Interviu cu Florin Tudorache

Foto: Bogdan Rusu

Cum ai ajuns să locuieşti pe stradă, ce s-a întâmplat? Spune-mi câte ceva despre tine.

Mă numesc Tudorache Florin Daniel, am 25 de ani și sunt născut în București, Sector 3. În 2010 s-a întâmplat cu accidentul. Eu am mai lucrat și înainte, pe la curățenie, din 2005-2006, în băncile OTP din București și din restul țării, sud-estul țării. Apoi m-am angajat la livrări de pizza. Și mi-a plăcut să mă plimb cu scuterul. Mergeam la două noaptea, nu țineam cont de semafoare, dacă era roșu o luam pe trotuar, dacă era galben treceam. Și în una din zile, era 30 iulie 2010, am plecat ca de fiecare dată de la serviciu cu scuterul, m-au văzut prietenii, m-au văzut frații, au strigat după mine, eu nu i-am auzit. Când ți-e scris să ai un accident, îl ai. Am venit la terasa unde lucram, am luat niște comenzi, era aproape doisprezece noaptea. Printre blocuri, pe lângă Secția 13 de poliție, aveam semn de „Cedează Trecerea”, dar era ascuns de un pom și nu îl puteam vedea. Eu mergeam cu viteză, credeam că am prioritate, șoseaua era goală. A intrat taxiul în intersecție, după care am intrat eu cu scuterul în partea din spate a mașinii. Nu aveam cască pe cap, cutia de pizza pe care o duceam la oameni acasă era la vreo cincizeci de metri în spate. A fost foarte grav. Am căzut cu capul de asfalt. M-am ridicat în fund să văd ce s-a întâmplat. Nu știu care a fost prima tendință, să fug, să plec, nu știu. Atunci când m-am forțat să mă ridic în fund mi s-a oprit respirația. M-am lăsat înapoi, cu capul pe pământ, m-am lovit în partea stângă și am intrat în comă. Am stat 45 de zile în comă la spitalul Sf. Pantelimon din București, apoi am fost mutat la Spitalul 9, după care la Sf. Luca, pentru recuperare pentru semi-pareză. Am semi-pareză pe partea stângă și trei găuri în plămâni. Cam așa s-a întâmplat. M-am gândit întotdeauna: cine a respirat patru-cinci minute pentru mine, până a venit salvarea? Apoi am înțeles că am respirat prin porii de aer de pe mâini și picioare. Cineva acolo sus a vrut ca eu să trăiesc.

Nu a fost prima dată când puteam muri. În 2005 era să mă înec în lacul I.O.R., în Titan. În 2006 jucam fotbal între blocuri, în Ferentari, și am intrat cu capul în colțul unui balcon, și am opt copci în partea stângă. Și în 2010 a fost accidentul, care a fost și ultima tragedie pentru mine. În 2012 am plecat la mama mea, am plecat din țară șase luni, m-am întors înapoi. Fosta mea prietenă avea copil cu altcineva și locuia cu el. Acum i-a venit al doilea copil și de atunci sunt singur. Nu mai am prietenă, nu mai am bani, dar sunt conștient că ce e al meu e pus deoparte și sunt sigur că Dumnezeu mă va ajuta.

Unde locuiești acum?

Păi, am avut casa părintească până în 2006. Nu știu exact în ce lună, a trebuit să vândă casa, fiindcă aveam datorii la întreținere. Era proprietatea lor, dar a trebuit să vândă pentru că altfel ar fi scos-o la licitație și ar fi luat și mai puțini bani. De atunci am rămas fără casă, din 2006. Au vândut casa și am rămas cu foarte puțin, 120 de milioane, lei vechi. Au împărțit părinții: 80 mama și 40 taică-meu. De atunci a fost fiecare pe drumul lui. Mama mea a plecat din țară în 2008, iar tatal meu a stat la un centru la Anghel Saligny, un adăpost de noapte pentru oameni care nu au casă. Și eu am stat din 2006 până în 2008 la centrul Sf. Macrina din București, Sectorul 2, lângă PRO TV, acolo. Am stat acolo până în 2008, când am făcut optsprezece ani, apoi am stat într-un apartament social trei săptămâni, apoi am stat cu chirie, ba la Lazăr, la fundație, apoi iar chirie, apoi la fratele meu, iar chirie, iar la Lazăr. Așa mi-am petrecut timpul. Am stat din nou în apartament social în 2010, înainte de accident, o lună-două, cam așa, și apoi a fost evenimentul ăsta tragic cu accidentul. Atunci viața mea s-a schimbat. La accident parcă jumătate din mine a murit – partea stângă. E mai greu cu semi-pareză. Și așa, un sfat pentru cititori, pentru prietenii noștri, pentru tineretul din ziua de azi, ar fi să nu meargă cu scuterul. Nu știu, poate eu eram vitezoman, eram obosit, îți dai seama, lucram de la 11 ziua până la 12 noaptea. Era cam ultima comandă în seara aceea când s-a întâmplat accidentul.

