Interviu cu IULIA MERSOIU

Iulia Mersoiu este mama mea, are 63 de ani și peste 40 dintre aceștia a lucrat (și încă lucrează) ca asistentă medicală la una din secțiile de Interne ale Spitalului Județean Prahova, din Ploiești. A fost repartizată la Ploiești în 1974 și a locuit aici cu chirie până la contractarea unui credit pentru locuință în 1978. (Marius Bogdan Tudor)

Spune-mi, te rog, pentru început, când și în ce condiții ai venit în Ploiești?

În Ploiești am făcut Școala Tehnică Sanitară, între 1972 și 1974, având domiciliul stabil în județul Buzău, în Râmnicu Sărat, și aici în Ploiești domiciliu flotant. Am primit repartiție guvernamentală când am terminat școala sanitară, iar orașul Ploiești fusese declarat oraș închis. Dar, în acel an – nu mai știu precis dacă și în anii anteriori – a fost dată o hotărâre de guvern prin care cei cu repartiție guvernamentală puteau să se stabilească în orașul în care fuseseră repartizați numai dacă-și contractau prin OCLPP, așa se numea atunci…

Oficiul pentru Construirea de Locuințe Proprietate Personală, înființat în 1966…

Da, așa. Deci contractai după niște planuri, după care așteptai. Nu erau gata imediat, ci în funcție de ce contractai, cum contractai, în funcție de ce voiai, de fapt. Aveai opțiune pentru garsonieră, apartament cu două camere, cu trei camere sau mai multe. În funcție de asta și de zona în care voiai, pentru că periferia se construia atunci, către nordul și sudul orașului.

Am contractat, deci, o locuință proprietate personală…

Asta era la începutul școlii sanitare?

Nu, nu, era în ‘76. Înainte am stat cu chirie, din ‘74. De fapt, da, după cutremur am contractat locuința. În ’77-‘78.

Care erau condițiile în chirie?

Eu am stat cu chirie la cineva care avea un apartament cu două camere, lângă Spitalul Județean, în partea de nord a orașului. Aveam cameră mobilată. Salariul meu era până-n 1000 de lei atunci, cred, atunci la început, când m-am angajat, dar după aceea a fost 1100-1200, cam așa. Și chirie plăteam 150 de lei.

Chiriile erau reglementate de către stat?

Nu, nu erau. La stat era derizorie chiria, față de ce plăteam eu. Să stai cu chirie la stat îți trebuiau relații. Și am stat cu chirie 3 ani… nu, mai mult. Da, mai mult, pentru că eu am contractat, dar blocul pe care-l alesesem eu, în partea de nord a orașului, nu era gata, pentru că era și în funcție de etaj și în funcție de ce voiai. Și nu a fost gata la timp. Ei îți dădeau un termen, care era el aproximativ, dar destul de precis. Dar în cazul ăsta n-a fost gata la timp. Eu n-am putut să accept întârzierea propusă de ei, în jur de 6 luni. Eu voiam să locuiesc cu mama, o aduceam de la Râmnicu Sărat, nu mai aveam unde să stăm. Ea venise deja să locuiască cu mine unde stăteam în chirie și nu se mai putea sta așa. Și m-am dus la inginerul-șef de la OCLPP, sau arhitect, nu mai știu ce era, și mi-a arătat alte planuri, cu toate termenele de dare în folosință. Și ăsta aici în sud a fost convenabil, și în ‘79, la începutul anului, mi-au dat cheia și m-am mutat. După care au început diverse modificări și remedieri. Era o primă recepție, după care o a doua recepție la puțin timp după prima, pentru că erau niște defecte… inerente, nu știu cum să spun. Locuind la bloc, la comun, astfel de defecte puteau să se ivească oricând. Remedierile ți le făceau ei, era în atribuțiile lor să-ți rezolve problema.

Vedere din locuința Iuliei Mersoiu spre Rafinăria Astra și Gara Ploiești Sud

După repartiție, ai primit vreun altfel de sprijin instituțional ca să-ți găsești locuință?

Absolut nimic. Asta te privea. Repartiția era repartiție, casa era casă. Orașul era declarat închis. Dacă nu aveai această opțiune, era foarte greu. Eu am fost avantajată, am luat un credit pe termen scurt, nu eram căsătorită. Creditul se raporta la salariul meu și numai al meu. Acest împrumut pe termen scurt nu putea să fie… cum să zic, la apartamente se dădea un avans. Și avansul trebuia să constituie o treime din valoarea apartamentului. Eu, fiind singură, mi s-a evaluat apartamentul inițial la 134.000, la prima strigare, pentru că socoteala cu dobânzi te ducea la mai mult, la vreo 170-180.000. Era foarte mult pe vremea aceea. Ăsta pe care l-am contractat eu a fost cu vreo 10.000 mai puțin, pentru că nu avea balcon la tot apartamentul, ci doar la bucătărie și sufragerie. La celelalte, cuprindea și dormitoarele. Etajul era același, etajul unu, suprafața aceeași.

