Cu ocazia sărbătoririi a 69 de ani de la evenimentele de pe 23 august 1944, publicăm materiale documentare din cadrul proiectului de cercetare și performare a istoriei recente Români, întoarceți armele! – 23 august 1944, realizat de echipa Vârsta4 în anul 2009. 

Proiectul îşi propune investigarea performativă a istoriei din perspectiva relevanţei unui eveniment major în plan colectiv şi individual, eveniment care a generat mutaţii semnificative la nivel de existenta privată şi publică.
23 august 1944 a reprezentat un eveniment major atât pentru istoria României, cât şi pentru istoria comunităţii evreieşti. Schimbarea sistemului politic a însemnat instaurarea regimului comunist, dar a marcat sfîrşitul unei perioade traumatizante, cu efecte sociale devastatoare pentru comunitatea evreiască.

1944, 23 august – Prim-ministrul României, Ion Antonescu este arestat şi se formează un nou guvern. România părăseşte războiul împotriva Uniunii Sovietice şi se alătură forţelor aliate. Ocupaţie sovietică/Implicarea în lupta contra Germaniei naziste/Venirea comuniştilor/Un nou început/Trădarea aliaţilor de război/Inlăturarea regimului dictatorial al lui Antonescu. Tu ce faceai?

Români, întoarceţi armele!  face parte din proiectul Vârsta4, proiect de artă comunitară desfăsurat împreună cu rezidenţii căminului de persoane vărstnice Moses Rosen, al cărui obiectiv pe termen lung este schimbarea receptării bâtrâneţii în societatea românească. Intreaga desfăşurare a proiectului este documentată pe blogul www.varstapatru.blogspot.com administrat de Pompiliu Sterian, rezident al căminului.

Coordonatori Vârsta4: Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu, David Schwartz.

Fragmente din mărturii ale rezidenților căminului Moses Rosen, martori la evenimentele din 23 august 1944

Suntem patrioate!

Iudith ARDELEANU

În noaptea de 23 august 1944, noi eram acasă, stăteam pe Splaiul Unirii. Noi ne culcam foarte devreme, la 8 seara, din dispoziţile mamei. Şi la unu noaptea, ne scoală mama: “Sculaţi! Sculaţi! Repede, veniţi încoace la radio!”. Nouă nu ne luaseră aparatul de radio, deşi am auzit că altora li s-a luat. Ne-am dus la radio şi am auzit vocea Regelui Mihai. De fapt, intâi speakerul: “Urmează un comunicat important pentru ţară. Atenţiune, atenţiune!” de 4 ori. După care regele Mihai: “Români, e o zi istorică, ordon armatei române să întoarcă armele!”. Bineânteles ne-a apucat o fericire de nedescris. Pe urmă, mama zice: “mergem la Uniunea Patrioţilor”. Asta era organizaţia legală a partidului, pentru că partidul comunist era în ilegalitate. Şi mergem la Uniunea Patrioţilor, unde noi, fiind foarte prietenoase, ne-au întrebat: “Ei, fetiţelor, voi cu ce vreţi să ajutaţi? Aici toată lumea merge să vândă ziarul Romania libera, primul ziar liber!”. “Vindem şi noi România libera! Cum să nu vindem!”. Şi ne-a dat România liberă, am luat noi teancul de ziare, am pornit fiecare pe altă stradă si strigam în gura mare: România liberă! România liberă! Şi la un moment dat, când eram pe strada Republicii, bombardament! Pe 23 august, bombardament! Veneau americanii să îi bombardeze pe nemţi. Şi am intrat într-un adăpost, într-un bloc, unde noi nu mai intrasem niciodată. Toată lumea intra, am intrat şi noi. Ni s-a părut groaznic, pentru că auzeam doar zgomotul avioanelor şi al bombelor, dar habar nu aveam unde şi cum. Când vezi avionul, parcă mai ai o siguranţă, că vezi unde se duce. Dar aici nu vedeam nimic. Eu îmi ziceam în gând: “ce ne facem dacă murim aici? Că nu o să ştie cine suntem!”. În fine, s-a terminat, nu am murit, am pornit cu ziarele din nou şi o doamnă pe stradă ne-a oprit şi ne-a întrebat: “De la ce orfelinat sunteţi voi? Aşa drăguţe? Cum vă trimite aşa mici cu ziare?”. “Dar noi nu suntem de la nici un orfelinat! Suntem surori gemene, suntem patrioate, noi vindem România liberă! Suntem fetiţe mari!”.

Buuuuuuv

Bertha LIEBOVITCH

Când se apropia ziua de 23 august, am fost daţi afară din casă, am stat pe strada Unirii, unde e depould de tramvai, fratele murise, dar trăia si bunică-mea din partea mamei, şi am stat într-o cameră şi bucatarie. Am fost daţi afară din trei camere şi am stat într-o cameră şi bucătărie.

