Acasă Istorii Personale „Am 36 de ani și am stat în 23 de chirii”

„Am 36 de ani și am stat în 23 de chirii”

de Gazeta de Artă Politică

Am stat în foarte multe chirii. În total au fost 23. La garsonieră pe Timonierului, apoi în apartamentul cu patru camere din Militari, la curte în Adjud, la familia primului băiat care m-a furat, apoi la al doilea, la mătușa mea în Bragadiru, apoi în apartamentul de protocol Marriott, apoi la Roșu, apoi cu Marian la garsonieră, în Nicolae Grigorescu, apoi la mama lui, la Tătărești, de acolo la Macarale, de la Macarale la Piața Muncii, de la Muncii la Cățelu, de la Cățelu la Dragomirești, în primele două cămine și apoi la casă, în curtea liceului, înapoi în București în zona Tricodava, apoi Moghioroș, apoi pe Livezilor, apoi la curte tot în Ferentari, apoi în Sălaj, înapoi cu Marian în garsonieră la Brâncoveanu, iar acum aici, în Vitan. Și sunt pe picior de mutare și de aici. 

 

Foto: Ioana Ilie

Foto: Ioana Ilie

București – Timonierului – Militari – Adjud

M-am născut și am crescut în București până la șaisprezece ani. Până la șase ani locuisem pe Timonierului, la o garsonieră. Garsoniera era de nefamiliști, pentru că tata a vrut să se facă frigotehnist și s-a mutat la căminul ăsta de muncitori. A renunțat și la facultatea de istorie și la meseria de frigotehnist, s-a angajat la ICRAL și a dobândit apartamentul din Militari.

Aveam un apartament în Militari, de patru camere, când au început descentralizările la ICRAL, unde tata era șef de brigadă. Încerca să se angajeze și nu găsea, astfel încât să poată acoperi toate cheltuielile casei, fiind singurul întreținător al familiei. Mama n-a lucrat, a lucrat o perioadă la Institutul de Cercetare, dar tata era prea gelos și a prins o fază că o salutau mai mulți ingineri și i s-a părut dubios că i-au zis „Săru-mâna”, în loc de „Bună ziua”. Şi a scos-o de acolo. Când mă uit la mama, mă bucur că m-am luptat atât pentru independența mea, că dacă rămâneam ca mama casnică, aș fi răbdat totul azi.

Apartamentul din Militari era cumpărat de tata. Tata cum era şef la ICRAL, în momentul în care s-a pus în discuţie ridicarea blocului respectiv, el a avut puterea de a decide cu câte camere să-l facă. Practic, apartamentul era aşa cum şi l-a dorit el. Cu patru camere, cu două terase, cu două loje. Pentru că şi-a permis, era zugrav, avea foarte multe persoane în subordine și fiind foarte prietenos, sociabil, toată lumea făcea ce spunea el, și când era câte un hei-rup de ajutor, veneau cu toții să-l ajute. După ce a făcut bucătăria, a venit mama în vizită, să vadă, și nu i-a plăcut holul, că era lung de opt metri și îngust. Atunci a fost fascinant pentru mine, a fost pentru prima dată, aveam șase ani, să văd cum mută niște oameni un perete. Au făcut bucătăria mai mică și au mărit holul, au mutat peretele cu totul, în fața ochilor mei, că a vrut mama.

În Militari am locuit timp de treisprezece ani, până am împlinit eu șaisprezece ani. După revoluție s-a desființat ICRAL-ul, tata n-a mai avut loc de muncă și a trebuit să plecăm de acolo. Tata cumpărase apartamentul, pentru că pe lângă salariul lui de zugrav, avea ciubucuri care însumau salariul pe 3-4 luni, de-asta eram noi așa de bine îmbrăcați și distrați. Mergeam la mare, la munte, de două ori pe an. Și când l-a vândut, a fost un șoc pentru toți. Eu eram în clasa a zecea și pe zece decembrie a luat decizia că noi ne mutăm. Au fost şi două tentative de a fi eu agresată care l-au speriat pe tata şi l-au determinat să ia decizia să ne mutăm. Noi stăteam în Militari, liceul meu era lângă AFI Cotroceni de acum, pe atunci circula linia 35, iar eu, pentru că eram cu două colege în apropiere, una stătea în bloc cu mine, cealaltă la diferență de două străzi, mergeam pe jos. Treceam o linie ferată pe lângă o unitate militară și apoi prin tot parcul Politehnicii pe jos. După ore mergeam la un club, eram obligați să facem handbal și dansuri populare. Am ieșit seara la șapte, fiind iarnă era întuneric, ne-au alergat mai mulți golani, eu am reușit să alerg, am scăpat, dar cealaltă colegă nu, i-au spart și vasele de sânge, au violat-o, au dat-o la ziar, era desfigurată. A doua oară tot așa, veneam acasă seara cu o colegă, ne-au alergat unii, eu am alergat mai repede în față, pentru că eram o slăbănoagă și am intrat într-o scară de bloc, am sunat la uși pe la etajul patru și m-au ajutat oamenii. Eram mai speriată decât prima dată, și când am ajuns  era și tata acasă și a auzit toată discuția. Așa a luat decizia să ne mutăm, a vrut ceva liniștit, pentru noi, pentru fete.