Nu aveam avansul, așa că am făcut un împrumut la CEC, cu dobândă mică. Dobânda era foarte mică, ăsta a fost avantajul. Mi se pare că era 1%, nu mai știu exact. Și am făcut împrumut 20.000 de lei, pe termen scurt. Scurt însemnând 5 ani. Și plăteam rată o treime din salariu. Nu aveau voie să-mi rețină mai mult, pentru că atunci se considera că trebuie să mai și trăiesc din banii ăia. Mama mea între timp a vândut casa de la Râmnic, eu am putut să achit anticipat împrumutul pentru avans, pentru că atunci aveai această posibilitate. Acum la bănci nu se poate așa ceva, să plătești anticipat, trebuie să plătești pe perioada pe care ai contractat-o. Și l-am plătit, în vreo 2 ani de zile, parcă, nu mai știu exact.

Asta a fost în ‘80, ‘81…

Nu, nu, înainte de a mă muta. Eu am plătit la valoarea apartamentului, la salariul meu și la situația mea socială, că eram singură, 62.000 de lei. Avansul, adică.

Ce însemna suma asta la valoarea banilor de pe vremea aia?

Având în vedere că aveam 1200 de lei salariu, gândește-te și tu. Era mult, foarte mult. Și am plătit, asta a fost. La începutul lui ‘79 am zis că mă mut acolo și au început să-mi oprească rate pe termen lung. Adică… cât mai rămânea din valoarea apartamentului, 127.000 a fost apartamentul, plus dobânzi. Că eu mi-am făcut calculul, s-au făcut vreo 170 și ceva de mii. Deci vreo 50.000 a fost dobânda. Dar pe termen de 20 de ani. Și plăteam tot așa, o treime din salariu. Deci aveam 1200 și ceva salariul, și plăteam 469 pe lună. Înmulțit cu 3, da, cam 1300 tot salariul. Și am plătit până-n 1999 această ipotecă. În 1999 am fost la notariat, mi-a ridicat ipoteca și am devenit proprietară.

Cum a evoluat rata după 1989-1990?

După ‘89, rata a rămas aceeași, indiferent ce s-a întâmplat cu valoarea banilor și cu salariul, care a crescut. Deja rata devenise cât o pâine, o plăteam fără vreun efort. Și așa mi-am luat apartament. Și nu doar eu, așa și-a luat multă lume locuință. Mi-am făcut buletin de Ploiești, am adus-o pe mama, am luat-o în spațiu, cum se proceda atunci.

Care ar fi diferențele între un credit luat atunci și un credit luat acum?

Eu știu doar așa, teoretic, să-ți spun, pentru că n-am făcut și sub nicio formă nu aș face un credit în zilele noastre. Asta e ceva ce ți-am transmis și ție. Mi se pare o povară enormă. Salariile sunt, într-adevăr, altele, posibilitățile de rambursare altele, dar ferească Dumnezeu să te fi împrumutat în franci elvețieni. Creditele pentru locuințe sunt credite pe termen lung, peste 20 de ani, cel mai adesea 30. Acum nu mai ai certitudinea locului de muncă, nu mai poți să jonglezi. Trebuie să pui răul înainte. E foarte complicat. Doar dacă te bazezi pe ceva solid, să dai un avans mai mare, dacă ai strâns ceva banuți, în așa fel încât creditul să fie ceva mai mic pentru ca rata să fie suportabilă. Pentru că pur și simplu nu mai ești sigur de nimic. Nu cred că se compară cu creditele de atunci. Atunci erau credite pentru toate tipurile de locuință, puteai să-ți faci și casă. Uite, verișoara mea și-a făcut casă. A avut teren, pe strada Candiano Popescu, și cu credit și-a făcut casa. Să-ți explice și ea, că a fost șefa serviciului de credite la CEC aici la noi. Că alte bănci nu existau, în afară de CEC și Banca Națională. Și ei dădeau aceste credite, pentru locuințe. Alt tip de credit nu știu să fi existat.

Pentru bunuri de consum nu existau.

Nu, nu exista așa ceva.

În august 1991, guvernul Roman a emis hotărârea 562/1991, prin care înlesnea vânzarea către populație a locuințelor construite din fondurile statului. Spre exemplu, avansul minim a fost scăzut la 10% din valoarea locuinței, iar perioada de eșalonare a ratelor era limitată la 25 de ani. Ca urmare, 80% din cetățenii chiriași la stat au devenit proprietari.

Le-a dat prioritate la cumpărarea locuințelor celor care stăteau cu chirie la stat, da. Așa a cumpărat și socră-miu apartamentul, a fost extraordinar de convenabil. El și-a pus niște rate mai mari și în 2 ani de zile l-a luat. Dintr-o singură pensie. Foarte mulți au ajuns să-și cumpere atunci locuințe. Pe care de fapt le locuiseră până atunci, dar erau în proprietatea statului. Iar statul nu a mai vrut să se ocupe de ele. Și așa a dispărut ICRAL-ul. Înainte, dacă aveai vreo problemă la casă, chemai ICRAL-ul să rezolve. Așa, a dispărut.