Şi s-a apropiat ziua de 23 august. Bombardamentele era teribile. Englejii mai repede ne-au bombardat decât ruşii, ruşii au dat două bombe care au făcut numai groapă, dar englejii, ei, ne-au bombardat. Pe Vasilache, artistul, el a murit la bombardament. S-a dus să o ia pe soacra lui, stătea pe cotroceni şi, în fata blocurilor de acolo se făcuse o groapă şi acolo stătea lumea, chipurile, la adăpost. Şi soacrei îi era frig, şi Vasilache, artistul, s-a dus să ia o jachetă şi a căzut bomba acolo şi l-a omorât atunci pe Vasilache, la bombardament.

Revenind la 23 august, s-a terminat cu bombardamentele, a fost o fericire enormă că s-a scăpat de legionari.

Tata a căpătat înapoi servici după 23 august 44 şi am avut o mătuşă la Galaţi, unde unchiul meu era preşedintele comunităţii din Galati. Şi mătuşa, sora lui tata, a spus să vina la Galaţi şi Bertha, adică eu. Galaţiul fusese distrus grozav de bombardamente. Şi noi, în timpul bombardamentelor, aşa în egoismul nostru, că nu pot să numesc altfel, spuneam: “vai, să bombardeze Ploieştiul! Că se vedea flăcări de la Ploieşti. În egoismul nostru ne gândeam la noi, nu la cei din Ploieşti.

Era bucurie mare că s-a eliberat ţara.

Prealarma făcea iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, şi dup-aia alarma uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu, aşa un  zgomot infernal….Şi ne duceam în pivniţă cu toţii, şi stăteam aşa îngrămădiţi ca să nu se audă bombardamentele. Şi se mai auzeau… buuuuuuv buuuuuuuuuuuuv buuuuuuuv… aşa făcea.

Schimbarea de regim o simţeam palpabil

Helene MARCOVICI

Avioane nemţeşti brăzdau cerul şi nu ştiam unde să ne ducem. Parcă exploda cerul. O noapte de groază a fost. N-am dormit atunci nu ştiu cîte ore. Aruncau cu bombe. Ne-am adăpostit la o cunoştină a soţului meu, care locuia în centrul oraşului, pe Batiştei. Era o nebunie tot ce făceam atunci. Ce să spun?  Schimbarea de regim o simţeam palpabil. Cu corp şi cu suflet. Nu mai ţin minte ce anume am făcut noi atunci în ziua aceea de coşmar. Eu m-am bucurat nespus după aceea că am putut să studiez. Eu asta voiam. Munca şi învăţătura erau cele mai importante pentru mine. Eram o copilă neştiutoare de alte aspecte ale societăţii. Înainte de ‘43 eram funcţionară la o întreprindere şi cîştigam ceva bani. În 1940 oprisem studiile din cauza legilor rasiale.

M-am dus dinnou la facultate după  1944. Învăţasem stenografia. Zapan de la psihologie m-a rugat să stenografiez tot ce spune el pentru că nu putea să ţină un curs cu adevărat liber. Am scris prelegerea şi Zapan a fost foarte mulţumit că  putea să ţină un curs pentru toţi studenţii evrei care nu avuseseră posibilitatea să studieze în anii aceştia, 1940-1944. S-au făcut cursuri speciale pentru cei care nu au putut studia între ‘40 şi ‘44. Am dat examen cu Călinescu, am luat Foarte bine. N-am avut carnetul de note la mine şi mi-a dat pe o foaie semnătura. toţi profesorii cu care am avut de-a face după 23 august erau, cum să spun eu, era foarte binevoitori.

Ediție specială

Pompiliu STERIAN

Nu exista televizor, dar exista radio și, la un moment dat, se anunță la radio: “Atențiune! Atențiune! În curând vom transmite un comunicat important pentru țară”. Cam așa ceva. Asta repeta din 5 în 5 minute. Adică lumea era pregătită de către cei care trăgeau sforile că se întîmplă ceva. Și de data asta se întîmplase ceva fără discuție. Până la urmă s-a citit o proclamație a regelui, prin care îl arestează și îl destituie pe Antonescu, și declară că România întoarce armele împotriva nemților.