Pe șaisprezece decembrie ne-am mutat în Adjud, într-o casă pe care tata a cumpărat-o la recomadarea unui frate de-al mamei, care locuia acolo deja de câțiva ani. Tata avea îndoieli, că a auzit că proprietara casei este văduvă, că e cu ghinion, și a zis să ne mutăm în Bacău, dar n-a vrut mama, a zis „aici sunt fraţii mei, în Adjud”. M-am mutat şi cu şcoala, acolo a fost o altă aventură că nu aveau profilul meu, eu eram la mate-fizică la Petru Maior în București, m-am mutat la teoretic, eram 43 în clasă, iar eu eram supărată că nu aveam banca mea, trebuia să stau cu încă doi inși în bancă. Iar colegii nu mă strigau nici Răducan, numele meu de fată, nici Elena, mă strigau București și i-am zis tatălui meu într-o duminică: „Luni mă duc la şcoala aia pe care eu n-o vreau, n-o plac deloc, nu vreau acolo”.

Mama și-a deschis un PFA, cu îmbrăcăminte-încălțăminte, venea la București și lua marfă din Europa, iar tata se ocupa cu achiziționarea mașinilor, le cumpăra la un preț, le îmbunătățea, le vindea la alt preț. Eu făceam și liceul, era chiar în ultimul an, și munceam ca vânzătoare la pâine. Pe urmă am intrat la Școala de Asistente în Focșani, și după aia s-a mutat, spre bucuria mea, că nu aveam bani de navetă, la Adjud. Făceam practică sanitară, numai că trebuia să plătești echipamentele de farmaceutică, nu am avut bani și am renunțat, iar în toamnă am dat la Colegiul de Institutori și Profesori de Limba Engleză. Până când nu m-a mai lăsat băiatul cu care vorbeam să mai merg, devenise foarte violent, din cauza geloziei. Stăteam la el, cu familia lui, deja de vreo patru luni. Eram foarte curtată, aveam părul foarte lung, pentru țigani eram frumoasă rău. Până la urmă m-a furat alt țigan de la băiatul ăsta, lucrurile s-au complicat, nu ne-am înțeles, mă bătea și a trebuit să fug din Adjud. M-a ajutat un văr de-al lui să fug, mi-a dat bani și am ajuns în București, unde m-am ascuns pentru trei zile în Bragadiru, la o vară de-a mea. Vreo opt ani nu am mai putut să merg în Adjud, acela a fost, practic, momentul în care am rămas pe termen lung în București.

