de Adrian BRICIU

Concentrarea terenurilor agricole în mari exploatări agro-industriale, cu scopul de a satisface așteptările de profit ale proprietarilor și acționarilor, are efecte negative sociale și de mediu: latifundizarea agriculturii prin scumpirea terenurilor agricole și prin excluderea țăranilor și micilor fermieri de pe piața terenurilor agricole, care duce mai departe la forțarea vânzărilor de teren, în timp ce 66,1% din familiile din mediul rural nu au venituri suficiente pentru traiul de zi cu zi (potrivit INS, 2013). Mai mult, deciziile privind folosirea pământurilor – luate la mii de kilometrii distanță de satele unde se află pământul lucrat, de către CEO și manageri – favorizează practici agricole care să aducă profit imediat, ceea ce periclitează dezvoltarea sustenabilă a mediului rural, prin practici de agricultură intensivă și comasarea terenurilor agricole.

România se confruntă în ultimii 15 ani, ca și alte state central și est europene, cu o acaparare accelerată a terenurilor agricole de către mari exploatări agro-industriale. Un studiu realizat în 2016 de către Transnational Institute pentru Comisia de Agricultură din cadrul Comisiei Europene arată că aproximativ 40% din terenul agricol al țării este exploatat de către companii agro-industriale străine. Totuși, topul latifundiarilor din România este dominat, încă, de afaceriști români cu relații politice. Cel mai mare latifundiar al țării este Constantin Duluţe, un apropiat al răposatului Culiţă Tărâţă, care exploatează prin SC Agricost SRL peste 56.200 hectare de teren agricol în Insula Mare a Brăilei, urmat de Adrian Porumboiu (prin Comcereal SA) şi Ioan Niculae (prin Interagro SA). Dacă sudul și estul țării sunt dominate de latifundiari neaoși, vestul țării este o bonanță pentru o amestecătură pestriță de investitori străini: conți (ca familia Bardeau care exploatează peste 21 de mii de ha în 3 județe din vestul țării), instituții financiare (ca RaboBank care exploatează aproape 21 mii de ha), sau companii agro-industriale (ca Emiliana West Rom care exploatează aproximativ 12 mii de hectare).

Nu voi stărui asupra cauzelor care au dus la această situație, ci doresc să atrag atenția asupra a două mari efecte negative ale concentrării terenurilor agricole: unul social (latifundizarea agriculturii și împiedicarea apariției unei clase de mici fermieri și procesatori în satele românești) și altul de mediu (pierderea biodiversității și a solului ca urmare a practicării agriculturii intensive). Un prim efect al acaparării terenurilor agricole a fost, bineînțeles, scumpirea lor. O estimare făcută de Transnational Institute arată că prețul terenurilor agricole a crescut în România cu 150% în ultimii ani. Acest lucru duce încet, dar sigur, la excluderea țăranilor și micilor fermieri de pe piața terenurilor agricole, întrucât aceștia pur și simplu nu pot concura financiar pe piața funciară cu marii latifundiari. De exemplu, în unele sate din județul Timiș și Arad, 1 ha de teren agricol costă între 6000 și 7000 de euro, o barieră teribilă pentru țăranii care doresc să facă trecerea de la exploatații de subzistență sau de semi-subzistență spre ferme sustenabile financiar pe piața agricolă. Scumpirea pământurilor agricole (și a arendei) este, de asemenea, un impediment major pentru tinerii care vor să înceapă o mică afacere agricolă. În lipsa unui capital consistent, accesul la pământ le este blocat, iar asta nu face decât să crească viteza cu care tinerii din mediul rural pleacă peste graniţe pentru a-şi găsi un loc de muncă.

Mai mult decât atât, marile exploataţii agro-industriale nu compensează pierderea acestor oportunități, ci dimpotrivă contribuie la creșterea șomajului în zonele rurale întrucât creează foarte puține locuri de muncă. Spre exemplu, SC Ineu SRL, exploatează în Arad și Timiș 11 mii de ha de teren agricol, dar are doar 6 angajați incluzând mecanicii agricoli, iar grupul Transavia a creat doar 12 slujbe (în principal posturi de mecanici agricoli și paznici) pentru operațiunile sale de exploatare a celor 12 mii de ha din județul Cluj. Pe termen lung, satele ale căror terenuri au fost acaparate de mari latifundiari și care nu se află în apropierea unui centru industrial se vor depopula, o situație bine documentată în multe țări din sudul global afectate de acapararea terenurilor agricole.

