De Alexandru Militaru

Winfried Conradi este un bărbat german între două vârste, cu un simț al umorului destul de deplasat. Faptul că locuiește singur și are o mamă bolnavă de îngrijit îl face să își canalizeze energia afectivă spre câinele său, care pare a fi singura ființă care îi mai îndulcește zilele. Când acesta din urmă moare, Winfried decide că ar fi timpul să-și refacă relațiile cu fiica sa, Ines, care profesează, pentru un moment, în București, în cadrul unei companii ce oferă consultanță în domeniul afacerilor. „Toni Erdmann” prezintă continua încercare a lui Winfried de a se apropia de fiica sa, care presupune, totodată, perindarea tragicomică a acestuia prin fel și fel de cercuri înalte din lumea business-ului.

Filmul debutează greoi, lăsând destul spațiu pentru a-l încadra Winfried Conradi într-o categorie socială și morală. Acesta face parte din clasa mijlocie, fapt care îi oferă distanțarea necesară caricaturizării celorlalte clase, dar și un strop de empatie. Încă din primele minute, vedem un Conradi pus pe glume, care ironizeză pe toată lumea. Totuși, acest strat de ironie se dovedește a nu fi atât de adânc și pare a avea, mai degrabă, un rol protector, căci Winfried ajunge să se scuze sistematic în urma acțiunilor sale. Reîntâlnirea cu Ines (probabil după o periodă îndelungată) înseamnă o automată aplicare a ironiei asupra ei. Cum reflexele acesteia nu sunt tocmai cele așteptate, ironia se volatilizează și Winfried începe să își chestioneze proiecțiile asupra fiicei sale, pe care acum o găsește destul de schimbată. Ines este atinsă de ispitele succesului și pare a avea un nou sistem de valori care, după cum observă și Winfried, se contrazice vădit cu cel în care fusese crescută, dorindu-și ascensiunea cu orice preț. Acest fapt îl neliniștește pe Conradi, care decide să o urmeze pe Ines la București, pentru a vedea mai îndeaproape ce fel de viață duce ea.

Ceea ce descoperă Winfried este exact acel tip de existență pervertită de dorința ascensiunii sociale, pervertire ce poate fi citită în aproape toate gesturile și activitățile de zi cu zi ale lui Ines. Astfel, se creează o adâncă prăpastie atât afectivă, cât și ideologică între cei doi. Tătăl are umorul, vârstă și situația economică necesară (medie) care îi permit să nu se ia prea în serios și care îi oferă o mare flexibilitate și adaptibilitate. Fiica, angrenată în mecanismul capitalist, își pierde umorul și devine rigidă. Își sincronizează continuu propriile valori și propriul cotidian cu cele ale șefilor săi, însă sincronizarea se face exclusiv prin absorbție și nu prin filtrare, introspecția fiind lăsată în planul secund și considerată neimportantă. Ca dovadă, atunci când Winfried își chestionează fiica cu privire la ceea ce este cu adevărat important în viață, ea tratează întrebarea mai mult ca pe o glumă decât ca pe un lucru ce trebuie luat în seamă.

Odată trasată, în linii mari, starea de fapt, acțiunea devine destul de predictibilă, iar accentul se mută pe critica socială. Există, așadar, o continuă acumulare de tensiune care, în cele din urmă, va produce o schimbare a personajului „pervertit”, fiica lui Conradi. Tensiunea reiese din alternarea situațiilor oficiale cu unele mai puțin formale (incursiuni in viața clasei muncitoare sau a celei de mijloc). Primele sunt relevante deoarce reliefează dezumanizarea pe care o suferă angajații corporațiilor în goana lor după ascensiune socială, iar cele din urmă reiterează chiar rădăcinile de care aceștia speră să se desprindă. De-a lungul acestui proces, Ines își însușește aproape toate obiceiurile clasei din care vrea să facă parte, de la frecventarea cluburilor de lux și prizarea cocainei, până la falsa împrietenire cu persoane ce fac parte, fie și doar tangențial, din cercuri înalte. Critica acestei lumi lipsite de umor, pline de cinism și dominată de ambiții este evidentă, iar un exemplu elocvent este oferit atunci când, pentru a lua contact cu fiica sa și cu prietenele sale, Winfried se deghizează și se prezintă drept Toni Erdmann, afirmă despre sine că este consultant de business și pretinde oarecare legături cu un afacerist local arhicunoscut, Țiriac. Acest cocktail de termeni se dovedește a fi combinația perfectă pentru prietenele snoabe și aspirante ale lui Ines, care încep treptat să-i acorde atenție tatălui acesteia, speculând un posibil câștig.

Finalul înseamnă risipirea tensiunilor și cere o rezolvare a problemelor inițiale. Aflată în pragul serbării zilei sale de naștere, pe care o programează cu minuțiozitate și care se anunță extrem de plictisitoare, Ines renunță, într-un moment de furie, la toată organizarea și decide să își primească invitații dezbrăcată. Surprinși de absurdul situației, aproape toți musafirii se arată, la început, reticenți. Doar asistenta lui Ines, care este dornică, la rândul ei, de ascensiune, se dezbracă necondiționat. Reticența și principiile șefului se volatilizează când acestuia i se explică întreaga extravaganță în termeni mult mai practici: asemenea lucruri sunt benefice pentru echipă, iar binele echipei înseamnă prosperitate financiară. Se râde copios de această lume mecanică și stearpă, animată doar de dorința câștigului, indiferent ce formă ar avea el.

Deși acum ruperea lui Ines de această lume pare evidentă, aflăm, totuși, că situația inițială se modifică doar prin câteva coordonate geografice. În final, Ines renunță la postul actual pentru a ocupa un altul în Singapore. Din acest punct de vedere, filmul pare că discută un simplu moment de slăbiciune al unui ins automat, care nu poate fi vindecat, prins într-un angrenaj mult mai mare, gata mereu să o ia de la capăt.