voiam să fac ceva artistic, design de mașini, arhitectură, ceva legat de artă. Planul meu secret a fost să vin în România și să mă înscriu la IATC , dar era taxa 750$ pe lună, era de 3 ori mai mult decât la Facultatea de Medicină. Voiam să fac regie de film. Nu s-a putut. Am încercat să iau legătura cu unchi-miu din State, să plec acolo, am zis „lucrez ospătar și studiez la Hollywood!”. Nu s-a putut pentru că nu primeam viză. Așa că am rămas și am făcut Facultatea de Medicină, dar între timp eram în echipa de teatru de la facultate. M-am băgat în Uniunea Studenților Palestinieni din București tocmai ca să pot să practic un fel de artă, și făceam piese de teatru, jucam. În mare parte, ei scriau textele în arabă, și-am zis „Domne, dacă vrei să te adresezi publicului de aici, trebuie să scrii în română!”. Și-au zis: „Bine, scrie tu în română”. Și-am scris, timp de 6 ani, scenarii de piese pentru trupă. Scriam, în general, despre problemele palestinienilor. Am zis – „cum să-l invit eu pe profesorul meu de anatomie sau de știu eu ce, la o piesă care este jucată în limba arabă?”. Este absurd. Las la o parte glumele pe care le făceau, că „noi dacă intrăm acolo, nu cumva ne țintește careva cu un laser, cu un punct roșu și ne execută la ieșire? sau nu sare vreunul cu bomba acolo?”. Cele mai multe spectacole le-am făcut la Casa de Cultură a Studenților și la Palatul Copiilor. De atunci am și pasiunea pentru fotografie. Ăsta este și motivul pentru care, după ce am terminat facultatea, m-am înscris la un curs de media și jurnalism. Iar când ați venit voi, m-am bucurat foarte tare, pentru că povestea mea putea fi spusă de altcineva, care m-a ascultat și a notat.

Când am vorbit cu voi, eram foarte atent să subliniez anumite chestii, anumite valori de fapt, care, în mod normal, ar trebui să existe și nu sunt.

Care a fost prima impresie când ai auzit lectura textului? Cum ţi s-a părut?

Auzeam povestea mea și-atunci închideam ochii și mă întorceam cu anii în urmă și încercam să retrăiesc acele momente povestite. Singura chestie era accentul lui Alex, care încă nu mă cunoscuse și vorbea mai prost ca mine românește, dar s-a străduit foarte mult și a reușit să trăiască, cum să zic, n-aș zice rolul, să zic aşa, o parte din viața mea – povestea vieții mele. M-a ajutat foarte mult faptul că am tradus textul în arabă, și când a fost vorba de numele personajului meu, am vrut să-l cheme Selim. Am vrut să aduc un omagiu unui om pentru care am avut foarte mult respect și care, atunci când a ajuns într-o situație similară cu a mea, s-a sinucis. Este vorba despre unchiul meu, de la el am învățat foarte mult, era un om extraordinar, un om pentru care faptul că n-avea unde să se ducă, după ce a petrecut mulți ani din viața lui în Kuweit, și a ocupat o funcție foarte mare, era inspector școlar, și faptul că, după ce a fost scos la pensie, i s-a spus – „n-ai unde să te duci și trebuie să ai viză pentru fiul tău sau pentru soția ta” – a fost un lucru care i-a rănit orgoliul grav. Fiul lui până atunci fusese student și avusese el viză pe tatăl său, ca fiind susținut financiar de un părinte. Un­chiul meu a fost unul dintre primii profesori din Kuweit, și un om care a contribuit efectiv la procesul de educare, să nu zic alfabetizarea societății kuweitiene! Umilința asta, să ajungă dependent de fiu sau de soție, a fost un lucru pe care nu l-a putut accepta.

Cum e să asculți povestea ta, spusă de altcineva?

Am avut un sentiment unic, ca și cum m-aș fi uitat prin niște poze de când eram mic sau o înregistrare făcută cu mulți ani în urmă. E foarte reală această trăire. Când e vorba de anumite momente din piesă, mă vezi plângând. De asta am încercat să aduc foarte multă lume la piesă, chiar și copii, ca să afle din timp ce-am aflat eu la o vârstă destul de înaintată. Eu cred că, pe lângă partea artistică, orice poveste, orice film, orice piesă trebuie să-ți dea de gândit și să fie un produs educativ într-un fel, să aibă un scop. Toate aceste elemente s-au regăsit în piesă. Și mi-a plăcut și că ați ales în piesă, lăsând la o parte că sunt palestinian, și o doamnă care este de origine evreiască. M-a impresionat foarte mult, și de asta am vrut foarte mult s-o cunosc. Pentru că, lăsând la o parte Holocaustul, pur și simplu povestea ei, ca om, contează foarte mult. Pe lângă asta mi-a plăcut foarte mult, când ea a zis că n-ar fi vrut să se ducă, nici în Palestina, și nici în Israel, mai târziu, pentru că nu se simțea în largul ei, era o atmosferă care nu i se potrivea. Dacă ar fi fost toată populația evreiască ca ea, probabil nu ar fi existat conflict în Orientul Mijlociu și n-am fi fost nici noi, mă refer și la părinții mei, și la alții, obligați să părăsească țara lor.

„Vreau să trimit piesa în arabă și tatălui meu.”

Crezi că teatrul trebuie să aibă o funcţie socială şi politică?