Adjud – București – 13 Septembrie – Roșu – Adjud

Imediat am găsit un anunț, la Marriott, aveau nevoie de cincizeci și ceva de femei, la mătură, să strângă de pe șantier, că veneau covoarele. În prima zi i-a plăcut foarte tare șefului de mine, că le venea un protocol și fetele de acolo nu știau engleză și am sărit eu să ajut, la cafele, la sucuri, „ce mai doriți, cu ce să vă mai servesc”. M-a ajutat mult șeful meu, mi-a cumpărat haine, că i-am zis că am fugit de acasă și că tot ce-i pe mine e tot șifonierul. M-au dus la Prisma la cumpărături, m-au îmbrăcat din cap până în picioare și până la urmă m-am ocupat de delegație în seara aia. În primele trei zile făceam naveta, stăteam la mătușa în Bragadiru, mergeam pe jos până la capătul lui 32, că n-aveam bani de maxi-taxi, și mă trezeam la 4 dimineața ca să ajung bine. Pentru mine nu conta, era în regulă, fumam două țigări pe drum. Doar sâmbătă dimineață am lucrat la curățenie, apoi m-au băgat translator, ca să pot să ajut delegația, și mi-au propus să lucrez apoi ca supraveghetor. La mătușă am stat provizoriu, îmi tot dispăreau lucruri, bani, așa că m-am mutat câteva zile la un apartament la care lucra tata, care nu era locuit. N-a fost bine, nu erau condiții, mă durea spatele. I-am povestit șefului meu că locuiesc într-un apartament fără mobilă, că e ok că am duș, dar dorm pe un pat făcut de tata din poliester. Și mi-a zis atunci că ei au două apartamente de protocol, pe care nu le folosesc, și că mă pot muta într-unul dintre ele, să locuiesc singură, sau cu părinții mei. Părinții mei nu au vrut să se mute, așa că am stat singură într-un apartament de trei camere vizavi de Marriott, era sinistru. Părinții mei s-au mutat cu chirie în două camere, într-o casă cu curte la Roșu, iar eu am stat mai mult pe la ei, și mai puțin în apartamentul de protocol. În apartamentul de protocol am locuit un an jumate, nu plăteam nimic, uneori nu plăteam nici mâncarea, rămânea foarte multă mâncare de la întâlnirile cu cei care veneau în delegație. În tot acest timp l-am cunoscut pe viitorul meu soț, era paznicul biroului meu, Marian. Îi lăsam lui telefonul, cheile, țigările, când trebuia să plec din birou și să lucrez la alte etaje, iar el de la un punct încolo a început să-mi scrie bilețele, îmi scria „te iubesc” pe pachetul de ţigări. Opt luni am vorbit cu Marian, venea și la Roșu la noi acasă, până într-o zi când am fost la doctor și am aflat că sunt însărcinată. Până la urmă au apărut tot mai multe probleme cu șefii și cu colegii de la Marriott, aveam o colegă care devenise iubita șefului și mă săpa, cu toate că eu o ajutasem să se angajeze, așa că într-o seară am folosit o mașină, am luat tot ce aveam în apartament și m-am dus la mama, la curte. Le-am zis părinților că plecăm și ne-am întors la Adjud, acasă. Și Marian m-a găsit, a venit după mine, țin minte că era o zi atât de ploioasă, era clar că nu va veni nimeni în vizită. Am stat câteva zile la ai mei, după care m-am mutat cu Marian, într-o garsonieră la Nicolae Grigorescu în București, despre care spunea că e a lui, dar de fapt nu era a lui, ci a mamei lui.

Adjud – București – Nicolae Grigorescu – Tătăreștii de sus Teleorman – Adjud – București

Acolo, la garsonieră, a fost destul de ciudat și aiurea. Într-o garsonieră stăteau frații lui, Florin, Petrică, Adrian, și eu gravidă. Eu dormeam în pat cu el, restul pe jos și a fost destul de nașpa, știi, două luni am mers așa. Am făcut cununia civilă, după care a luat el decizia să mă duc la țară la mă-sa în Tătărești și am stat până când am făcut șase luni, cam o lună jumate. Mamă, aveam niște dureri și îmi era așa rău. Într-o noapte eram plină de sânge, am bătut la ei la ușă, dar nu a răspuns nimeni, dormeam în case diferite, și am așteptat să se crape de ziuă, dimineață le-am zis că am pierdut sânge și că plec acasă la ai mei. Am vorbit și cu Marian, care a zis să mergem la doctor, la Policlinică la Titan. Acolo mi-au zis că nu pot să duc sarcina, dar eu nu am vrut să dau crezare. Am plecat la Adjud, iar în timpul ăsta Marian nu a dat niciun semn de viață, până când am născut, de fapt împlinise fata cinci luni când am vorbit. Ca să pot să iau alocația pentru fată, îmi trebuia semnătura lui, așa că am plecat cu fata la București și m-am dus din nou la el la garsonieră. Am botezat fata și la botez a început mătușă-mea cu tot felul de nebunii, că „asta e, iartă-l, dar e mai bine să aiba copilul tată, vedeți de acuma, nu mai lăsați pe alții să decidă în locul vostru”. Și ne-am mutat în chirie.

