de Costi ROGOZANU

Există deja un gen aparte, consolidat în presa românească: punerea la zid a „leneșului”. Ce e leneșul? E acel cetățean care nu vrea să se angajeze pe un salariu mic, preferând să-și asigure alternativ supraviețuirea. Este acuzat că trăiește din asistență socială, deși ajutoarele de acest tip nu pot asigura nici măcar plata utilităților elementare. Cum trăiește? Cei mai mulți sunt masați în zona rurală, deci trăiesc la limită din cultivarea pământului și creșterea animalelor. Câți sunt? 200.000-300.000 de oameni în funcție de cine-i numără. Sunt ei atât de importanți într-o țară cu 18 milioane de oameni? Sunt, din motive de propagandă și coerciție. Un muncitor prost plătit altfel se uită spre hăul care se deschide dincolo de jobul său, dacă știe că se duc pe asigurări de sănătate și cele câteva sute de lei care i-ar asigura un minim. Nu cred că e vorba întotdeauna despre penuria de mână de lucru, cât despre un fenomen de dominație absolută a propagandei pro-business în defavoarea muncitorilor.

Există un întreg model de business care s-a dezvoltat în ultimii zece ani, acela al fabricii plasate strategic în marginea câte unui oraș/orășel de provincie, de unde poți culege pe o rază de 30-40 de km mână de lucru ieftină din mediul rural. Exploatarea intensivă a forței ieftine de lucru este cel mai de succes model de business: în România se lucrează la bandă atât de ieftin, încât nu are rost investiția în minimă schimbare tehnologică, de aici pleacă exporturile cele mai bănoase (și în același timp, tot acest model de business permite exportarea fără probleme a profitului în interiorul unor companii transnaționale mai mari).

„Lenea” este și o scuză a unei practici a angajatorului care e interesat să „rotească” muncitorii. Pe scurt, îl iei, îl muncești de-i sar ochii vreo șase luni și apoi nu-i înnoiești contractul. Îl lași să dispere șase luni, îl angajezi iar. Cu un astfel de traseu, ca angajat, nu ai cum nici să ceri măriri salariale, nici să ripostezi la ore suplimentare sau plătite prea puțin. Deci e important să ai un cor de imprecații mediatice împotriva angajaților pentru a justifica o manieră sălbatică – garantată de codul muncii așa cum a fost asumat de Boc et comp. – de a face angajări și concedieri. Concedierea e deja parte din strategia de resurse umane în cele mai multe din industriile României. Când concedierea e strategică, e normal să încurajezi o puternică propagandă despre lenea lucrătorilor.

De câțiva ani, „lenea” este legată de o criză a mâinii de lucru în câteva zone puternic industrializate. Datele privesc mai ales vestul țării și mai ales pentru anumite zone (Banat, Arad, Satu-Mare), dar ele nu reflectă o criză susținută complet de date. Se invocă tot timpul lipsa de flexibilitate a mâinii de lucru, dar nu se observă inflexibilitatea capitalului. Sunt zone întregi în România unde nu ai unde să te angajezi, nici dacă ai vrea un salariu de mizerie. O fi criză de mână de lucru în Arad, dar în Vaslui nu e, iar acolo nimeni nu investește pentru că statul a făcut prea puține investiții la rândul lui. Acolo, povestea arată în general și mai crud și este relatată cu sadism de presă. În Moldova, de exemplu, tiparul poveștii e cam așa: investitorul divin e de obicei legat de câte un vătaf local care ar vrea să deschidă o făbricuță cu angajați semi-sclavi care, evident, nu se înghesuie să muncească. Și atunci începe o ofensivă împotriva ajutoarelor cu 100-200 de lei de persoană. Respectivul investitor este tipicul activist al partidului cu importante sectoare feudale (pesediști, dar și liberali) și atunci nu e întâmplător că am avut săptămânile trecute un atac armonios la adresa venitului minim garantat venit și dinspre Tăriceanu, dar și dinspre ministrul PSD, Olguța Vasilescu. Capitalul în România funcționează pe câteva etaje, dar e simplificator să-l vezi drept multinaționale vs. autohton. Ceea ce se cheamă „autohton” este de foarte multe ori rezultatul unor subcontractări efectuate de marile companii, lucru în franciză sau pur și simplu drenare din bani publici cu muncă la negru sau la gri.

Avem, așadar, o legislație defavorabilă angajaților – puterea lor de negociere în mediul privat este extrem de slăbită legal –, avem o presă extrem de ideologizată anti-angajați, avem o clasă de mijloc care se agită pe străzi împotriva corupției în forma ei cea mai puțin malignă, cea publică, în timp ce corupția și spolierea private exultă de un deceniu. Iar la acest ultim capitol putem întreba foarte simplu câți angajați pentru contracte publice au lucrat la negru?, câți au ajuns prin subcontractare muritori de foame neasigurați pe fonduri publice? Mâna de lucru suferă atacuri de pe două fronturi, un front „civilizat” multinațional care scoate mâna de lucru din zona nefiscalizată, dar o bagă într-o formă de coerciție greu întâlnită în alte părți de Europă. Și un front al antreprenorului local încă legat politic de fonduri publice sau pur și simplu subcontractor pentru mari companii care exploatează neplătind taxele. Studii ale BNR chiar arată gradul teribil de indisciplină fiscală din zona privată, asta concomitent cu o altă mare ofensivă ideologică a presei pentru taxare mai ușoară pentru afaceri și mutare a restului poverii pe umerii angajatului. Din nou, PSD se remarcă pe frontul inițiativei de dreapta anunțând că intenționează să mute taxele pe umerii angajatului tocmai pentru că nu e în stare să încaseze eficient de la angajatori.