Mai lucrezi acum?

Acum nu pot lucra, cu semi-pareză. Adică, nu pot lucra cu acte, angajat. Dacă lucrez cu acte, îmi taie pensia. Dar așa, să lucrez cu ziua, să adun mizerie, să adun moloz de pe șantier, să ajut pe cineva cu ceva, pot așa, să lucrez ceva ușor. Nu am voie să lucrez ceva greu.

Unde dormi în noaptea asta?

La centrul Sf. Lazar, Concordia, în Băneasa, pe strada Apicultorilor.

Și cum e pentru tine?

E frumos. Acolo e a doua casă. Mă înțeleg cu toți, cu educatorii, cu voluntarii.

Cât timp poți sta acolo?

Până la treizeci și cinci de ani. Adică aș mai putea beneficia încă zece ani de acum încolo, dar nu cred să mai stau atât în cămin. Sper să mă mut cu chirie, ori să-mi găsesc o prietenă care are casă, să mă mut la ea. Dar, pe viitor. Nimeni nu știe viitorul.

Ce relații ai acum cu părinții tăi?

Păi mama e plecată, iar tatăl meu e în București și mă mai întâlnesc cu el. Ne mai ajutăm și cu frații. Îi mai dau bani când au, îi mai iau de mâncare, țigări. El are o boală de piele, psoriazis, pe care a căpătat-o pe sistem nervos în 2003, când a murit mama lui.

Cum vezi tu interacțiunea persoanelor fără adăpost cu restul societății?

Părerea mea este că nu este o diferență foarte mare. Suntem toți oameni, suntem egali, suntem la fel, dar datorită sorții și părinților și felului în care te-ai pregătit tu în viață, de a face o școală, un curs, ceva pe care să te poți baza pe viitor, să te poți întreține singur. Noi am fost crescuți toți într-o singură garsonieră. Patru frați și cu părinții, șase persoane, într-o singură garsonieră, comfort trei. E foarte mică așa o cameră. Dar ne-am descurcat. Am avut ce mânca, n-am avut, ne-am descurcat. Poate au fost zile în care nu am mâncat sau am mâncat doar pâine și cartofi prăjiți, dacă am avut. Deci, nu am avut ce am acum: dimineață, mic dejun, la prânz, felul unu, felul doi, desert, seara, la fel, iarăși mâncare, nu le-am avut. Dar eu nu vreau să treacă și copilul meu prin ce am trecut eu, nici măcar să știe ce am pățit eu, pentru că nu cred că îl poate ajuta cu ceva. Așa a fost soarta. Asta e viața. Mergem mai departe, ne luptăm să trăim, să supraviețuim.

Ce îți dorești să faci în viitorul apropiat?

În primul rând, mi-ar trebui o prietenă, care să mă ia la ea acasă, să pot să stau la ea și apoi pe viitor, un an-doi-trei, să ne cunoaștem mai bine și să întemeiem o familie. Mai fac un copil-doi. Îmi doresc și un băiețel, dar așa a fost să am o fetiță, care are acum cinci ani. Stă cu mama ei și cu o familie care a vrut într-un fel să adopte copilul. Are tot ce îi trebuie fetița mea. Are tot ce nu am avut eu și toți frații mei la un loc, iar eu îi ajut cum pot.

Dacă fac recuperare pentru semipareză, o să pot și munci din nou, într-un an-doi. Deocamdată nu am găsit un spital în Sectorul 3 unde să pot face recuperare, dar sper să găsesc cât de curând. Și orice sfat, orice vorbă bună, mi-ar fi de mare folos. Nu ajutor cu bani, ci să mi se dea o direcție, un sfat, unde pot să fac recuperare, pe partea asta. Orice sprijin acordat va fi foarte de folos.

Viața mea acum nu este atât de ușoară pe cât pare, dar nici grea. Dacă ești optimist și gândești pozitiv, poți realiza mult mai mult decât crezi. Trebuie să ai încredere în tine, să spui mereu: „Pot face și asta, și asta”. Și viața va fi ușoară, sau mai bună. Viața nu e ușoară pentru nimeni, că fiecare lucrează ca să-și întrețină familia, fiecare părinte, fiecare rudă din neamul nostru. Dar speranța moare ultima! Și să rămânem optimiști, că e cel mai bine.

Aș vrea să apară povestea mea undeva, să o știe și alții, ce am trăit, prin ce am trecut. Oamenii ar fi bine să-i ajute pe cei fără casă. Nu neapărat cu bani, ci cu ceva de mâncare, cu haine, cu sfaturi, să-i consilieze, să vorbească cu ei, să asculte ce au pe suflet. Așa ne putem ajuta unii pe alții.