De Mihail Dumitriu

Într-o perioadă în care se observă accentuarea discuțiilor naționaliste și a așa zisei reîntregiri a neamului, statuia lui Traian ( Împăratul Traian și nașterea poporului român) de pe treptele Muzeului de Istorie e o remarcabilă manifestare populistă în care discursul identitar, filo-occidental, e adus în stradă. Să vedem de ce.

Din punct de vedere simbolic putem spune că există un consens în interpretarea operei ca legătură indestructibilă dintre Imperiul Roman și poporul Român. Fapt consemnat și prin mulajele Columnei lui Traian care se află în muzeu. Poporul Român este amestecul fatidic dintre civilizația avansată de la acea periodă a Romei Antice și lumea aproape mitologică a dacilor. Dar dacă Coloana… și alte izvoare scrise ne arată o istorie a măcelului, opera lui Vasile Gorduz vorbește despre un cadou, o ofrandă, pe care Traian o face dacilor. Împăratul ne oferă lupoaica transformata în lup dacic, prin urmare, ne dă șansa să existăm ca români, ne dăruiește această identitate în care se îmbină armonios dacitatea locală cu romanitatea europeană-universală prin extensie. Și ne mai oferă și două mici războaie pentru cucerirea resurselor.

În semn de recunoștere, Traian este pus pe treptele muzeului, la nivelul ochiului, nu pe un soclu, nu în interior, ci extrem de tangibil și, într-un fel, foarte disponibil, iar aici discursul poate fi destul de neclar. Pe de-o parte, poate fi interpretat ca un dispreț al latinității (fără piedestal, nu este ridicat deasupra mulțimii, este coborât și lăsat în voia ei – ceea ce se și întâmplă când turiști și localnici deopotrivă își fac poze amuzante cu statuia; este descentrat de pe axul fațadei, pus în partea în care înalțimea muzeului este mai mare [în dreptul muzeului calea Victoriei coboară mai abrupt spre Dâmbovița], raportul de înălțime este copleșitor), pe de altă parte, e o aducere fizică, în spațiul public cotidian, în concret, a discursului despre origini; pentru că nu mai e intangibil, el devine cumva mai real. După cum ar zice specialiștii în marketing, „there’s no bad publicity”.

Și astfel Traian, acest Optimus Princeps după spusele lui Răzvan Theodorescu, face o baie de mulțime, la fel cum mai tânărul lui urmaș și tiz, fostul președinte, a făcut cu succes, și se spală de păcatele crimelor prin darul existenței noastre. E interesant cum autorul, într-o variantă anterioară a combinaței dintre lupoaică și lupul dacic, modelează lupoaica mult mai firavă în comparație cu „șarpele” dacic, ca și când raportul ar fi în favoarea dacității, iar romanitatea e doar un suport. Adusă de Traian, lupoica capătă o pondere cel puțin egală cu elementul dacic și accentuează astfel latinitatea.

Din păcate, valurile de comentarii la adresa statuii nu se îndreaptă spre zona ideologică, ci spre cea estetică, iar acest lucru nu poate să însemne decât că ne putem aștepta la o variantă mai „frumoasă” a lui Traian. Un om frumos.