În orice caz, e clar că angajatorii se plâng în mod public de o penurie de mână de lucru ieftină, slab calificată și ușor de manipulat. Este acesta un avantaj, este „piața” mâinii de lucru cea care crește salariile în numele sfintei legi a cererii și ofertei? Nu, singura creștere a fost generată tot de măsuri guvernamentale, creșterea salariului minim. Iar o a doua presiune indirectă pentru creșterea salariilor ar trebui să vină teoretic dinspre creșterea salariilor bugetarilor. Toate cifrele spun că din creșterea economică, chiar și cu aceste măsuri, prea mică a fost redistribuirea către salariați. În mediul bugetar planează o tăcere apăsătoare asupra inegalităților dintre bugetari. În mod interesat, guvernanții vorbesc de creșteri pentru toți bugetarii, însă avem bugetari cu salarii incredibil de mari și o masă de bugetari încă prost plătită.

Pentru o creștere de salariu în zona muncitorimii slab plătite din privat singura soluție ar fi sindicalizarea, însă metodele antisindicale sunt încă folosite la scară largă în companii multinaționale sau în companii cu capital autohton. Spirala nevoii mâinii de lucru ieftine are de aceea și o componentă propagandistică importantă materializată în media. Șantajul obișnuit era până acum „pleacă investitorul”, dacă îl taxăm. Acum pleacă dacă muncitorii capătă drepturi minimale. Criza de mână de lucru are însă manifestări diferite, uneori contradictorii.

În vreme ce continuă șantajul angajării-concedierii, există o nevoie de mână de lucru și pentru afaceri mici și chiar pentru cei care au conservat minimum de privilegii față de cei sub 40 de ani azi. Veți auzi un discurs extrem „anti-asistați” și din partea unor pensionari sau angajați bugetari care mai au câte o grădină de lucrat la țară și care consideră că țăranii nu mai vor să muncească pe te-miri-ce. La fel, un mediu altfel ultra-evazionist și ultra-intensiv, mă refer la industria turismului, propagă un discurs împotriva angajaților care nu se mai găsesc pentru muncă intensivă de 2-3 luni, eventual la negru. Dacă ne uităm la proporția salariilor în PIB, cea mai mică din UE, constatăm că, în ciuda acestei „disperări” a angajatorilor, nu există vreo tendință clară de competiție pentru mărirea salariilor. Ea va fi câștigată cu prețul unor inegalități și mai mari în mediul salarial.

Tot din paleta de propagandă face parte și „tinerismul” vizibil din diverse etaje ale clasei de mijloc (tineri vs. bătrâni pesediști), dar și în nevoia de angajare în funcție de rezistență fizică, deci tânărul mai valoros decât seniorul pentru că e mai slab calificat, mai rezistent, mai ieftin. Ura inter-generațională e promovată la toate nivelurile.

Unde suntem acum? Până și tehnocrații, și ei cu un puternic program de dreapta, încep să aibă „griji sociale”. Și cei mai duri propagatori ai neoliberalismului „acceptă” în scârbă că nu poți face totuși lagăre de muncă forțată cu „putorile” virusate de comunism (grija că tinerii se îmbolnăvesc de socialism este exprimată constant de directorul Ziarului Financiar, Cristian Hostiuc). Este cea mai perversă capcană în acest moment la nivel european. În vreme ce se pozează cu griji sociale, europeniștii de business sapă intens în continuare la vulnerabilizarea angajaților. În timp ce se vorbește de revoluții tehnologice care generează milioane de noi șomeri, găsesc noi și noi metode de a înveli „social” următoarele deposedări. Deposedarea de dreptul la sănătate sub pretext că sănătatea nu e rentabilă, deposedarea de medicamente (în România, am ajuns să implorăm să le scumpească numai să le facă accesibile) și multe altele asemănătoare.

Propaganda anti-muncitori și anti-leneși (a se înțelege propaganda pentru muncă ieftină) este însoțită de multe bune intenții „sociale” care se duc mai ales spre clasa de mijloc sau sunt orientate către zone de injecție anestezică și nu de recâștigare a demnității – un loc cât de cât sigur în societate, o șansă de evadare din statutul precar etc. Se cheltuie bani cu „prima casă”, „prima mașină”, locuințe „sociale” care merg către o pătură de mijloc de privilegiați etc. Ei nu sunt „asistați”, ei sunt viitorul.

Aș încheia cu o mică parabolă. O poveste de manual a lui Ion Creangă se cheamă „Povestea unui om leneș”. A fost mereu interpretată la un nivel superficial: societatea sănătoasă pedepsește leneșii în mod radical. Aparent, povestea chiar asta ne spune: sătenii îl lapidează pe unul de-al lor care nu vrea să muncească. Numai că textul e mai subtil. Leneșul, și în drum spre spânzurătoare, refuză ajutorul venit din partea unei boieroaice miloase, care se oferă să-i dea pesmeți pentru tot restul vieții. Omul nostru refuză ajutorul pentru că pesmeții nu sunt înmuiați. Atitudinea lui dusă la absurd, sinuciderea pe față în numele lenei, tocmai această alegere retorică de exagerare ar trebui să nu ne lase în primul nivel de interpretare. Pentru că, așa cum și încheie Creangă, nu doar sătenii doreau să scape de leneș, ci și leneșul dorea să scape grabnic de săteni. Este o oglindire sadică a unei societăți profund viciate. Acel „muieți-s posmagii?” e ultimul lucru pe care îl mai putea spune un condamnat la moarte pentru nemuncă. Ei bine, tocmai radicalismul acesta al primului nivel de interpretare predomină și în spațiul public românesc. „Leneșii” trebuie pedepsiți și punct. Iar riposta lor este cel mult o glumă sinucigașă, ca în Creangă, sau resemnare politică teribilă.

Material realizat în cadrul proiectului Servici ușor