de Mihaela Michailov

Aud tot mai des formulări de genul „avem nevoie de spectatori educați care să ne înțeleagă arta”, și-mi vin în minte, automat, două întrebări: educați să ce? și care artă? Dacă avem nevoie de spectatori educați și domesticiți să înghită hălci de artă exclusivistă, care să le dea sentimentul de apartenență la grupa „valorilor inaccesibile celor mulți și proști”, atunci educația își ratează miza critică esențială și devine un fel de antrenament de lux. Mai bine lipsă.

Ana Abrudean, elevă în clasa a V-a, în cadrul atelierului Școala Activistă, Cluj, 2012.

Schimbarea radicală pe care o aduce teatrul grupurilor și comunităților marginale ține de reformarea raportului dintre spectacol, spectatori și performeri. Spectacolul devine o acțiune culturală de observație participativă în mijlocul realităților cu care se confruntă un grup de oameni, una dintre mizele lui de bază fiind performarea la fața locului, adică în centrul marginalității care l-a inspirat. Documentarea creează, în primul rând, relații umane profunde între cei care comunică o realitate documentată – echipa spectacolului – și cei care sunt intervievați și devin creatori impliciți ai spectacolului. Artișii sunt „biografi comunitari” și implicarea lor etică este extrem de importantă, tocmai pentru că spectacolul nu reflectă doar nevoile lor de exprimare și de legitimare. Transformarea esențială pe care o aduce arta participativă (hrănită puternic de avangardă), de care vorbește Claire Bishop în Artificial Hells. Participatory Art and the Politics of Spectatorship[1] ­– „artistul devine un colaborator, un producător de situații, publicul e co-producător, e participant la actul artistic” – pune în discuție rolul spectatorului pentru care actul cultural devine parte din însăși viața cotidiană. Spectacolul e legătura cu ceea ce oamenii recunosc că li se întâmplă zilnic sau provocarea de a participa la ceea ce li s-ar putea întâmpla. Această repoziționare a spectatorului îl face să fie mult mai activ implicat în ceea ce vede. Spectatorul nu mai asistă, cuminte, la ceea ce i s-a pregătit, ci intervine, pe loc, în lumea din fața lui.

Spectatorul participativ nu mai este supus unor constrângeri socio-culturale care îi determină comportamentul conformist și decent, și îl fac să reacționeze la teatru ca la teatru. Din contră, acest tip de spectator se privește și își privește semenii acționând nu la ieșirea de la spectacol, ci chiar în timpul spectacolului, trăind, pe bune, în interiorul evenimentelor prezentate. Privirea devine astfel acțiune politică, anarhizare a unei ordini sociale, intervenție radicală într-o formă de structurare a lumii pe care spectatorul simte nevoia să o comenteze pentru că e lumea lui. Experiența teatrală are datele experienței cotidiene a celor pentru care spectacolul este dublă întâlnire. Este, pe de o parte, întâlnirea cu probleme cu care se confruntă zilnic și la care se pot raporta critic prin faptul că le sunt prezentate mai neutru (prin vocea altora) și, pe de altă parte, întâlnirea cu propriul lor rol, individual și colectiv, într-o posibilă soluționare a acestor probleme. Putem vorbi astfel despre o diferență care mi se pare semnificativă între spectatorul cultural (care a învățat ritualul comportamental standard la teatru, spectator îmblânzit de convenții moștenite) și spectatorul existențial (cel care trăiește ceea ce vede în timp real și se manifestă ca atare). Spectatorii indecenți au experiența vieții care le este înfățișată și, tocmai de aceea, intervenția lor directă este răspunsul imediat la ceea ce văd. Privirea lor este o privire de recunoaștere prin participare la realitatea din care fac parte. Spectatorii trăiesc ceea ce văd și dialoghează spontan cu cei din fața lor, care nu mai sunt actorii unui spectacol, ci oameni ca ei. Realitatea din spectacol este, pentru ei, realitatea existenței lor. O realitate de incluziune, care le schimbă fundamental raportul cu marginalizarea pe care o trăiesc în mod obișnuit, prin faptul că dă plus-valoare poveștilor lor de legitimare. Spectatorii intervin în povestea expusă și-i transmit capitalul lor de experiență cotidiană, definidu-și astfel relația cu materialul construit. Ei parazitează convenția teatrală, în sensul în care îi dinamitează regulile de bază, și o fac să fie mult mai permeabilă, mult mai „a lor”, mult mai personalizată. Convenția nu mai este un cadru fix ficțional. E un format care se deșiră, se topește pe măsură ce se reconstruiește, în proximitatea celor care își spun povestea prezenței lor în lume în funcție de propriile lor nevoi. Pentru ei, spectacolul este o acțiune de tip reuniune comunală, care le dă prilejul să vorbească în spațiul public, să participe la dialogul social mediat cultural. Spectacolul activează dorința de a fi ascultat, identificat printr-o poveste personală cu potențial de reprezentativitate comunitară, și de a propune posibile soluții de ameliorare în viața de zi cu zi a celor care transformă spectacolul într-o sursă de solidarizare afectivă. Reacția directă a spectatorilor, netrucată și netrunchiată, nefiltrată de comportamente cenzurate social și de tendințe de domesticire, coboară spectacolul în mijlocul vieții lor de zi cu zi, îl face reperabil și subiectiv-particularizant. Spectatorul nu mai este un individ pasiv, nu mai este cel care asistă, imunizat cultural, la o realitate ficțională îndepărtată de el, ci este cel care intervine și schimbă, pe de o parte, această realitate, și, pe de altă parte, pe cei care sunt parte din această realitate. Întrebarea care decurge de aici este: de ce tip de actor are nevoie acest spectator pentru a putea intra în dialog cu el și cât de neautocentrat trebuie să devină spectacolul pentru a integra, în conținuturile lui, existența oamenilor care intervin în dinamica lui? Actorul nu mai este un creator de ficțiuni neutre, ci un actor activist, care comunică biografiile politice ale celor pe care i-a documentat. Actorul documentarist trebuie să își perceapă prezența pe scenă în deplin acord cu ceea ce se întâmplă în fața lui. Actorul îi răspunde spontan și imediat celui care se raportează la el ca la un om cu care împărtășește experiențe de viață. Actorul devine vecinul de peste drum într-un tip de teatru care creează vecinătăți empatice. Pentru spectatorul participant, scena se transformă în locul unde trăiește. Spectacolul nu mai este rezervație culturală, ci act de viață pe care recunoașterea identitară a privitorului, de tipul – eu sunt cel despre care se vorbește sau eu sunt cel care vorbește prin vocea celui din fața mea – îl face să fie mult mai viu și mai conectat la oameni și la nevoile lor. Comportamentul spectatorului este, într-o primă fază, unul de recunoaștere și de identificare emoțională cu realitatea expusă, și apoi unul de înțelegere critică a lumii din care provine, a evenimentelor pe care le trăiește și împotriva cărora se poate revolta. În această fază secundă a raportării la acțiunea culturală, spectatorul își problematizează statutul, rolul individual în rețeaua relațiilor de muncă, aportul la colectivitate și potențialul de schimbare.

Contactul cu spectatorul indecent și cu privirea lui anarhică este șansa teatrului de a-și redefini funcționalitatea, necesitatea și rolul de legătură cu lumi excluse din spațiul reprezentărilor artistice. Spectatorul indecent este șansa teatrului de a-și epuiza convențiile reciclate și de a se inventa din contactul cu acele comunități care l-au născut. Spectatorul indecent este spectatorul care scoate teatrul din marcajele teatrului și-l coboară în viața de zi cu zi a exclușilor.