Interviu cu Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban

SubPământ. Valea Jiului după 1989 este un proiect de observaţie şi analiză a existenţei cotidiene a unor comunităţi afectate decisiv de schimbările politice şi sociale care au avut loc începînd cu anii ’90. Proiectul îşi propune să documenteze situaţia economică, viaţa şi munca minerilor în post-socialism. SubPământ este un proiect de reconstrucţie performativă a poveştilor-document care fundamentează istoria comunităţilor din Valea Jiului, aflate la limita dintre supravieţuire, migraţie, dispariţie şi posibilă reconstrucţie.

Spectacolul are la bază o cercetare în Valea Jiului, coordonată de Mihaela Michailov (dramaturg), Vlad Petri (fotograf), David Schwartz (regizor). Din distribuție fac parte: Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban. Cercetarea a avut mai multe direcţii – ateliere, discuţii libere şi interviuri cu mineri, soţii de miner, pensionari, copii, paznici de mină, lideri de sindicat, oameni care trăiesc din furtul de cărbune.

Unde ați fost în turneu cu spectacolul în 2012?

Alexandru: Am avut două turnee, unul în vară și al doilea în toamnă. Prima dată am fost în Valea Jiului, în aproape toate coloniile miniere: Petrila, Aninoasa, Vulcan, Uricani. Pe urmă, la Hunedoara, la Brad, la Deva, la Baru Mare, la Hațeg. Și apoi în Maramureș, la Tăuții Măgherăuș, Baia Sprie, Baia Mare, Cavnic.

Care era publicul vostru acolo și cum ajungeați la spectatori? Ați beneficiat de sprijinul autorităților locale?

Monica: La Petrila am avut sentimentul că suntem sprijiniți, dar asta și pentru că David Schwartz și Mihaela Michailov au stat mai mult timp acolo și ajunseseră să-i cunoască pe mulți dintre ei. Dar au fost și locuri în care m-am simțit ca o străină complet. Am avut probleme organizatorice la Deva și la Petroșani,  în primul rând  la teatrele de stat de acolo, care au fost cele mai reticente.

Katia: În zilele în care aveam spectacole, reprezentanții primăriilor au preferat să închirieze spațiile pentru alte evenimente ca să câștige niște bani. Și chiar dacă tu organizezi totul foarte bine, partea de promovare e diferită de ce se întâmplă aici, în București. În Valea Jiului, oamenii sunt reticenți, au nevoie de mai multe informații, trebuie să le explici foarte clar și nu au o încredere așa mare în necunoscuți.

Ați simțit că există o diferență mare între publicul de acolo și publicul cu care v-ați obișnuit în București? Mă refer la modul în care reacționau la ce se întâmpla pe scenă.

Andrei: Oh, da. Încă după primul spectacol, am văzut că publicul reacționa în mod direct, făceau completări la texte, recunoșteau personaje și vorbeau cu voce tare. Faptul că-și recunoșteau poveștile îi stârnea, simțeau nevoia să povestească și ei. Nu exista delimitarea între scenă și public, luau totul ca pe o discuție deschisă, nu ca pe un spectacol. Și uneori se raportau cumva ca la un film, ieșeau și intrau în sală în timpul spectacolului.

Unii dintre ei veneau pentru prima oară la teatru?

Andrei: Da, în unele dintre aceste localități n-au mai fost evenimente de genul acesta de dinainte de ‘89.

Alexandru: E complet imprevizibil ce se întâmplă. Cum a fost, de exemplu, la Vulcan. A intrat cineva, un domn care nu știa ce se întâmpla pe scenă. M-a întrerupt în timpul monologului și m-a pus să-i cânt. Chestiile astea sunt puțin incomode, dar trebuie să le gestionezi cumva. Nu poți să-i spui acelui om să tacă. Trebuie să-l integrezi și pe el în spectacol, să-l faci să înțeleagă ce se întâmplă acolo.

Monica: E o provocare foarte mare, dar cred că ceea ce ne-a ajutat era convenția asta prin care „spuneam textul la public”. Comunicam direct cu ei, și era normal ca ei să ne răspundă. În această situație e mai ușor și pentru noi, actorii, să ieșim din convenție, să vorbim cu ei și apoi să ne întoarcem la text.

Alex Potocean, Andrei Șerban, Vasile Codrea (miner pensionar), Vasile Pantelimon (miner pensionar).
Aninoasa, 2012. Foto: David Schwartz

Ce mi se pare interesant e că se inversează cumva raportul. Ei s-au expus în fața voastră, iar voi ați fost „spectatori” la rândul vostru în timpul documentării. E normal ca acum să acceptați intervențiile lor în timpul spectacolului ca pe ceva firesc.

Katia: Ca să nu mai zic că și discuțiile de după spectacole sunt mereu interesante. Și uneori discuția se ducea într-o zonă socio-politică despre situația din România, despre experiențele lor profesionale și umane. Într-un fel, avem mai multe trepte aici. Documentarea și interviurile reprezintă nivelul unu. Spectacolul reprezintă nivelul doi, iar discuțiile cu spectatorii nivelul trei.