Da, pentru că, chiar din timpul școlii când aveam serbări, veneam cu ideea de a face spectacole, inspirate din realitate, prin care să promovăm principii, să promovăm valori ale realității cotidiene. De asta vreau să trimit piesa în arabă și tatălui meu și, mai ales, vărului meu, pentru că este omul care a suferit cel mai mult după moartea tatălui său, (tatăl său fiind unchiul meu Selim, care și-a pus capăt zilelor). Vărul meu s-a întrebat tot timpul „De ce? De ce-a făcut tata ce-a făcut?”.

Crezi că e corect ca un artist să facă spectacole cu poveşti reale, ale unor oameni reali, dar să apeleze la actori?

Depinde ce vrei să faci. Dacă făceai un film documentar sau un reportaj, trebuia să aduci oamenii respectivi să vorbească, și nu actori. Cred că este imposibil să faci așa ceva când e vorba de teatru. Pentru că ei n-o să povestească la fel de fiecare dată, n-o să poți să punctezi, să scoți în evidență anumite aspecte din viața lor. Trebuia să fie cineva din exterior, care să poată să redea, să rețină textul și să zică de fiecare dată aceeași poveste. Eu am fost prezent la toate reprezentațiile și cred că este obositor pentru un om să-l pui în fața mulțumii. Așa, când stai de vorbă cu el, o să-ți povestească într-un cadru mai intim, mai restrâns, pe când dacă-l pui în fața publicului, cred că o să plece, o să fugă, o să se emoționeze și o să aibă impresia că lumea a venit să se uite la el exact cum se uită la o maimuță în grădina zoologică.

„Câteodată se întâmplă să nu mai ajungă la destinație.”

Crezi că un spectacol despre o comunitate sau o categorie socială se adresează în primul rând acelei comunităţi sau acelei categorii sociale?

În cazul solicitanților de azil și al refugiaților, sunt persoane care au sentimentul ăsta de frică. Cel care vine nu știe dacă este în mâini bune sau rele, nu știe dacă cei de la CNRR (Consiliul Național Român pentru Refugiați) sau de la alte organizații non-guvernamentale vor să-l ajute sau nu, dacă sunt organe de stat sau nu, și atunci ar fi bine să vadă un spectacol ca ăsta, chiar în timpul procedurii. Să știe că este dreptul lui, ca om, să trăiască în condiții de siguranță.  E important să înțeleagă ce înseamnă statutul de refugiat şi, ținând cont că în acest spectacol sunt mai multe povești și sunt diferite, este foarte relevant acest aspect. E foarte importantă, după părerea mea, și componenta asta a personajului afgan din piesă, care face demersuri de plecare, și știe și el că ceea ce va face este ilegal, că va trece mai multe frontiere, ilegal, fără viză, ghemuit într-un container, pentru că altă soluție nu are. Câteodată nevoia de protecție îl transformă pe om în infractor. Din păcate, asta este o mare problemă – cei cărora li se refuză statutul de refugiat, apoi sunt în ilegalitate pe teritoriul respectivei țări. Este foarte important să știi și chestia asta din timp, ca să știi ce te așteptă, lăsând la o parte faptul că mulți din cei care fac asta sunt tineri, ca și băiatul afgan, și în determinarea lor de a pleca, câteodată nu se gândesc că își pun propria viață în pericol. Câteodată se întâmplă să nu mai ajungă la destinație. Este foarte crunt pentru familie sau părinți să afle că fiul lor a murit pe drum.

Crezi că e util pentru oamenii din grupuri marginalizate, pentru refugiați, să vadă un spectacol despre ei?

Da, ca să vadă că nu sunt ignorați și că povestea lor nu se termină în centrele pentru solicitanții de azil sau în centrele de detenție (de luare în custodie publică), de unde sunt expulzați. Pe vremuri eu tot auzeam glume, că cei din Nordul Africii, ca să ajungă în Italia sau în Franța, sunt în stare să traverseze Marea Mediterană chiar înotând, și n-am crezut până când nu s-au întâmplat lucrurile astea. Chiar sunt unii care ajung aproape de apele teritoriale ale Italiei, Franței, Spania, și de acolo o iau înot, până la graniță.

Ai vedea piesa jucată într-o ţară arabă, având în vedere că ai tradus-o? Sau în Gaza?

Din păcate, conducerea din Gaza este împotriva oricărei manifestări artistice, consideră arta o pierdere de vreme atâta timp cât nu promovează valorile lor și interesele lor. Nu s-ar putea juca în Kuweit și în nicio țară din Golf, pentru că ei sunt uniți într-un Consiliu de Cooperare al Golfului și consideră că orice critică la adresa unui stat din Golf e o ofensă generală. Din păcate, multe dintre țările arabe nu au semnat niciun tratat pentru apărarea drepturilor omului. În țările arabe funcționează o Organizație a Națiunilor Unite pentru Refugiații Palestinieni, pentru că numai sub această formă au cum să-i protejeze pe palestinieni, în țările respective. Deci în Kuweit în niciun caz nu se poate juca. Dacă ești ziarist și scrii ceva despre emirul Kuweitului, poți să fi și parlamentar, ești exclus imediat din parlament, ți se ia imunitatea și poți să primești între 3 și 5 ani de închisoare.

Ai tradus piesa, ai venit la toate reprezentaţiile, ai participat la discuţii. Ce te-a motivat să te implici atât de mult?                                                      

Faptul că mă aflu aici în România, trăiesc aici de 22 de ani și faptul că am stat departe de ai mei, atâta timp, că nu i-am mai văzut de 16-17 ani, ăsta a fost un motiv suficient de puternic, să mă facă să mă implic și mai tare, pentru că probabil ca mine sunt mulți.

Interviu realizat de Alex Fifea și Alice Monica Marinescu