București – La Macarale – Nicolae Grigorescu – Piața Muncii – Cățelu – Dragomirești – București

Prima oară ne-am mutat într-un apartament de două camere, cu proprietarul în casă, la Macarale. Noi stăteam într-o cameră, și moșu’ nea Traian, în cealaltă. Când era Marian la muncă, eu făceam de mâncare, aveam grijă de copil, ieşeam cu el pe afară, venea şi moşul cu noi, îl scoteam şi pe el în parc când scoteam fata. Nu-l suferea deloc pe Marian. Şi am plecat eu la ţară, la ai mei, că urma Paştele şi m-am trezit că vine și el după două zile. Mi-a zis că nu l-a mai lăsat moșul să intre în casă. Ne-a oprit și din lucruri, nu-l accepta deloc pe Marian. N-aveam nici contract, a trebuit să ne mutăm iar. Când ne-am întors în București, ne-am dus mai întâi la frații lui, la garsonieră, înapoi. A doua zi am cunoscut la piață pe una care știa de unul că închiriază o anexă din casă, la Piața Muncii. Am fost și am vorbit cu omul ăla, mi-a zis „tată, am doar camera asta”, era așa o scară spiralată, jos la parter era baia și sus o cameră și bucătăria. I-am zis că e perfect, exact cât am eu nevoie, doar să aibă sobă, că vin cu copil mic. Avea patru copii, trei fete și un băiat, le meditam eu pe fete că erau corijente și la română și la engleză. Și când a văzut că au început să aibă fetele rezultate, mi-a înjumătățit chiria, nu mai dădeam un milion două sute, dădeam doar optzeci, mi-a băgat cablu și nu mai îmi cerea bani. Erau mulți băieți în curtea aia, că avea multe anexe, și ei mă ajutau tot timpul, și eu îi ajutam, când aveau ceva de spălat, le spălam eu, că lucrau la BGS și trebuia să se îmbrace în uniformă, le călcam, iar ei îmi făceau rost de lemne. De câte ori luau salariul, îmi cumpărau tot ce aveam eu nevoie pentru fată, toată lumea o iubea pe fată, ziceai că e copilul lor. Și Marian începuse să o ia razna, că, vezi Doamne, am eu vreo relație cu băieții ăștia. Era foarte supărat că mă înțelegeam cu băieții ăștia, cu toate că reușeam să fac, de acasă, mai mulți bani decât aducea el. Și a zis să ne mutăm unde i-a zis fratele lui mai mare, adică la piață la Cățelu.

Așa că după un an și ceva, ne-am mutat din nou, că a vrut fratele lui. Marian a păstrat tot timpul relația foarte bună cu ai lui, cu toate că nu-l învățau de bine. Chiar începuseră să-i spună că îmi bat joc de el, că el muncește și eu stau acasă. La curte la Cățelu a fost groaznic, nu aveam apă curentă, trebuia să dai la pompă, îngheța, pe timpul iernii, trebuia să faci focul, eu aveam tot timpul nevoie de apă, că spălam tot timpul la mână. Era foarte mult chiria, un milion și opt sute, pe o cameră. Până când a venit tata în vizită, a văzut cum stăteam, aveam deja trei săptămâni, și mi-a zis „gata, nu mai stai”. Lucrase la un colonel la Dragomirești și mi-a zis că vorbește cu colonelul să mă mut acolo. Administratorul a zis că are o cameră, dar e plină de mobilă, și trebuie cărată. Am cărat eu și tata, ne-au mai ajutat niște vecini, o vecină a luat fata, am scos tot, apoi s-a apucat tata și a zugrăvit-o și apoi administratorul mi-a dat mobilă, trei paturi, un dulap. O vecină mi-a dat două covoare, mi-a zis să am acolo, pentru fată. Marian nu știa nimic, lucra în ture de treizeci și șase de ore, paznic la o bancă în Voluntari. Garsoniera asta era practic într-un cămin, dar după revoluție nu au mai locuit în el elevi, locuiau oameni. Era un milion două sute chiria pe lună, o plăteam direct liceului. Nu era prea populat căminul, doar opt familii locuiau în el. Era totul curat, frumos, singura problemă era intrarea, nu făcea nimeni curățenie, fiică-mea umbla deja în picioare și nu puteam să stau așa, și atunci m-am apucat să spăl marmura de la intrare, am luat niște clor de la un vecin, am folosit niște haine vechi și frecam, așa, în genunchi. Chiar atunci liceul a avut o vizită de la Sanepid. Și pentru că făcusem așa curat, directorul liceului m-a chemat și mi-a zis că dacă fac asta în fiecare zi, nu mai plătesc chiria. Și am acceptat. După aia am început iar să spăl haine pe la vecini. Primeam euro, atunci am câștigat primii mei euro, mi-a dat un vecin cincisprezece euro, pentru că îi spălasem cinci geci.

