Despre locuirea precară a migranților romi în Grenoble, Franța

În perioada în care începeam documentarea pentru acest material, în septembrie 2015, mi-a atras atenția un filmuleț de pe Youtube: www.youtube.com/watch?v=Oi7B4Bv-kNc. O familie de migranți romi, care ocupase timp de trei zile o casă nelocuită într-o comună din Franța, este evacuată sub o rafală de strigăte, insulte rasiste și misogine ale câtorva zeci de persoane adunate în fața casei. Proprietarul casei nelocuite, care nu reușise să obțină de la procurori avizul pentru evacuare în timpul pe care și l-ar fi dorit, a apelat la vecinii săi pentru a-i determina pe ocupanți să plece. La presiunea umilitoare din partea vecinilor, familia părăsește casa, fiind escortată de jandarmi. Familia intrase în casa respectivă după ce fusese evacuată în vară, împreună cu alte 300 de persoane, dintr-o tabără de locuințe informale de pe bulevardul Esmonin, din sudul orașului Grenoble. Comuna în care a avut loc incidentul din filmare se numește Saint-Martin-d’Hères și aparține de metropola Grenoble. În ultimii ani, și chiar în luna iulie 2015, aici au avut loc evacuări în forță ale taberelor de romi migranți, fugiți de sărăcia și stigmatizarea de la noi din Est. Doar o parte dintre aceștia au fost relocați, iar restul au rămas în stradă. Primăria comunei este condusă de Partidul Comunist Francez, care a câștigat toate alegerile, din 1945 până în prezent.

De curând, am dat pur întâmplător de un alt filmuleț, postat tot pe Youtube de un activist rom din România, de data aceasta fiind vorba de evacuările romilor din Eforie Sud și demolările locuințelor lor informale, care au avut loc în dimineața zilei de 27 septembrie 2013: www.youtube.com/watch?v=ZhLTIWdnk9U. Descrierea reportajului video începe cu un avertisment ironic–amar, care rezumă cumva consensul administrațiilor centrale de la Paris și București în privința drepturilor sociale ale romilor: „România către Franța: Avem și noi buldozere!”

Aceste două episoade, alese la întâmplare, pun cei 13 ani de libertate de circulație și cei nouă ani de prezență a Romaniei în UE într-o perspectivă diferită față de cea dominantă – cea a mobilității, „civilizării”, prosperității. Și anume, pe cât de mare ne-a fost entuziasmul față de „libertatea de mișcare” în Europa, pe atât de liber și nestingherit s-a manifestat și se manifestă în continuare rasismul ca politică de stat și politică locală, de la București până la Paris. Pentru o mare de cetățeni români, libertatea de a circula nu aduce nici demnitate, nici oportunități și nici pe departe un trai decent. Barăcile din Eforie Sud, cele de pe Vulturilor 50 din București, ghetourile de la Pata Rât / Cluj sau Baia Mare nu sunt diferite de cele din Saint-Martin-d’Hères / Grenoble sau cele din periferiile Lyonului, pe care le-am văzut de curând. Condițiile de trai sunt foarte asemănătoare, iar evacuările de către jandarmi ale familiilor rome sărace, fără relocare, sunt la ordinea zilei în ambele țări. Deși unii dintre romii din România, pe care i-am întâlnit în taberele din Franța, mi-au spus că acolo au totuși un nivel de trai ceva mai bun ca cel de acasă – acces constant la hrană mai bună, servicii minime de sănătate mai bune, o plată mai bună pentru orice tip de muncă prestată – majoritatea trăiesc în continuare în sărăcie și marginalizare, iar unele probleme cu care se confruntă zilnic sunt similare celor pe care le aveau în România.

