Acasă Teorie Flecul de la tocul Cenușăresei. Teatrul copiilor ascultați

Flecul de la tocul Cenușăresei. Teatrul copiilor ascultați

de Gazeta de Artă Politică

de Mihaela MICHAILOV

De fiecare dată când scriu un articol dedicat teatrului pentru copii și adolescenți, îmi pun, invariabil, câteva întrebări: al cui este teatrul care se adresează tinerilor?; ține el cont de schimbările structurale ale copilăriei?; își cunoaște copiii și adolescenții?; cât de conștient este acest teatru de rolul fundamental pe care-l poate avea în raport cu formarea lor, în spiritul atașării de povești emancipatoare, eliberatoare?; cât de mult își dorește să le diversifice orizontul experiențial, să le deconstruiască stereotipurile împrumutate, să le insufle posibilitatea unei schimbări pe care ei înșiși o pot genera, să îi confrunte cu realități inconfortabile, să le asculte propriile lor realități? Cât de în serios se ia teatrul pentru copii și cât de în serios îi ia pe copii? Și de aici, bineînțeles, întrebările de adecvare: cărui copii vorbește?, din ce perspectivă?, de pe ce poziție?, confirmându-le ce tip de așteptări?, deconstruindu-le ce tip de clișee?, apropiindu-i de ce tip de limbaj?. Recurența acestui „ce tip de” identifică experiența raportării la teatru. Cum integrează sau cum se opune teatrul pentru copii abundenței tactilului și vizualului care fac parte din cotidianul lor? Cum îi scoate din ecran? Cum le generează un tip de experiență care să stea sub semnul nevoii de a se repeta? Și cum le creează părinților dorința de a „risca o narațiune” care nu se încadrează în repertoriul cunoscut, care nu consumă pe bandă rulantă Albe ca zăpada, Feți frumoși, …? Care dezorganizează liniștea poveștii ultra-cunoscute? Teatrul pentru copii este, într-un fel, teatrul pentru părinți. Pentru acei părinți care aleg, de multe ori, poveștile copilăriei lor.

familia-offlineUna dintre cele mai mari capcane în care cade teatrul pentru copii până în 9 ani este infantilizarea copilului, care vine la pachet cu automata clișeizare formală și de conținut a spectacolului. Accentul pus pe excesivul și pe facilul entertainment, considerat principalul punct de atracție care îl ține pe copil lipit de scaun, dăunează, pe de o parte, inteligenței copilului și, pe de altă parte, emancipării lui. Ideea nu e anularea sau deprecierea distractivului, componentă, de altfel, extrem de importantă în structura unui spectacol pentru copii. Ideea este învelirea acestei componente într-o construcție care să-i predispună pe copii unei reflecții profunde. O reflecție și o atitudine de angajare socială în lumea în care trăiesc, care să le valorizeze, în primul rând, curiozitatea pentru invizibilul din preajma vizibilului și o poziție subiectivă, profund personală față de tot ce văd. Teatrul poate cultiva angajamentul emoțional, empatic – atât de puțin prezent în pedagogia competițională actuală. Teatrul poate emancipa emoții și poate ordona încurajator Teatrul explorează înțelegerea existenței celuilalt ca dat fundamental al înțelegerii lumii din jur. Această înțelegere este mediată de experiențe revelatoare prin intermediul cărora copilul crește deschis față de tot ce nu e ca el, față de tot ce se plasează într-un context al specificității diferențiatoare. Teatrul e suma experiențelor și întâlnirilor posibile pe care copilul le poate testa într-un mediu safe pentru a le prelungi ulterior în diverse contexte existențiale. Teatrul oferă posibilitatea nuanțării, rafinării, încadrării unor poziții, construcției unor istorii în care eroinele și eroii, zânele și prinții luptelor pentru putere își modifică teritoriul de autoritate inflexibilă și se pot transforma în activatori ai luptei pentru solidaritate, justiție socială, drepturi egale. Marele pariu al teatrului pentru copii este, pe de o parte, construcția unor narațiuni de alteritate și, pe de altă parte, reprezentarea unor narațiuni de insubordonare față de adevăruri prefabricate. Narațiunile de alteritate țin de echilibrarea și nuanțarea perspectivei din care copilul povestește și de pe poziția căreia e învățat să dea verdicte, în așa fel încât să nu devină perspectivă unică de raportare, să alterneze permanent cu poziții care îi deschid orizontul și îl confruntă cu realități diferite de alte lui. Cu cât copilul vede mai mult ceea ce nu trăiește, cu atât va învăța să trăiască mai deschis și mai empatic, antrenându-se ficțional pentru diferite experiențe de viață. Teatrul devine astfel un manual experiențial alternativ, care diversifică întâlnirile copilului cu realități, emoții, senzații cu care interacționează activ, întrebându-se „cum ar fi dacă”. Teatrul lărgește orizontul de empatie și consacră relaționării copilului cu lumea în care trăiește un rol cu totul special. Copilul poate să cunoască și să înțeleagă tot ce nu trăiește în mod direct, asigurându-și astfel un fond de legături cu experiențe noi.

