Interviu cu FLORIAN VODĂ

Pe Vodă l-am văzut în 2001 la Teatrul Creangă în spectacolul Acasă (text: Ludmila Razumovskaia, regia: Radu Apostol), care a revoluționat teatrul românesc prin abordarea social-comunitară și prin construcția poetică solidă. Acasă a fost un spectacol deschizător de practici teatrale și reflecții estetice și politice profunde, asupra unor realități extrem vulnerabile, asupra lumii fragililor indezirabili pe care arta consacrată îi fentează de cele mai multe ori la nivelul autoreprezentării. Spectacolul Acasă a fost creat de regizorul Radu Apostol cu un grup de copii ai străzii și două actrițe, după o perioadă de lucru de 6 luni. În Acasă, „copiii din beton și vise” le vorbeau copiilor și adulților din sală despre „sub-copilării” abuzate, despre copilării ținute sub capacul canalelor în care viețile sunt lupte zilnice pentru supraviețuire. Acasă propunea un teatru al provizoratului amenințat continuu, adăpostit pe o scenă mare, în care transformarea invizibililor în vizibili putea fi posibilă, în care spectacolul își lua revanșa politică în fața unei realități marginalizate. În care tot ce era incomod de privit ne confrunta cu radicalitatea privibilului. Față în față, copii și adulții trăiau pe bune realitatea expulzării din teritorii sigure, realitatea descuamării corpului social solid care îi ține pe marginalizați la distanță. Cei nereprezentați se auto-reprezentau și-și defineau poetic și politic un loc al lor și numai al lor. (Mihaela Michailov)

Fotografie din spectacolul Acasă

Povestește-mi puțin despre perioada în care ai locuit pe stradă. Unde stăteai?

Unde stăteam nu era nimic sigur, îți dai seama. Am locuit pe stradă de la 6 ani și jumătate la 17 ani. La început era sentimentul ăla că ești liber total, că nimeni nu-ți ține socoteală când vii, când pleci, unde mănânci. Eram copil și știi cum e: când ești copil, totul ți se pare minunat sau, nu știu, reușești să găsești bucurii mereu. Sigur că erau și multe chestii nasoale: polițiști care te băteau, te trezeau, te băteau și te aruncau afară din metrou, oameni care încercau să te implice în tot felul de chestii, și tot așa. Dar în rest este o joacă, na, ești copil și-ți creezi paradisul tău. Eram liber și nu aveam valorile astea: tu ar trebui să ai o casă, ar trebui să te speli, să mergi la școală ca să ajungi ce vrei tu… Totul era o joacă pentru mine. Era acolo, atunci, și era magic, pentru că eram mic și nu percepeam totul așa cum am perceput mai târziu. Stăteam pe la metrou pe la Big Berceni. Era un loc bun pentru că era aproape de piață și era ușor să-ți procuri mâncarea.

Ai stat și-n canal?

Da, am stat. Percepeam atunci canalul… uau… țestoasele Ninja! N-am stat foarte mult în canal. Îmi plăcea mai mult outdoor. Dup-aia am avut o perioadă în care am locuit în Orășelul Copiilor – iarna și vara –, și-ți dai seama că era o nebunie pentru mine. Am stat 4 ani, începând de la 9 ani, și știam toate jucăriile alea, toate mașinuțele, tot, tot. Iarna era puțin mai greu pentru că era frig și trebuia să găsesc un loc unde să mă adăpostesc.

Cum ai ajuns să locuiești pe stradă?

A murit maică-mea când aveam 6 ani și am fugit de-acasă. N-am avut niciodată nicio legătură cu taică-miu, nu l-am simțit ca pe tata, ci ca pe cineva care creștea un copil ca să creadă că e copilul lui. Mai târziu am aflat că eram înfiat. Tata n-a fost niciodată cu mine, l-am simțit întotdeauna în stânga mea, niciodată în dreapta mea. Vroiam să fug și să scap de tot, să fiu eu așa cum mă modelez eu. Vroiam să fiu liber. Simțeam asta, dar nu știam să exprim în cuvinte. Asta… nevoia de libertate. Dup-aia, pe la 17 ani, s-au mai schimbat lucrurile. Au început să-mi placă fetele, îmi doream să fiu curat ca să se uite la mine, stăteam așa și le priveam… Creștea ceva în mine, nu mai eram copilul ăla. Și eram murdar, și mă simțeam așa… Și ușor, ușor, a trebuit să-mi doresc să mă schimb și schimbarea a venit. Am început să mă duc la un Centru de zi prin Dristor. Mergeai ziua, îți spălai hainele, mâncai, era un program, erau un psiholog și un asistent social care încercau să te ajute să te integrezi, să te duci la școală…

Te-ai dus la școală?

