de Mihaela Michailov Guillermo Gómez-Peňa1, unul dintre cei mai provocatori artiști ai anilor ˈ90, analizează constant în performance-urile sale problematici de-coloniale, radical critice la adresa „teritoriilor ocupate” ale corpurilor prin impunerea unor politici de apropriere dezumanizantă și distrugere identitară, la adresa unor sisteme de reproducere artistică și unor festivaluri mainstream care fetișizează arta vandabilă, și la adresa unei arte politice prin care pozițiile de autoritate sunt relegitimate. Interesat de dimensiunea emancipatorie a performării corpului și de construcția unei pedagogii stimulative pentru corpuri excluse, artistul își chestionează permanent spațiul de cercetare și autoexprimare. Corpul devine viu atâta timp cât își pune…
de Mihaela MICHAILOV De fiecare dată când scriu un articol dedicat teatrului pentru copii și adolescenți, îmi pun, invariabil, câteva întrebări: al cui este teatrul care se adresează tinerilor?; ține el cont de schimbările structurale ale copilăriei?; își cunoaște copiii și adolescenții?; cât de conștient este acest teatru de rolul fundamental pe care-l poate avea în raport cu formarea lor, în spiritul atașării de povești emancipatoare, eliberatoare?; cât de mult își dorește să le diversifice orizontul experiențial, să le deconstruiască stereotipurile împrumutate, să le insufle posibilitatea unei schimbări pe care ei înșiși o pot genera, să îi confrunte cu realități…
De David Schwartz În cadrul experiențelor sale de muncă în diferite țări din America Latină (Brazilia, Peru, Argentina), Augusto Boal, regizor, dramaturg și om politic brazilian, a experimentat și dezvoltat o serie de metode și tehnici de teatru participativ, multe dintre ele implicând grupuri locale oprimate, în contextul sărăciei și polarizării sociale extreme, și apoi în contextul dictaturilor militare fasciste. De altfel, Boal avea să fie el însuși arestat și torturat după instaurarea dictaturii militare din Brazilia (1964) și va emigra în Peru și Argentina, înainte de a se refugia în Europa de Vest în 1976. Teoria și practica lui…
De David Schwartz În Europa, primele experiențe de colaborare între artiști și muncitori au avut loc în deceniile doi și trei ale secolului XX și sunt în legătură directă cu mișcările partidelor comuniste din Europa Centrală și de Est. Diverse forme de teatru proletar sau de teatru politic popular s-au dezvoltat concomitent în Germania (în special în Berlin), în Uniunea Sovietică, unde au fost finanțate și sprijinite de stat, și pentru scurt timp în Ungaria, în timpul revoluției bolșevice ungare. Noile forme teatrale sovietice și germane au fost rapid importate în Europa de Vest, Asia și Statele Unite, în special…
De David Schwartz La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, în contextul sărăciei, dar și persecuțiilor la care erau supuși muncitorii revoltați, anarhiști sau socialiști, în Europa, în paralel cu dezvoltarea industriei în Mexic și în Conul Sudic al Americii de Sud, a avut loc un proces de migrație masivă, în special a muncitorilor și intelectualilor militanți de stânga, din Spania și Italia în Argentina, Chile, Mexic și Uruguay. Trecerea de la sistemul colonial semi-feudal, la industrializarea capitalistă, a constituit cadrul pentru dezvoltarea mișcărilor muncitorești, de factură anarhistă și socialistă (Grez Toso 2011). Atmosfera era dominată de greve generale…
de Laura Sandu Tensiunea dintre erotism și dezerotizare Pe lângă reprezentarea coexistenței universalului și realismului, cele trei lucrări sunt conectate și printr-un alt fel de tensiune: cea dintre erotism și dezerotizare. În Visualizing the Nation, Joan Landes observă că în timp ce semnificanții abstracți pot cu siguranță să creeze emoții puternice, imaginea ”întrupată” se remarcă prin puterea de a induce sentimente de afecțiune și intimitate: pentru că națiunea este reprezentată sub forma unui corp femeiesc, cetățeanul își poate imagina îmbrățișarea ei. (Landes,79) Circuitul dorinței heterosexuale dintre obiectul feminizat și seducător al națiunii-stat și subiectul masculin, patriotic constituie liantul puternic, garanția…
de Alexandra Oancă Programul „Capitală Europeană a Culturii” [CEaC] este o afacere costisitoare, cu CEaC recente care (fără a calcula infrastructura, renovările, muzeele şi alte construcţii) au costat de la 20 milioane de euro până la mai mult de 80 milioane de euro (Comisia Europeană, 2014). În timp ce majoritatea oraşelor CEaC cheltuie în medie 40-60 milioane de euro numai pe programul cultural şi 105 milioane de euro pe proiectele de infrastructură aferente, Comisia Europeană oferă doar 1.5 milioane de euro oraşului câştigător, iar plata acestui premiu „Melina Mercouri” este condiţionată. Având în vedere că Uniunea Europeană contribuie cu mai…