Credeți că oamenii s-au simțit reprezentați de modul în care tratați în spectacol problemele sociale și economice de acolo?

Andrei: La început erau foarte sceptici. Noi mergeam și împărțeam fluturași și mi s-a întâmplat să fiu întrebat: „De unde sunteți voi?” Când auzeau că suntem din București, ne întrebau: „Și ce știți voi despre Valea Jiului?” „Voi știți cum e viața noastră în mină? Ați coborât vreodată în mină?” Și atunci le spuneam că am coborât în mină, că am vorbit cu oamenii, și așa au prins încredere și și-au dat seama că documentarea noastră n-a fost una superficială.

Katia: Iar spectacolul nostru nu era doar despre mineri, pentru că toată lumea când aude de Valea Jiului se gândește la mineri. Noi vorbeam și despre femei, despre bâtrâni și copii. Lucru pe care l-au apreciat și ei.

O parte din echipa SubPământ la intrarea în mina Petrila. Foto Vlad Petri, 2012.

Mi se pare că în tipul acesta de teatru pe care-l faceți voi miza nu este de a reprezenta o anumită categorie socială, ci de a transmite mesajele unor grupuri sociale, de a-i aduce împreună pe oameni și a construi o comunitate. Doar că e foarte complicat să faci asta cu un singur spectacol. E nevoie de un proiect pe termen lung.

Katia: Din păcate, eu nu pot să-i percep pe ei ca o comunitate, mi se păreau dezbinați.

Alexandru: Și eu cred că demersurile trebuie făcute pe termen lung pentru a construi o astfel de comunitate. Sunt de acord cu ce spui, dacă mergi și joci un spectacol o singură dată acolo, vei aduce împreună niște oameni pentru câteva ore, care mai apoi vor fi la fel de dezbinați.

Monica: Premisele existau. După spectacol, rămâneai cu un grup de oameni și erau foarte implicați. Cum a fost la Uricani, unde am avut o sală imensă, plină de copii. Era un haos total, a trebuit să ne schimbăm și stilul de joc, să modificăm textul, dar a fost foarte impresionant la final. Noi avem o scenă în care interpretăm  niște copii, și atunci toți cei din sală au început să strige cu glas tare, și să ne spună că și părinții lor sunt plecați la muncă în Spania și în Italia. Și a mai fost un moment când noi întrebăm: „Cum va fi lumea noastră în viitor?” Și au strigat toți în cor: „Nașpa, nașpa! Urât, urât!” Și mai era interesant cum, după spectacole, copiii și bătrânii vorbeau între ei. Deja simțeai că se naște ceva.

Andrei: În mod normal, oamenii aceștia pe care i-am intervievat și pe care-i intepretam, nu aveau ocazia să vorbească în public și să fie ascultați. Dar faptul că noi i-am prezentat pe scenă i-a legitimat în ochii celorlalți. Plus că mulți dintre tineri nu prea știau mare lucru despre mineriade și despre perioada de dinainte de 89, despre greva din ’77 etc. Spectacolul devenea și o sursă de informație.

Reprezentație la Petrila, 2012.

Ați putea să ne vorbiți și despre persoanele ale căror povești le interpretați?

Katia: Eu interpretez o doamnă în vârstă de 90 de ani care a fost o croitorească celebră în Petrila, iar mai târziu s-a apucat de făcut coroane. Ea vorbește în primul rând despre cum e să fie soție de miner, despre atmosfera și despre obiceiurile din Valea Jiului.

Andrei: Prima persoană e inspirată de un domn care a plecat din zona Moldovei în 1990. A plecat pentru că salariile erau foarte mari în Valea Jiului în acea perioadă și a reușit să-l aducă și pe fratele lui. În ’97, când s-a dat legea disponibilizărilor, o bună parte dintre mineri au mușcat momeala și au acceptat salariile compensatorii. Printre ei a fost și fratele lui, care n-a reușit să facă mai nimic cu banii. S-a întors înapoi la țară, în Moldova, unde n-a reușit să se reangajeze. El însă a rămas in Valea Jiului și e unul dintre cazurile norocoase. Cumva a reușit să strângă bani, dar cu sacrificii imense. A strâns bani pentru a lăsa o casă copilului, deși chiar el spune că nu vede niciun viitor acolo pentru copil. E un om care înțelege tot mecanismul acesta politic, și care spune că a ajuns să participe la mineriade în urma unei mari manipulări. E conștient că reprezentanții lor nu mai au niciun rol și că toate hotărârile se iau de către FMI și de către UE.

A doua persoană este un domn care a participat la greva din ’77. El susține că a fost unul dintre inițiatorii grevei și povestește că în urma grevei din ’77 a fost interogat și bătut de Securitate.