Migranții romi din Est – clandestini de 25 de ani

Conform unui raport publicat în 2015 de Amnesty International, în Franța locuiesc între 15.000 si 20.000 de migranți romi de naționalitate română, bulgară, cehă, slovacă, ungară, moldovenească, sau din țările din fosta Iugoslavie – Serbia, Croația, Kosovo. Majoritatea acestora au migrat în anii ’90, la scurt timp după căderea regimurilor din blocul estic. Deși trăiesc acolo de mai mulți ani, ei sunt considerați „clandestini” pe teritoriul francez și întâmpină dificultăți mari în a se integra. Ei rămân la marginea societății și locuiesc mult prea des în tabere informale și ghetouri. Romii din Europa de Est sunt deseori victime ale evacuărilor forțate din ghetouri și tabere, și ale conducerii lor la frontieră; școlarizarea copiilor este practic imposibilă în condițiile precare în care trăiesc, iar uneori aceasta este pur și simplu refuzată de primari, în unele localități; ei sunt stigmatizați de către autorități și sunt supuși la comportamente sau chiar violențe rasiste; în vara anului 2010, aceștia au devenit ținta politicii de stat „de luptă contra taberelor ilegale”, iar demolarea taberelor s-a bucurat de o promovare mediatică intensă din partea autorităților¹. La acestea, aș putea adăuga, din discuțiile purtate cu activiștii francezi, violența poliției și accentul pe care îl pune pe profilul etnic, prezentarea romilor în discursul politic public ca țapi ispășitori pentru problemele sociale sau economice ale țării – stigme asemănătoare contextului românesc.

Pe 26 august 2012, în Franța a fost emisă o nouă dispoziție interministerială care încurajează, însă nu constrânge prefecții să identifice soluții de sprijin pentru familiile rome care locuiesc în tabere (considerate) ilegale, prin efectuarea de diagnosticuri sociale. De asemenea, un delegat interministerial pe probleme de acces la locuințe și cazare a fost însărcinat cu misiunea de a coordona organizarea unor strategii de sprijin acordate persoanelor evacuate din tabere. La mai bine de doi ani de zile de la emiterea dispoziției, raportul Amnesty Franța din 2015constata că în marea majoritate a cazurilor, familiile rome continuă să fie evacuate fără a fi informate sau consultate în prealabil și fără să le fie propuse soluții de cazare adecvate sau relocări.

De vorbă cu o familie de migranți romi în Echirolles/Grenoble

În lunile martie și septembrie 2015, aflat la muncă în Franța, am vizitat două dintre taberele din orașul Grenoble, în care locuiau migranți romi din România și din alte țări est-europene. Am cunoscut câteva familii din România care s-au mutat în Franța în ultimii trei ani, în căutarea unui trai mai bun. Majoritatea proveneau din satele din Vestul țării (zonele Oradea-Arad), unde le-a fost din ce în ce mai greu să supraviețuiască. Îmi amintesc cum un tânăr rom în jur de 25-30 de ani, zilier pe un șantier în Grenoble, îmi spunea că acumulase la magazinul din sat din România datorii de peste 3000 de RON, numai pe mâncare pentru familia lui, el muncind la o firmă de salubritate din Oradea. A trebuit să plece pentru că, efectiv, nu mai putea să-și hrănească copiii. Ulterior am aflat că tabăra în care l-am întâlnit a fost evacuată de poliție în luna iulie 2015 și majoritatea celor care locuiau acolo, cu excepția câtorva familii relocate, s-au mutat într-o altă tabără, în condiții asemănătoare. În septembrie, am vizitat o altă tabără din sudul orașului, în cartierul/comuna Echirolles, unde i-am întâlnit pe Ioan și Angela, un cuplu cu vârste între 40 și 50 de ani, cu cei opt copii ai lor. Au ajuns acolo anul acesta, dintr-un sat din județul Bihor. Locuiau cu toții într-o baracă din lemn cu o singură cameră, de 10-12 metri pătrați, construită de ei. În interviu apare și Ioana, o cunoscută a familiei, prin care am ajuns la Ioan și Angela.

De cât timp spuneați că ați ajuns în Franța?

Angela: De șase luni de zile. Am ajuns în urmă cu șase luni și am și înscris îndată toți copiii la școală, dar deocamdată nu sunt locuri pentru ei. Asigurarea medicală încă nu e gata și așteptăm să vină și o asistentă socială, care încă nu a fost desemnată pentru noi. Ne tot amână, ne spun că va veni cineva, de pe o zi pe alta. Dosarul nostru pentru asistență socială, alocații și școală, e la Consiliul General. De trăit, trăim la containere. Dacă nu am niciun leu, unde să trăiesc? Copiilor le trebuie mâncare, le trebuie haine.

În România cum supraviețuiați? Era mai greu ca aici?

Angela: Mai greu ca aici, sigur, pentru că nu aveam chiar nicio posibilitate. Trăiam la sat, tot într-o colibă ca asta de aici, făcută de noi, cu opt copii. Ca și aici, nu aveam apă, dar curent aveam, trăgeam de la un vecin și îi plăteam 50 de lei în fiecare lună. O duceam greu, nu se putea trăi. Copiilor le trebuiau îmbrăcăminte, încălțăminte, rechizite, de unde să le iau? Nu mai zic că la școală nu se ocupa nimeni de ei… Eu, una, nu aveam decât alocația copiilor. M-am ocupat tot timpul numai de creșterea lor.