Un alt efect al acaparării pământurilor îl constituie latifundizarea și polarizarea excesivă a agriculturii românești. Pe de o parte, avem o clasă, restrânsă numeric, de mari latifundiari care dețin suprafețe întinse de terenuri agricole (în medie mii de hectare), iar de cealaltă parte avem o clasă, mare numeric, de țărani care dețin suprafețe extrem de mici de pământ (sub 1 ha), care practică agricultura de subzistență și pe care creșterea prețurilor terenurilor agricole îi împiedică să facă pasul către o agricultură medie orientată înspre piață. Nu este de mirare că în 2013, 66,1% din familiile din mediul rural nu aveau venituri suficiente pentru traiul de zi cu zi (potrivit INS). Pentru a pune lucrurile în perspectivă: 71% din exploatările agricole din România sunt exploatări de subzistență de sub 1 ha, 27% sunt exploatări de semi-subzistenţă cu o suprafață între 1 și 10 ha (se estimează că acestea produc aproximativ 25-30% din hrana consumată la nivel național), 1,6% dintre exploatări sunt între 10 și 100 de ha, iar abia 0,3 % din exploatări sunt peste 100 de ha.

Acapararea de terenuri de către investitori agricoli atipici, cum sunt instituțiile financiare, face ca deciziile privind cum va fi folosit pământul (în ce scop, pentru ce cultură, pentru cât timp, cine sunt furnizorii, care este piața de desfacere, etc.) să fie luate la mii de kilometri distanță de satul unde se afla pământul lucrat, de către CEO și manageri a căror principală preocupare este satisfacerea așteptărilor acționariatului. Acest fel de a face agricultură favorizează practici agricole care pot aduce un profit cât mai sigur și imediat, iar asta periclitează dezvoltarea sustenabilă a mediului rural. Marile ferme nu vin neapărat în întâmpinarea nevoilor de hrană ale comunităților locale, ci sunt mai degrabă sensibile la evoluția prețurilor pe piața de materii prime agricole, iar o urmare a acestui fapt este că un număr tot mai mare de hectare este transferat dinspre producția de alimente înspre producția de culturi nealimentare.

Spre exemplu, în urma creșterii cererii de rapiță nealimentară, datorată interesului crescut în biodiesel, cultura de rapiță a explodat în ultimii ani – în 2016 România intrând între primii 10 producători mondiali de rapiță. Acest lucru are efecte negative atât asupra mediului înconjurător (în special datorită degradării solului, întrucât cultura de rapiță sărăcește rapid terenul de nutrienți și e nevoie de ani pentru a reface solul), cât și asupra pieței alimentare locale, limitând accesul la hrană proaspătă pentru locuitorii zonei. De fapt, marile exploatări agro-industriale favorizează practici intensive ce se bazează pe monoculturi, pe folosirea intensivă a fertilizanților chimici și a pesticidelor în mod preventiv, iar toate acestea au un impact negativ serios asupra mediului: de la degradarea solului și a apei, până la pierderea biodiversității. Pentru a da un singur exemplu, conform unui raport al guvernului german, în ultimii 30 de ani, din cauza agriculturii intensive, numărul de păsări sălbatice care trăiau în zone agricole a scăzut cu 57%.

Efectele negative asupra mediului apar nu doar ca urmare a practicilor de agricultură intensivă, ci și ca urmare directă a acaparării terenurilor agricole. Pentru a scădea costurile de exploatare, mulți latifundiari comasează terenuri. În multe cazuri această practică înseamnă tăierea perdelelor forestiere, remodelarea peisajelor, eliminarea vechilor islazuri, colmatarea de mici cursuri de apă sau chiar devierea unor râuri – așa cum s-a întâmplat în Dudeștii Vechi (jud. Timiș), unde râul Aranca a fost deviat, în ciuda protestelor localnicilor, de către Emiliana West Rom.

Cazul de la Dudeștii Vechi împreună cu cel de la Zarand, în care este implicată banca olandeză RaboBank, arată perfect cum violența structurală îndreptată împotriva țăranilor se transformă în violență directă. O investigație făcută de CRJI și De Correspondent [platformă online de ştiri din Olanda, n.ed.] a scos la iveală că unele vânzări de pământ către RaboBank s-au făcut fie forțat, fie prin intermediari cunoscuți ca infractori condamnați, fie cu amenințarea directă a unor primari. În Dudeștii Vechi, localnicii povestesc (într-un reportaj realizat de Vlad Odobescu pentru Casa Jurnalistului) cum Emiliana West Rom (latifundiarul zonei) mută cu de la sine putere granițele terenurilor agricole, țăranii rămânând cu cele mai proaste terenuri, cum îi șicanează pe țărani intrând peste parcelele lor și distrugând-le culturile, cum ară drumurile vechi dintre Dudeștii Vechi și localitățile învecinate, obligându-i pe țărani să ocolească și zeci de kilometri ca să ajungă la propriile parcele, cum au închis râul și îi obligă pe țărani să plătească pentru apă. Toate astea au scopul de a-i convinge pe țăranii care nu și-au vândut terenurile să o facă.

Din păcate, această evoluție nu pare să se schimbe și nici să încetinească. Niciun guvern din ultimii 20 de ani nu a avut politici consistente de stopare a acaparării terenurilor agricole și nici politici de susținere a accesului la pământ pentru micii producători din România.

Adrian Briciu este membru ASAT – Asociația pentru Susținerea Agriculturii Țărănești.