M-am dus. Trebuia să merg cumva și atunci m-am dus. Mă rog, la Centru nu mă primeau chiar în fiecare zi pentru că eram mai „dur”, aveam opinii, uneori le spuneam verde în față ce cred. La Centru l-am cunoscut pe Radu Apostol care venise să lucreze pentru spectacolul Acasă. Inițial cei din Centru n-au vrut să mă lase.

De ce?

Pentru că ziceau că sunt super rău și o să fac probleme. Dar Radu a vrut să joc și m-a luat. Pentru mine, Acasă a fost un tren care m-a salvat, mi-a umplut hard-ul cu lucruri mișto. Am avut șansa să cunosc oameni deștepți, devotați în ce fac, cu meserii mișto. Radu a fost îngerul meu păzitor. El e un psiholog foarte bun, și mă făcea să ajung singur la o anumită stare. E un om care vibrează, e acolo, cu tine. Dorința mea a fost mereu să nu mor ca prostul, să învăț cât mai multe. Îmi rămâne în minte emoția aia din Acasă, când vedeam oameni în primele trei rânduri cu lacrimi în ochi și simțeam că povestea noastră ajunge undeva, că le spunem: „uite, viața e și despre asta, despre copii de pe stradă pe lângă care treceți zilnic și care par să n-aibă nicio șansa. Vedeți cum stau lucrurile? Cam așa stau… hai să ne schimbăm puțin! Ce ziceți, vreți? Nu puteți să ignorați la nesfârșit niște realități!”. Prinsesem aripi. Simțeam că sunt în trenul ăla bun. La început am fost neserios pentru că nu prea înțelegam cum stau lucrurile. Eu la teatru… chestii… ce să fac eu la teatru? L-am întrebat pe Radu: ce câștig? Nu ca bani, dar ce câștig în timpul ăla. Poate că trenul meu apare în alta gară și eu stau aici și-l pierd. Mi-a zis că trebuia să vin în fiecare zi la Centru, că repetăm și că facem un spectacol. Centrul era un spațiu în care te încărcai, față de stradă unde erai mereu în gardă. Și ușor, ușor, am început să vin zi de zi. Radu ne ducea la teatru foarte des, ne scotea la Mc – îmi plăcea asta. Ne făcea să ne simțim cineva! Era ceva nou pentru mine: alt mediu, alți oameni, nu mai erau cartieriștii ăia. La început recunosc că am mers mai mult la mișto, dar dup-aia a început să-mi placă mult și să nu mai vreau să se termine. Eram foarte entuziasmat de tot ce mi se-ntâmpla. Eram într-un „uau!” continuu. Dup-aia, în paralel, am început să lucrez la ARAS (n.m. Asociația Română Anti-SIDA), care se ocupa de homeleși, prostituate – iar alt mediu, alți colegi. Am crescut lângă oameni minunați, foarte devotați. Eu întotdeauna am zis că am noroc de oameni. Sunt două vorbe pe care nu le-am uitat niciodată. Una a zis-o maică-mea, înainte să moară. Mă țineam de piciorul ei în bucătărie și mi-a zis: „Eu o să mor, tu trebuie să ai grijă de tine”. Și a doua a zis-o Radu: „Mă, Vodă, tu ești băiat mare și înțelegi multe lucruri”.

După spectacolul Acasă, ați primit un apartament.

Da, și am stat acolo cam 7 ani. La început am fost 6 în apartament, apoi am rămas 4 și apoi – 2. Am dus mulți oameni din cartier la teatru. Oameni care-au mers la teatru când au fost mici, la Albă ca Zăpada, și de-atunci nu mai fuseseră. Le ziceam: haideți și voi să vedeți cum e la teatru! După ce-am plecat din apartament a fost o prăpastie. Am stat vreo 2-3 luni la Big, la piață, la un prieten care ajuta acolo la încărcat-descărcat. Dormeam într-o gheretă în care dormea și el. Boschetăreală. Știam că pot să ies de-acolo, dar a fost greu. A fost așa, ca un workshop, experiența aia. Dup-aia a urmat pușcăria

Pentru ce-ai fost închis?

Droguri. Trafic de droguri. Am făcut asta cam trei-patru ani. Sunt o mie de lucruri din care poți să faci bani, numai că eu mi-am ales unul prost. Na, e și adrenalina aia pe care ți-o dă.

Cât ai stat în pușcărie?