La căminul ăsta am stat nouă ani. Aveam o cameră imensă, cu bucătărie. Am făcut rost de niște mobilă de la cineva care și-a schimbat-o cu una nouă, am pus biblioteca pe jumătate, când intrai, intrai ca într-o sufragerie întâi, iar dincolo dormeai seara, dincolo aveam două paturi față în față, o masă mai mare, plus încă o masă la geam unde aveam o groază de flori și o comodă cu televizorul și cu tot felul de chestii. La bucătărie mi-a făcut tata doi soldați din ăia mari și era suficient, erau numai bine, mai înalți, că fiică-mea deja creștea și începea să descopere bucătăria. Plăteam lumină, apă, gaz nu plăteam, că aveam butelie, deci cam treizeci de lei pe lună.

Într-o zi am ajuns pe la Apusului și am văzut anunț în geam la o fabrică de pâine, că aveau nevoie de cocător și vânzătoare. M-am angajat, și vizavi pe Ghirlandei era creșă, și am dat fata la creșă. Era bine că era așa aproape, mai fugeam din când în când de la muncă să alăptez. Lucram și ziua și noaptea, depinde cum pica tura. A fost foarte bine pentru mine ca femeie, că am învățat să fac lucruri pentru în casă, aveam și salariu bun, lucram la un turc. Făceam naveta cu maxi-taxi. N-am mai lucrat în momentul în care a luat-o turcul razna, mi-a pus douăzeci de milioane acolo, pe banda de pâine, voia și alte lucruri. Și atunci n-am mai venit, am zis că eu nu fac lucruri de-astea.

După, m-am angajat la o fabrică de jucării pe șoseaua de centură, mergeam cam opt stații pe jos de acasă până la muncă. Asamblam jucării. După aia am făcut piese pentru ouă Kinder. Era norma de cinci mii de piese pe zi, eu făceam mult mai mult. Aici am avut primul accident la coloană. Adică a fost foarte bine, avea fata mea orice jucărie, ce n-a avut niciun copil. După vreo trei ani, unul dintre colegi nu m-a văzut și m-a lovit cu lama de la motostivuitor în coloană. A fost destul de grav, m-au dus la urgență, iar angajatorul nu a vrut să-mi plătească nici măcar concediul medical, așa că am plecat cu scandal, mi-am dat demisia. Și m-am angajat la un restaurant, La Rândunele, la Roșu, unde am lucrat un an de zile. În anul ăsta, până la urmă l-am cunoscut pe Sarău, care când a văzut că sunt țigancă și că mai știu și limba, mi-a zis: „De joi te duci şi predai”. La două zile deja predam la o şcoală în Apărătorii Patriei. Apoi m-am înscris la Credis, la facultate şi mergeam în paralel cu toate, restaurant, şcoală, facultate. Cel mai greu era cu naveta, ca profesor câştigam un milion două sute şi naveta costa un milion opt sute. Și cu Marian, că nu era de acord cu școala, mă punea să aleg între el și școală.

În 2007, ne-am mutat într-un alt cămin, tot în Dragomirești, într-un apartament cu trei camere, dar am stat doar un an, tot aşa, cu contract de chirie. Vizavi de liceu era o curte imensă cu o casă pe mijloc. Era casa pentru administratorul care, teoretic, ar fi avut grijă de ferma zootehnică a liceului, care nu mai era în funcțiune din 1986. Ne-a zis directorul de ea și ne-am mutat acolo. Avea bucătărie de vară, am pus wc în casă, am zugrăvit, am aranjat. Plăteam cinci milioane pe lună, totul legal, cu contract, cu contor, cu tot ce trebuie. Aveam patru camere, bucătărie și două holuri imense. La început am stat doar eu cu Marian și fata, dar la scurt timp, în casă s-a mai mutat o familie, cu copii, și de atunci a început să fie gălăgie, cu nebunii, muzică, petreceri.

