de ZAHARIA STANCU
Zaharia Stancu a fost unul dintre cei mai radicali oponenți de stânga ai dictaturii legionare din România. Încă din anul 1934, de când a intrat în presă, a militat consecvent împotriva formelor de teroare politică din anii 40. A fost arestat și trimis în Lagărul de la Târgu-Jiu în iarna 1942-1943: „Am devenit internatul cu numărul 3912, care < s-a făcut vinovat de colportare de știri alarmiste, cu intenția criminală de a submina moralul cetățenilor >”. Volumul său, Zile de lagăr, a fost publicat pentru prima dată în 1945. Zile de lagăr documentează perioada petrecută în lagăr, atmosfera politică opresivă din perioada 1933-1944 și câteva dintre întâlnirile pe care Zaharia Stancu le-a avut cu personalități ale acelor ani: I.Gh.Maurer, Victor Eftimiu, P.P.Panaitescu, Radu Gyr, Ion Barbu etc.
Gazeta de Artă Politică publică o serie de fragmente din volumul Zile de lagăr. (Mihaela Michailov)
Poliția i-a arestat și i-a adus aici sub pretext că erau din China lui Chan-Kai-Shek
Mă trezesc curând după primul somn în lagăr. Mi-au înghețat picioarele, mâinile, mijlocul. Soba s-a răcit și o dată cu ea odaia de scânduri, în care pătrunde frigul și umezeala de afară. A încetat ploaia. Aud cum șuieră vântul în salcâmi, în sârmele ghimpate, în ferestre. Aprind un chibrit și mă uit la ceas. Trei. Mă ridic în vârful picioarelor, îmi iau paltonul din cui și îl pun peste pături. Sunt tot înghețat. Se trezește și Simion. Îl aud că-mi spune: – Bună dimineața. Ai înghețat?
– Am înghețat, îi răspund.
Sare din pat și iese pe sală. Peste o clipă se întoarce cu un braț de lemne.
– De unde le-ai luat?
– Din spălător…
Soba se încălzește repede și Simon, care nu mai poate dormi, se scoală, se îmbracă și-l văd umblând cu un ibric.
– Ce vrei să faci?
– Câte-o cafeluță. Cred că n-o să strice.
Mă scol și eu și mă îmbrac. Peste câteva minute sorbim din câte o ceașcă mare de cafea. Au început să se trezească și vecinii. Le auzim pașii prin întunericul sălii. Unii vin la spălător, ații au ieșit să împrumute foc sau să-și aprindă țigările.
Din când în când, în lagăr răsună strigătul sentinelelor. Pretutindeni lumea se deșteaptă din somn. Stau de vorbă cu Siminon.
– De când ești aici?
– De opt luni.
– Pentru ce?
– Dracu știe. Până acum n-am izbutit să aflu. Bănuiesc însă că m-a dat în gât un gălățean. Eu sunt profesor de gimnastică la un liceu de acolo. Îmi place să petrec câteodată. Îmi place și vinul. Acum doi ani am avut un coflict cu un oarecare pentru o femeie. Și cum sunt cam iute de mânie, i-am dat două palme. Îmi pare rău că nu i-am dat mai multe. Tot aia era. Acum, gălățeanul meu e bine cu regimul. Mi-a făcut denunț. Până ce se vor lămuri lucrurile – fiindcă odată și odată tot au să se lămurească ele -, stau aici. Plătesc, cum s-ar zice, palmele date la mânie. E ușor să vii și greu să pleci. De multe ori autoritățile uită și pentru ce te-au trimis. Ba te uită cu totul. Cunosc bine lagărul. Dacă te-au trimis fără să ai vreo vină, cu atât mai greu îți vor da drumul. Cei care ți-au făcut acte de trimiteri, nu pot să facă alte acte că nu ești vinovat. Atunci inventează. Cine să stea pe vremurile astea să aleagă adevărul de minciună? Așa, cum îți spun, să nu-ți faci nicio iluzie. Instalează-te bine, cetește, păstrează-ți calmul și, dacă vrei să lucrezi, lucrează. Ca să nu înnebunesc, eu m-am hotărât să ajut la cancelarie. Sunt însărcinat cu paturile, cu păturile, cu cearceafurile. Eu le țin socoteala și eu le am în grijă. Colonelul e tare mulțumit de mine și nădăjduiesc că, atunci când va veni comisia de triere, va pune o vorbă bună să mi se dea drumul. Contează mult la comisie o vorbă a colonelului.
– Despre ce colonel vorbești?
– Cum, nu știi? De colonelul Leoveanu, comandantul lagărului. E un om mai cumsecade decât alții. Mai înainte a fost vai și amar de mama noastră. Era altul. O fiară. Poate vei fi auzit de el: colonelul Zlătescu.
– N-am auzit, îmi mărturisii eu ignoranța.
– Câtă lume a omorât! Câtă lume a nenorocit, bestia! Dar e un Dumnezeu în cer! Eu cred în Dumnezeu! Știi ce i s-a întâmplat lui Zlătescu?