Alexandru: Prima persoană pe care o joc e un miner pensionar din Aninoasa, care a fost și salvator minier. În momentul în care aveau loc explozii sau accidente, mergea să-i scoată pe colegii lui din mină. Povestește despre unele evenimente, care sunt destul de macabre. Dar vorbește și despre lipsa de solidaritate dintre ortaci, despre care am aflat și de la bunicul meu, care a fost miner. Gândiți-vă că acolo erau oameni veniți din foarte multe medii, din toate zonele și de toate etniile. Celălalt caz este al unui tânăr din Petrila, care era paznic la mină la momentul respectiv. Păzea fierul de acolo, fier care pentru mulți oameni reprezintă sursa din care își câștigă pâinea. Oamenii fură acest fier, după care îl vând mai departe. Afli din povestea lui care este programul unui paznic, afli perspectiva unui tânăr asupra Văii Jiului. Un paznic care are program 12/24 și câștiga 350 de lei pe lună în 2011.

Monica: Eu spun povestea unei femei de 37 de ani, care trăiește în cartierul Bosnia, cartier de foste colonii minerești care sunt în paragină totală, populat în proporție de 90% de romi, foarte săraci, care trăiesc fără apă și fără curent. Mă rog, un cartier la pământ. A făcut și pușcărie, după ce a fost prinsă „la furat” de fier vechi. A avut și copii, iar ambii copii au murit. E o poveste dramatică, care în spectacol a fost chiar îmblânzită.

Înțelegi astfel și perspectiva celui care e nevoit să fure, dar care n-are niciun fel de alternativă. Pe lângă povestea ei, mai spun – împreună cu Katia – și povestea unei soții de miner, care e cumva o poveste de succes. O femeie care a avut mai multe joburi de-a lungul vieții și careși-a deschis o mică afacere în Petrila, un fast-food. Povestește cum se descurcă ea ca patroană și cum e să fii soție de miner.

Unii dintre cei pe care i-ați interpretat au venit la spectacol. Bănuiesc că e complicat și pentru voi să jucați în fața lor. Sunt tot felul de implicații etice, până la urmă e vorba despre viețile altora. Cum puteți descrie această experiență?

Andrei: Am simțit o încărcătură emoțională extrem de puternică. Abia așteptam să joc, pentru că știam că „personajul” o să vină să vadă spectacolul. Și m-am gândit să merg să-l iau de acasă – vorbesc de domnul în vârstă care a participat la greva din ‘77. Era curios și el să se vadă portretizat pe scenă.  M-am dus, l-am întâmpinat cu o portavoce și am început să-i cânt o melodie din spectacol: „Jiule, Jiule pe malul tău…”. Am avut șansa să petrec o oră cu el înainte de spectacol, în care am încercat să mă apropii de el, să-mi dau seama cum e el ca om, ce fel de energie are.  Foarte interesant este că nu s-a raportat la mine ca la o persoană străină. M-a tratat ca și cum mă știa de o viață. După ce a început spectacolul, încă după prima replică, s-a recunocut, a ridicat mâna și a spus: „Ăsta sunt eu!”. Și stătea chiar în fața mea. A fost foarte emoționant. Și-a recunoscut povestea și a ținut să facă completări. Simțeam cumva că textul se scria acolo, în acel moment, cu contribuția mea și a lui. Câteodată mă și aproba: „Așa e! Așa e!”. Într-adevăr, e o responsabilitate  foarte mare, mai ales că e și diferența de vârstă. Riscam să pară o caricatură și să stârnesc râsul în sală, ceea ce nu s-a întâmplat. Atunci am înțeles care e miza mea ca actor, am înțeles că nu e vorba doar despre mine, e și despre celălalt.

Alexandru: Și eu îmi doream ca oamenii respectivi să vină la spectacol și să nu se simtă jigniți. Domnul care lucrează ca salvator minier are vocea vătuită. Asta a fost marea mea problemă. Eu am încercat să fac rolul cu mijloacele mele, bazându-mă pe exeperiența mea de viață. Însă eu nu am silicoză, nu am corzile vocale făcute terci din cauza prafului de cărbune și m-am temut tot timpul ca el să nu simtă că îl caricaturizez. Și din fericire, nu s-a întâmplat asta. Ba chiar s-a emoționat și a plâns la scena în care vorbește despre mama lui. Cum zice și Andrei, distanța dintre noi și acești oameni în timpul spectacolului era de câțiva metri, o experiență extrem de intensă și pentru noi, dar și pentru ei.

Monica: La Aninoasa a fost incredibil. Aveam senzația că spectacolul se mutase în sală. Ajunsesem noi, actorii, să-i urmărim pe cei din sală și să le studiem reacțiile. Și n-am să uit niciodată momentul în care și-a început Alex monologul. M-am uitat în clipa aceea și am văzut expresia de pe fața acestui domn, salvatorul minier, care a avut o reacție extraordinară. Nu știu cum să vă zic, expresia de pe fața lui cuprindea de toate: emoție, un fel de uimire, bucurie, cutremurare. Câte lucruri puteai citi pe chipul lui! Se transformase total, era încordat, iar apoi lacrimile au început să-i curgă șiroaie. Parcă nu-i venea să creadă. Andrei și cu mine am început și noi să plângem. A fost incredibil.

Interviu realizat de Marius Bogdan Tudor și Ionuț Sociu