Ioan: Înainte de ‘89 am lucrat la gunoi, la Oradea, la curățirea orașului, apoi m-am mutat cu lucrul la Timișoara. La începutul lui ’90 m-am întors la Oradea și m-am pus înapoi la același lucru, până s-a închis și aia. M-am angajat apoi la altă firmă, dar a trebuit să plec și de–acolo după puțin timp, pentru că am fost lovit la cap cu o rangă de fier, în timpul serviciului. Am stat în spital două săptămâni, nu am mai putut continua lucrul dup–aia.

Și ce ai făcut după ce ți-ai pierdut serviciul, Ioan? Cum te-ai descurcat?

Ioan: Am luat un cal și am început să car fier, aluminiu, cupru, ce găseam. Așa ne-am întreținut.

Angela, spuneai că în Romania, în satul în care locuiați, nu se ocupa nimeni de copii la școală. Ai putea să-mi spui mai multe?

I-au văzut mai romi, mai săraci. Mergeau copiii toamna la școală, stăteau acolo în ultima bancă și nu se ocupa nimeni de ei. Prezența la școală a fost, dar munca cu ei – zero. Am copil de 14 ani care nu știe să scrie nici numele lui. Atunci pentru ce l-am mai dat la școală? Pe unul din ei l-am și retras după primul an. Aici, în Franța, am venit în primul rând ca să pun copiii la o școala, să învețe să scrie, să citească, ca să poată să se angajeze undeva la lucru dup–aia. O să ajungă băiatul mare și nu o să știe să scrie, să citească, ce-o sa zică? Că mama nu m-a dat la școală, nu? Am și o fetiță de cinci ani, uite-o aici, am înscris-o și pe ea la preșcolar, să învețe și ea să scrie, să citească, sau măcar să vorbească cât de cât franceza până ajunge la școală. Dar deocamdată nu am niciun răspuns la cererile mele. Merg săptămână de săptămână la Consiliul General și mă interesez. A spus primarul că vor face o ședință pentru a găsi tuturor copiilor de aici loc de școală. Dar în două-trei luni vine vacanța, vacanța de iarnă, și-apoi când îi mai dau la școală?

Cum ați ajuns în locul ăsta, în tabăra asta? Știați că sunt deja oameni din România aici?

Angela: Mai mult am aflat prin prieteni, oameni de la noi din sat, care au stat mai mult timp aici. Cum am aflat că putem veni, am făcut tot posibilul, am vândut altor oameni din sat locul și coliba în care stăteam, m-am împrumutat de la cunoscuți și am plecat. Am și acum datoriile alea, dar deocamdată nu am din ce să le dau, dacă nu a venit nici măcar asistența.

Cu vecinii francezi de aici, din zonă, cum vă înțelegeți?

Ioan :Bine, mai vin pe aici cu maşinile lor, ne mai ajută, aduc lucruri de care avem nevoie. Doar că până ajung ei de acolo, de la drum, aici în spate unde locuiesc eu, se termină toate ajutoarele, le iau cei din față primii. (n.a. Pentru a ajunge la căsuța lui Ioan și a Angelei, de la strada principală, trebuie să treci prin curtea comună a taberei, unde locuiesc alte 10-15 familii.)

Simțiți vreo schimbare în situația voastră de când ați ajuns aici? Ce speranțe aveți legat de locuință, de copii, de nevoile de zi cu zi pe care le aveți?

Ioan: Cu locuința nu prea, dar de mâncare așa este, facem rost, ne descurcăm. Mai facem și câte un ban, tot din adunat fier. Un 6-10 euro acolo la o tură îmi iese. Copiii i-am înscris pe toți la școală, sperăm să fie totuși mai bine.

Ioana: Dar mi se pare că nici aici nu or să stea foarte mult. Din câte am auzit, vor să evacueze și locul ăsta luna ce vine.