– Ce?
– Avea un băiat. Ținea la el ca la lumina ochilor. I-a murit pe front, astă primăvară. El nu mai era comandantul lagărului. Noi i-am văzut poza lui fiu-său în gazete. Într-o zi ne-am pomenit cu el, că vine în lagăr. A trecut un fior prin fiecare deținut. Fiecare își spunea înfricoșat: să știți că a venit Zlătescu îndărăt. Mai pe urmă ne-am liniștit. Aflasem că venise numai în vizită. Știi, aici în lagăr, avem un atelier de alabastru. Lucrează în el o mulțime de oameni de la grupa comunistă. Aveam și doi chinezi stabiliți în București din timpul războiului trecut. Se însuraseră cu două românce, își luaseră nume românești și vindeau brățări de os sau lampioane din hârtie colorată, noaptea, prin restaurante. Poate că îi vei fi întâlnit. Nu se poate să nu-i fi întâlnit. Doi oameni tare cumsecade. Când s-a declarat războiul, poliția i-a arestat și i-a adus aici sub pretext că erau din China lui Chan-Kai-Shek și, prin urmare, adversari ai Axei și ai României. Ce China lui Chan-Kai-Shek?, se văitau mereu chinezii. Nu mai aveau legături cu țara lor de peste treizeci de ani. Aproape că uitaseră locul în care se născuseră. N-a vrut nimeni să stea de vorbă cu ei. Au rămas aici, în lagăr. Și cum erau foarte săraci, au fost puși să lucreze la fabrică. Îndemânateci oameni! Celel mai minunate lucruri ieșeau din mâinile lor și erau cotați ca cei mai buni lucrători din atelier. Produsele lagărului se vând la București, iar câștigurile se varsă Ministerului de Interne. A venit o comisie și nu i-a luat în seamă; a doua, a treia, la fel. Mai târziu, președintele unei comisii, Gelep, a binevoit să-i asculte. După ce i-a ascultat, a poruncit să li se dea drumul. A intervenit Zlătescu.
– Nu le pot da drumul. Sunt cei mai buni lucrători din atelierul de alabastru. Lagărul are nevoie de ei. Aduc câștig.
Argumentul a prins și chinezii au rămas în lagăr. Zlătescu plecase, dar noul comandant i-a păstrat. Erau prea buni lucrători ca să se lipsească de ei. Lui Zlătescu îi murise unicul fiu pe front. Cu mari sacrificii îi aduseseră trupul în țară și-l înmormântaseă. Se gândise să-i împodobească mormântul cu cea mai frumoasă piatră funerară care se putea face. Cine s-o lucreze? Și-a adus aminte de chinezi. Numai chinezii erau în stare să-i făurească podoaba râvnită. Venise la lagăr și-i spusese noului comandant dorința lui. Au trecut amândoiu printre noi și s-au îndreptat spre atelier. Acolo au intrat înăuntru și i-au chemat pe chinezi. Le-a vorbit Zlătescu. Mai puțin dârz ca altădată, dar tot de sus:
– Chinezilor, am venit la voi să-mi faceți o piatră funerară. Mi-a murit băiatul pe front, Dumnezeu să-l ierte!
Chinezii au izbucnit într-un glas: – Dumnezeu să nu-l ierte! Nici pe dumneata să nu te ierte Dumnezeu! Suntem ținuți aici de aproape doi ani. Și noi avem copii. Și noi avem neveste. Te-ai gândit vreodată cu ce se hrănesc copiii și nevestele noastre? Dumnezeu să nu-l ierte pe fiul dumitale! Și nici pe dumneata să nu te ierte, că ai fost om rău! Iar piatră funerară nu-ți facem! Mai bine ne lăsăm împușcați! Hai, poruncește să ne împuște, colonelule!
Oamenii din ateliere se așteptau să izbucnească mânia și cravașa colonelului Zlătescu să se lase repede pe obrajii galbeni ai chinezilor. Dar nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Colonelul Zlătescu a lăsat capul în jos și a plecat, urmat de noul comandant. În aceeași zi, chinezilor li s-a dat drumul…
(…)
Primăvara s-au adus în lagăr vagabonzi. S-au adus și cocote. Vagabonzi vreo două sute, cocote optzeci. Vagabonzii au fost repartizați la cabanele din fundul lagărului, cocotele mai în față, pe dreapta. Lagărului totuși continua să i se spună lagăr de internați politic. A venit o comisie de triere și pe cei mai sănătoși i-a trimis undeva pe Bărăgan, într-o tabără de muncă. Pe ceilalți i-a lăsat în lagăr. În semne de protest, unul dintre ei și-a luat cureaua pantalonilor și-a trecut-o după gât și s-a spânzurat de unul din stâlpii gardului de sârmă ghimpată. A doua zi li s-a dat drumul celorlalți.