De la un punct încolo, s-a mutat și fratele soțului cu noi, iar din 2011, Marian a început să-mi vorbească tot mai urât, îmi spunea că m-am îngrășat, că m-am urâțit, că dacă mă lasă el cine mă mai ia, chestii de genul ăsta. Era și tot mai violent, când nu lua contact cu ai lui, era ok, dar de câte ori vorbea cu fratele lui, nu mai era. Într-o dimineață stăteam cu tata la cafea și el  ne-a zis înainte să plece: „Când mă întorc, sper să nu vă mai găsesc”. Și ne-am despărțit, adică am plecat eu, m-au ajutat prietenii și m-am mutat înapoi în București.

București – Tricodava – Moghioroș – Livezilor – Sălaj – Brâncoveanu – Vitan

Mai întâi am stat în Drumul Taberei, la Tricodava, la etajul zece, la o bătrână, cu alte două colege de la școală, am închiriat toate trei. Fata a stat la țară la mama, a făcut clasa a cincea acolo. După aia m-am dus înapoi la Marian la Dragomirești, nu am apucat să stau două luni că ne-am certat iar, și m-am mutat cu o colegă, lângă parc la Moghioroș, avea ea o garsonieră de serviciu.

Acolo am putut să stau, doar așa, temporar. M-am mutat o perioadă pe Livezilor, în apartamentul nelocuit al unui prieten, am stat iulie, august, dar nu-mi plăcea, că veneam noaptea și îmi era frică, că se droghează mulți oameni acolo, nici taxiurile nu intră. De aici m-am mutat la bunica unui prieten, tot în Ferentari, dar la curte. În această perioadă eu și Marian eram când certați, când împăcați, mă punea tot timpul să aleg între el și doctorat. Îmi spunea întruna că, oricum, fără el n-o să mă descurc.

Până la urmă mi-am făcut curaj și mi-am căutat chirie, să mă mut singură cu fata. Mi-am găsit un apartament în Sălaj, lucram în continuare ca profesor de romani, începusem deja să predau în Ferentari și acolo am rămas. M-am mutat cu fata, cu fratele mai mic şi cu tata. Mi-era greu, nu credeam că o să mă descurc singură, noroc cu colegele de la şcoală care mă încurajau şi-mi spuneau: „Poţi fată, oricum mai mult tu îl ţineai pe el”. A fost greu, plângeam întruna. Plăteam chiria din bursa de la doctorat şi din traducerile pe care le făceam din când în când. Mă înțelegeam bine cu proprietarul, până în anul doi, când au fost întârzieri mari cu bursa și am rămas în urmă cu chiria. Și a trebuit să las garanția și să plec.

Pentru că a fost pe nepusă masă, l-am chemat pe Marian să mă ajute. Mi-am dus toate lucrurile la o colegă care stătea la curte, pe lângă școală. Am stat acolo o lună. I-am zis lui Marian să ia fata, iar eu și cu fratele meu ne-am mutat temporar la colega aia și n-am putut sta mai mult de patru zile, în casă era plin de gândaci, era groaznic. Și atunci Marian mi-a zis să mă mut cu fata la el, stătea într-o garsonieră în Brâncoveanu, și așa am făcut, iar pe fratele meu l-am dat la cămin, la liceu. Era înnăbușitor în garsoniera aia, nu aveai spațiu, când intrai, intrai direct în pat. Plus că au reînceput discuțiile, de la bani, că eu am rămas aceeași familistă, că nu mă rup niciodată de ai mei, că el mă vrea doar pe mine și pe fată, și i-am zis că nu are cum.

Am dat anunț la imobiliare și mergeam peste tot, când cu tata, când cu fata, și când vedeau că suntem țigani, se închideau, spuneau că au închiriat. Ne vedeau așa mai bruneți și nu ne primeau. Și proprietara de aici a comentat, cu toate că toată strada e plină de mexicani, eu așa le spun uneori țiganilor, în glumă. Dacă și noi, care suntem țigani, nu avem ce căuta aici, atunci nu știu cine să stea. M-am mutat până la urmă aici. Mai nasol este că stau deja de aproape un an, mi-e bine, am toată familia cu mine, dar probabil va trebui, curând, să mă mut și de aici. Am 36 de ani și am stat în 23 de chirii, cine știe ce mai urmează.

Material realizat de IOANA ILIE

Lasă un comentariu


Perioada de verificare reCAPTCHA a expirat. Vă rugăm să reîncărcați pagina.