Ioan: Au venit într-o zi și de la Primărie câteva persoane să ne anunțe că vom fi dați afară de aici și ne-au luat și datele tuturor. Au spus că se caută locuințe pentru noi, dar nu se știe nimic sigur, nu ne-au dat vreo speranță. Ne-au spus că ne pot oferi să stăm la un hotel pentru o perioadă, mie însă mi-au spus că e mai greu să mă bage la hotel pentru că am prea mulți copii. Dar am auzit că pe toți pe care-i bagă la hotel îi trimite înapoi acasă, în România. Dacă ne scoate de aici, o să încerc să văd cum pot să rezolv altfel.

Și ce vă gândiți să faceți dacă vă evacuează de aici?

Ioan: Așteptăm, nu avem niciun plan deocamdată. Nu știm unde o să mergem. E clar că dacă intri și ocupi o casă din oraș, te dă imediat afară. Și oricum, cum să intru într-o casă străină? Dacă este a cuiva, care nu locuiește, dar are lucrurile personale și toate cele acolo? Intru eu să mă uit ce are omul în casă?

Evacuarea nu s-a lăsat așteptată prea mult…

La aproximativ o lună după ce am plecat de acolo, pe 27 octombrie 2015, la cererea primarului comunei grenobleze Echirolles, un alt primar al Partidului Comunist Francez, poliția a evacuat tabăra. În ea locuiau în total 120 de persoane, dintre care 75 de copii. O parte dintre cei evacuați au primit, într-adevăr, din partea Prefecturii, somații scrise care îi obligă să părăsească teritoriul Franței, așa cum îmi spunea Ioan că auzise că se procedează cu cei care merg la hotel². Pe 29 octombrie, Primăria Echirolles a publicat un comunicat de presă în care susține că doar două familii din tabără corespundeau criteriilor de acordare a cazării de urgență și că toți evacuații au fost tratați cu respect de către forțele de ordine. În comunicat se mai menționează că evacuarea s-a făcut în baza unei decizii definitive a justiției din 30 iulie 2015, ca urmare a unui proces demarat tot de primărie. Mai sunt invocate, în sprijinul evacuarii, mari nemulțumiri și îngrijorări ale vecinilor în legătură cu existența taberei³. Activiștii colectivului „La Patate Chaude”, un grup solidar cu evacuații, sunt însă de altă părere: „Nu ne îndoim de faptul că anumiți vecini s-au plâns în legătură cu această promiscuitate inacceptabilă a taberei și, cu siguranță, la aceștia se referea și primarul. Însă în ceea ce ne privește, noi nu am întâlnit decât vecini solidari care îi ajutau pe oameni cum puteau și care au confirmat că nu a fost vorba de vreo altă neplăcere decât insalubritatea, ale cărei cele dintâi victime erau chiar familiile care locuiau acolo, ele neavând acces nici la apă, nici la electricitate, și nici la serviciul de colectare a deșeurilor menajere⁴.”

Am aflat din presă că, la două zile după evacuare, un grup de 50 de persoane din cele evacuate au ocupat primăria Echirolles pentru a cere soluții de relocare pentru toți oamenii din tabără⁵. Același lucru îl aflu și de la Angela la telefon. Îmi spune că, la scurt timp după evacuare, au mers mai mulți dintre evacuați, împreună cu susținătorii, la primărie, pentru a cere să fie cazați. Au intrat înăuntru, cerând să discute cu primarul, dar au fost scoși cu forța afară și bruscați. Activiștii grupului „La Patate Chaude”, prezenți la acțiune, au scris că poliția a atacat protestatarii, părinți și copii, iar o fetiță de vârstă mică a fost rănită.

Familiei Angelei și lui Ioan i s-a oferit cazare temporară de către autorități într-un hotel din oraș, cu condiția de a păstra liniștea. Însă cum nu poți să promiți liniște atunci când ai în casă opt copii, au refuzat să meargă la hotel, preferând să se mute, împreună cu alți evacuați, pe un alt teren din alt sector al orașului, mai aproape de centru, unde locuiau deja și alți oameni. Acolo și-au construit o altă baracă din lemn, în care locuiesc acum împreună cu cei opt copii. S-a ajuns la o înţelegere între primărie și proprietarul noului teren, ca oamenii să poată rămâne acolo până în luna mai2016, când proprietarul va demara construcția unor clădiri. Între timp, șase dintre copiii lor, cei care aveau vârsta de școală, au început să meargă, în cele din urmă, la ore.

1 Comunicatul grupului „La Patate Chaude”: https://collectif16septembre.wordpress.com/2015/11/01/evacuation-du-bidonville-d-echirolles-la-honte/