Cocotele, adunate de prin toate casele de prostituție din București, au fost ținute în lagăr până toamna târziu. Luate în pripă, niciuna din ele nu-și adusese bagaj. Unele veniseră în lagăr încălțate cu papuci și în capoate de casă, așa cum le găsiseră agenții când au făcut descindere să le ridice.
Le-au adus până la Târgu-Jiu în două vagoane de vite, cu lacăt la ușă. Patru zile au făcut vagoanele de la București până la gara din Târgu-Jiu, legate de niște trenuri de marfă. Între timp, nu li s-a dat femeilor nici măcar o sticlă de apă pe fereastră. O mare parte dintre ele, după câteva luni de lagăr, ajunseseră aproape goale. Vara a mai mers cum a mai mers. Când s-a apropiat toamna și a început să se răcorească vremea, multe dintre ele n-au mai părăsit odăile. Cele care aveau cu ce să se acopere, le aduceau bucata de pâine și farfuria celorlalte, la cabane.
A venit și pentru ele o comisie de triere; femeile s-au înfățișat comisiei desculțe și înfășurate în păturile pe care le primiseră ca să se învelească.
Într-o noapte, au fost ridicate cu jandarmii, duse la gară și urcate în alte vagoane. Li s-a îngăduit să meargă până la gară înfășurate în păturile lagărului. Acolo, după ce femeile au fost băgate în vagoane, păturile au fost adunate una câte una și aduse din nou în lagăr. Păturile erau doar trecute în inventar.
(…)
Un poet poate cânta cu aceeași vibrație frumusețile unui copil și asasinarea unui om
Poetul Gyr scrie versuri. Numai versuri. Nevasta i-a născut o fetiță. Inima lui gingașă se înduioșază. Inima lui gingașă și sensibilă de tată și de poet. (…). Poetul Gyr se așează la masă și scrie. Versuri în care cântă nevinovăția, frăgezimea și frumusețea fetiței lui. (…). Îl întâlnesc în Piața Palatului, în fața Fundației Carol.
– Ce faci, dragă?
– Bine, tu?
– Am tipărit un volum… Să-l cetești. Sunt versuri scrise pentru fetița mea.
Îi întind mâna să se despărțim.
– Stai să-ți cetesc ceva.
Dibuie în buzunar o foaie de hârtie trasă la gestetner.
– Ce este asta?
– „Balada Nicadorilor”.
– Care Nicadori?
– Cei trei eroi ai noștri.
– Ce eroi?
– Vitejii care l-au pedepsit pe Duca.
(…)
– Pentru mine, Nicadorii tăi sunt niște asasini ordinari.
– Așa? Așa de puțin ții tu la mine?
– Mi se pare curios, Radule, că un poet poate cânta cu aceeași vibrație frumusețile unui copil și asasinarea unui om. O faptă atât de cumplită, atât de îngrozitoare!
– Ești naiv, dragă. Poezia e una, politica e alta.
(…)
Toamna anului 1937.
De aproape trei ani, mișcarea legionară se agită în voie. Scoate ziare, cărți, broșuri de propagandă. „Balada Nicadorilor” e tipărită și afișată pe străzi. (…). Radu Gyr a scris acum „Sfânta tinerețe legionară”. Tânărul compozitor Nello Manzatti (cetește Ion Mânzatu), autor de tangouri lascive, a pus strofele lui Radu Gyr pe note. Le cântă toată țara legionară.
Poliția și-a pus vată în urechi. Nu aude, nu vede. (…). Mișcarea legionară e adevărat că a fost interzisă după asasinarea lui Duca, dar câtăva vreme după aceea a fost îngăduit generalului Zizi-Cantacuzino-Grănicerul să-și facă un partid politic. Partidul generalului se cheamă „Totul pentru țară”. În acest partid s-a înscris și Corneliu Zelea Codreanu, cu toți adepții. Sediul partidului se cheamă Casa Verde. Ziarele partidului se tipăresc cu titlu verde. Chiar unele semnături ies imprimate cu literă verde.
Poetul Radu Gyr este și el membru al partidului „Totul pentru țară”. Fiindcă a scris „Sfânta tinerețe legionară”, Corneliu Zelea Codreanu l-a avansat. L-a numit comandant legionar. Are sub conducerea lui mai multe cuiburi. Adică o „familie”. „Familia” pe care o conduce Rau Gyr se cheamă „Familia Luminița”. Luminița e numele fetiței lui Radu Gyr. Frumos nume. L-am citit întâia oară în romanul Întunecare al lui Cezar Petrescu. În cuiburile din „Familia Luminița” se întocmesc liste negre. Pe aceste liste sunt trecute numele dușmanilor Gărzii de fie. Ale jurnaliștilor și scriitorilor care fac altă politică, ale negustorilor care nu vor să subvenționeze Legiunea și, de multe ori, ale persoanelor care au avut vreun conflict oarecare cu memebrii cuiburilor. Mii și mii se oameni sunt trecuți pe aceste liste. În ziua în care Legiunea va lua puterea, cei înscriși pe listele negre vor fi pedepsiți.