Într-un articol din 2013 din The Guardian – „De ce teatrul pentru copii contează” – (https://www.theguardian.com/stage/theatreblog/2013/oct/23/why-childrens-theatre-matters), cunoscuta autoare de cronici de teatru Lyn Gardner aduce în discuție percepția ignorantă și restricitvă a celor care consideră că teatrul pentru copii nu merită să fie recenzat, că ceva gândit, creat pentru copii nu poate să aibă aceeași valoare pe care o are o piesă de Tom Stoppard sau Regele Lear. Pentru autoare, acest gen de raportare este emblematic pentru desconsiderarea programată de care s-a lovit teatrul pentru copii: gen minor, lipsit de reprezentativitate, care nu merită atenție pentru că nu are profunzime, care nu dezvoltă subiecte și teme cu adresabilitate extinsă și relevanță. Receptat în această paradigmă – de superficialitate și lipsă de consistență –, teatrul pentru copii este plasat la periferia teatrului semnificativ, teatrului „greu”, teatrului care pune marile probleme ale lumii și reflectează asupra evoluției umanității. Teatrul pentru copii și adolescenți este văzut ca o cenușăreasă care prinde flecul din pantoful teatrului de artă, teatrului cu adevărat important, teatrului pentru oameni mari și deștepți, care știu ei cel mai bine cum e cu viața și cu soarta. Deși există zeci de exemple care infirmă această poziționare a teatrului pentru tineri – spectacole valoroase care au repus acest gen pe harta teatrului cu semnificații multiple pentru categorii de public diverse –, persistă deprecierea teatrului pentru tineri. Voi cita doar un exemplu recent – spectacolul produs de Deutches Theater din Berlin – De ce am luat mașina (Tschick), dramatizarea romanului Tschick, scris de Wolfgang Herrndorf, roman care a înregistrat vânzări record în Germania. Tschick a fost considerat în 2016 unul dintre cele mai importante și necesare spectacole create de Deutches Theater.

Revenind la cronica lui Lyn Gardner, autoarea afirmă: „Așa cum literatura pentru copii a înflorit în ultimii 15 ani, teatrul pentru copii s-a ridicat la nivelul teatrului pentru adulți – și nu doar atât – dar, adesea, l-a și întrecut. Din experiența de cronicar cu o carieră respectabilă, Gardner vorbește despre luptele pe care a trebuit să le dea mereu ca să-și convingă redactorii-șefi de importanța unei cronici la un spectacol pentru copii. De fiecare dată, argumentele de care se lovea erau, în mare, cam aceleași: n-o să citească nimeni cronica, teatrul pentru tineri e un gen lipsit de importanță, o cronică la ceva serios ar avea un impact mult mai mare etc. Acoperirea precară a teatrului pentru copii și adolescenți în presă este simptomatică pentru periferizarea acestui gen de teatru, considerat „o joacă” în cerc restrâns. Lipsa cronicilor contează, spune autoarea, deoarece, într-un fel, ceea ce este trecut în revistă, ceea ce apare în presă e ceea ce devine, automat, valorizat, băgat în seamă, legitimat. Devalorizarea teatrului pentru copii devine sinonimă cu devalorizarea experiențelor copilului, a imensului potențial pe care îl au creativitatea și sensibilitatea lui în construcția unor lumi posibile. Neascultându-i pe copii, nu ascultăm, de fapt, vocea distinctă a transformărilor din proximitatea noastră. Transformări care se nasc în laboratorul tuturor experiențelor posibile, în teatrul care-i poate pregăti pe copii pentru revoluțiile de mâine.

Lasă un comentariu