de Irina Costache

Perspectiva pe care o pot asuma aici este cea unei spectatoare și a unei observatoare recente a teatrului independent bucureștean. Nu prea consum teatru din scenele establishment-ului, însă merg destul de des la spectacole independente. Ultimele mele amintiri de la Național sunt de la o Anna Karenina foarte lungă, prăfuită și fără pic de energie. Un spectacol pe care ți-l aduci aminte numai pentru că ți-a fost penibil să pleci și, ca urmare, ai fost pedepsită cu amorțeli și dureri de spate.

În toamna trecută, la Sibiu, am lucrat ­- pentru prima dată în mod direct – cu patru actori tineri, câteva scene de teatru forum pe tema violenței în cuplu. Împreună am schițat câteva scenarii de conflicte între partneri/iubiți/soți, pe care le-am jucat și apoi discutat cu liceeni. Organizația cu care colaborez este o asociațe pentru drepturile femeilor, micuță dar voinică, care ține în fiecare an un Festival al Egalității de Gen, cu activități pentru tineri. Încercăm să le spunem  că nu e ok să-și lovească partnera/ul, că “gen” mai poate fi folosit și în altfel de sintagme decât “genul epic”, iar “feministo/ule” nu e chiar o înjurătură. Printre picături, vorbim și despre lesbiene și homosexuali, avort și contracepție, viol, divorț, muncă sexuală. Facem asta în locuri publice – în școli, în Piața Mare și în săli de teatru, destul de liber și fără prea mari probleme.

Cumva, după primele 5 minute, a fost evident că Doriana, Laurențiu, Gabi și Laura  (actorii cu care am colaborat) gândeau la fel ca noi, cele de la asociația pentru egalitate de gen. De la ei am înțeles că, cel puțin din partea actorilor, există interes pentru zona socială, pentru teme feministe, deschidere spre experimente cu metode din teatru în intervenții comunitare și spre formule de educație asumat critice. Evident, nu știu dacă pur și simplu ne-am “găsit” sau dacă, de fapt, conștiința critică a colaboratorilor noștri nu exprimă o experiență mai largă de precariat și lipsă de perspectivă, într-un domeniu manevrat prin structuri ierarhice elitist-osificate, sexiste, conservatoare. O înțelegere lipsită de resemnare a faptului că, fără conexiunile potrivite, ești condamnată să te deprofesionalizezi sau, cel puțin, să te plafonezi între spectacole și slujbe de MC în care nu te regăsești. Și pentru că aventurile mele teatrale se petreceau în “provincie”, simt că merită interogată și relația dintre proiectele teatrale independente din București și viabilitatea modelului pentru tineri artiști locali, interesați de zone alternative ale teatrului. Dacă pentru un actor este un parcurs puțin complicat spre zona de teatru social (poate și mai complicat “în provincie”), pentru lucrătorii din zonele sociale, drumul spre teatru trece prin bugetul de cultură al consilului local – unul, oricât de mic ar părerea celor din zona artistică, mult mai consistent decât cel pentru programe sociale. Astfel, în cazul festivalului egalității de gen, colaborarea cu actorii (pe care noi ne-am dorit-o ca experiment educațional) ne-a asigurat simpatia consiliului local care, în modul cel mai natural cu putință, nu dă doi bani pe(ntru) activități cu caracter social, însă frisonează și plătește pentru orice firmitură de “Cultură”.

O formulă de cooperativă de ajutor reciproc, asemeni celei pe care am descris-o mai sus, mi s-a părut un bun punct de plecare pentru o colaborare artistico-feminstă, însă, în mod evident, cred că a venit timpul ca atât critica feminist, precum și vocea critică a actorilor să se cristalizeze în demersuri eventual comune, dar ferme, de opoziție față de structurile puterii. Nici finanțări de programe sociale prin ateliere dramatice, și nici sensul professional, regăsit în proiecte sociale mai degrabă caritabile, nu pot ține loc de ceea ce avem nevoie cu adevărat: o mișcare fără rezerve anti-establishment, democratică și solidară cu alte mișcări sociale și grupuri marginale.

Revenind la tema textului, de când cu întâlnirea cu actorii sibieni, merg la teatru și, uneori, îmi mai și place ce văd. Găsesc destule spectacole sociale, găsesc actori super în temă cu oamenii pe care îi joacă (cum altfel dacă poveștile sunt destul de apropiate de noi), găsesc texte mișto scrise de femei și, uneori, ceva din temele care mă interesează – istorii gay si lesbi, povestea unei femei rome, istorii ascunse ale unor forme de violență (inclusiv cea despre moartea tigrului sibian). Cred că mă regăsesc mult mai mult în cele câteva spectacole de teatru din anul ăsta decât în premiantele noului val al filmului românesc. Parcă în teatru nu e un singur Rețetar care gătește pentru toți. Îmi place modestia teatrului, mă las mult mai ușor manipulată de actori pe care îi simt documentați, mă simt confortabilă în spațiile pe care le exploatează teatrul independent și, evident, de multe ori, rezonez cu critica propusă.

Unde mă împotmolesc: parcă aș vrea să văd mai multe spectacole despre femei ambițioase care nu sunt pedepsite la final, poate că m-ar interesa explorări ale eșecurilor pe care le acumulăm ca generație (de la încercări nereușite de a trăi în cuplu, la nerealizări profesionale, la conflicte și rupturi în grupările politice pe care încercăm să le formăm) și, evident, și mai multe spectacole scrise împreună cu cei ale căror experiențe sunt marginalizate.