Doi ani și două luni. Spre final, când știam că urma să ies, mă gândeam: cum o să reacționez? Când am ieșit, am simțit c-am stat doar o secundă acolo, asta am simțit, deși a fost foarte nasol. În celulă am fost de la 9 până la 34. N-ai loc unde să stai joi, n-ai loc unde să mănânci, e horror. Este inuman. Nu poți să ai pretenții că omul ăla care iese de-acolo poate fi mai bun, pentru că se dezumanizează. E o bătaie de joc totală. Avem super activat răul în noi și-l exploatăm ca să vedem cât de rău e răul.

Acum cu ce te ocupi?

M-am apucat de masaj și toată vara am fost la mare să fac asta. Și vreau să continui cu asta. Am scris și un scenariu cu un regizor de film, inspirat din experiențe pe care l-am trăit și sper să reușim să facem un film de scurt metraj. L-am scris pe fugă și acum ne apucăm de treabă. Sunt scene din Orășelul Copiilor, din locurile unde-am stat. Vreau să fie și o scenă pe care am înțeles-o abia mai târziu, când am crescut. Ești mic, e foarte frig, dormi pe o bancă. N-ai nimic în picioare. Ai doar niște pantaloni jerpeliți. Și vine un polițist și te bate cu bastonul peste tălpi.

Ce-ți dorești cel mai mult acum?

Să mă simt bine cu mine încât să fie bine în jurul meu. Sunt lucruri pe care mi le doresc, dar în același timp, parcă n-am tupeul să mi le doresc. Nu vreau să mă arunc. Îmi doresc să am un venit constant, să mă implic în social, să fac atelier de pictură cu copii defavorizați la care să invit artiști mișto, aș putea să fac și o tabără cu ei la un moment dat. La un moment dat m-am gândit să merg să fac masaj în centre de bătrâni. Mi-ar plăcea să fac spectacole implicate social, pentru că la început teatrul asta a fost – social pur, dup-aia a devenit spectacol. Ca să le scot scamele din ochi oamenilor care nu mai văd dincolo de-un job, de-o proprietate, dincolo de ce-au apucat să știe. Eu nu vreau proprietăți. Am eu o vorbă: dacă mă simt bine, din pereți cresc flori. Când a înflorit liliacul acum vreo doi ani, am rupt o crenguță – mie-mi place mult cum miroase – și trebuia să merg la Universitate. Am coborât la metrou, obosisesm de cât îl mirosisem și nu știam ce să fac cu el, că nu voiam să-l arunc. Am văzut o găurică în perete și-am pus liliacul acolo. M-am uitat și-am zis: frate, floarea asta e de-acolo! Acolo trebuia să fie de când s-a născut. Și mi-a venit fraza asta: dacă mă simt bine, din pereți cresc flori.

Ce e pentru tine o casă?

Un loc unde te-ncarci. Un loc unde te relaxezi, mănânci, te speli, faci dragoste dacă ai cu cine. E locul ăla în care te storci ca buretele, după ce-ai absorbit atâtea afară. Toată lumea ar trebui să aibă o casă. Orice om pe lumea asta trebuie să aibă un loc unde să doarmă, să mănânce și să se spele. Nu jigni omul, nu-l lăsa fără astea că s-ar putea să-l pierzi pentru totdeauna! Eu, când stăteam pe stradă, nu-mi dădeam seama că n-am atâtea, dar au existat momente în care m-am întrebat: de ce mi se-ntâmplă mie asta? Tu vezi cum trăiesc alții, ce au, și simți o frustrare. Au existat clipe când mi-aș fi dorit să dispar pur și simplu. Nu să mor. Să dispar. Să se stingă lumina. Cum să scoale un polițist de 35-40 de ani pe un copil care doarme la metrou, desculț, îmbrăcat cu niște pantaloni vai de capul lui, și doar cu o bluză pe el, pe un frig de mori, cu bastoane la tălpi? Cum să dea într-un copil în halul ăla? Pe mine m-a spart asta! Ăsta e unul dintre lucrurile alea… care ți se-nfig în carne! Atât de rău e răul! Un om cu un baston care te rupe cu bătaia pentru că poate! M-au luat de multe ori de pe stradă polițiștii. Mă duceau la secție și mă băteau cam o jumătate de oră. Eram zebră. Dădeau cu bastonul în mine ca într-un sac. Cum bați covorul. Ți-am zis că mă gândesc uneori: de ce mi s-au întâmplat mie toate astea? Și cred că numai oamenilor puternici li se dă asta. E o carte foarte grea. Așa simt. Am reușit să mă simt bine cu mine. În spatele meu e o bază de date. Unele se cern, dispar, altele rămân.

Interviu realizat de MIHAELA MICHAILOV