În primul moment m-am bucurat teribil, pentru că nemții nu erau simpatizați. Nu erau deloc simpatizați în marea masă. Erau simpatizați de un număr de oameni care aveau relații cu ei, care și-au construit relații cu ei, și sigur că ăștia iî adulau, îi lăudau, îi simpatizau, pentru că profitau de pe urma lor. Cei care aveau relații cu nemții aveau avantaje. Chiar de ordin alimentar. Adică aveau o pâine mai mult, ulei mai mult, că toate erau pe rație. În genere, oamenii s-au bucurat. Ne-am bucurat că scăpăm de jugul nemților. Și, bineânteles, speram ca o să se facă pace. A doua zi au apărut și niște ziare. Pe atunci exista o practică, ca ziarele să scoată ediții speciale, nu apăreau numai dimineața, unele apăreau la prânz și altele seara, de trei ori pe zi. Astea nu aveau răspândire pe toata țara, dar în capitală erau un milion de locuitori și se putea vinde. De câte ori se intâmpla ceva, în afară de astea trei, apăreau ediții speciale, o foaie de ziar, pe o parte scriă cu litere mari așa, tot articolul cu 50 de cuvinte sau 30 de cuvinte, cum sunt acuma titlurile. Și erau niște băieți veniți de la țară, să cîștige o pîine, să învețe o meserie, și existau niște oameni care îi adunau, îi angajau cu plata, ca să vndă ziare. Ăștia, oricînd voia șeful lor, îi chema, veneau, la tipografie, și apărea ziarul. Și chiar în seara aia țâșneau 20, 30 grămadă, vânzând la oameni – “Ediția specială! Specială! Specială! A fost arestat Antonescu!”. Știrile importante se vehiculau pe loc în felul ăsta. O pagină pe care s-au scris trei fraze.

Mafia generală a adulţilor

Eva SZEMLER LENDVAY

Noi am apucat acea zi, de fapt era o noapte spre zori, 22 spre 23 sau 23 spre 24, nu ştiu exact, şi tin minte că stăteam refugiaţi de bombardamente la o familie de ceangai maghiari, Mezey, care erau oameni simpli, unguri. Vocea gazdei mi-o aduc aminte. Cucoana, tanti Mezey ţipa cât o ţinea gura: “e pace!”. N-o să uit niciodată chestia asta.

Părinţii mei, tatăl creştin şi mama evreică, fiind absolut conştienţi de ce se întâmpla, ascultau amândoi Radio Londra. Fondul muzical al semnalului BBC – Simfonia Destinului -, ţin minte că se auzea în casa, deşi nu era voie. Întorcându-mă la destinul meu de fetiţă pe jumătate evreică, parinţii mei m-au ferit absolut total de conştiinţa pericolului. Abia pe urmă mama povestea că, şi în Braşov, evreii dormeau îmbrăcaşi, cu rucsacurile pregătitie, şi cu bocancii în picioare. Eu nu am simţit nimic din toate astea. Fiind înscrisă la o şcoală catolică franciscană, ţinută de biserica catolică, nu realizam şi nu am simţit nici o clipă că sunt exclusa pentru că eram evreică.

Îmi amintesc în zorii zilei de 23 august cum oamenii se îmbrăţişau, se sărutau, dansau. Imediat, mama a făcut bagajele, ne-am îmbarcat în caruţa cu cai a jupânului Mezey şi ne-am dus acasă la Brasov pe la prânz. Când am ajuns la Braşov, toate geamurile erau sparte şi ne-am instalat în apartament. Cam asta e pentru mine, această euforie, strigătul acela de pace.

Mama m-a îmbarcat într-un autobuz înfiorător şi ne-am dus în vizită la unchiul care s-a întors de la Auschwitz, la Târgu-Mures. El avea vreo 50 şi ceva de ani, soţia îi fusese exterminată, împreuna cu bunica mea, cu alte mătuşi, verişoare, copii mici, mă rog.

Cea mai puternică senzatie pe 23 august a fost bucuria. Eu nu eram o fetiţă proastă, nu mi s-a adus la cunoştintă, nu se vorbea, era o “mafie generală” a adulţilor ca să ne protejeze.

Sper că în România o să fie bine odată!

Elisabeta VOINEA

Secundă de secundă am trăit 23 august 1944. Seara a venit cineva să ne spună că s-a întîmplat o minune. Am ieşit în stradă cu sora mea şi cu mama mea, era lume multă şi discutam cu fiecare cum o să fie, că o să fie bine. Eram aşa de fericiţi cum n-o să mai fim niciodată. Am stat pe stradă toată noaptea cu oamenii şi discutam.A doua zi, tot pe stradă cu oamenii, n-a mai fost rost de gospodării, puneam, cum se spune, ţara la cale.

Aveam 17 ani. Ne-am înscris în „Totul pentru front, totul pentru patrie”. Eu şi sora mea am donat sînge. Mi-aduc aminte că era o unitate militară, era toamna, frig, nemîncate, am şi acum cartonaşul – 250 de grame de sînge, şi eu, şi sora mea. Am plecat de acolo ţinîndu-ne de pereţi. Da’ am fost aşa de fericite! Că dacă n-am putut să mergem şi noi în război, eu aş fi mers,dar nu s-a făcut apel la fete. Măcar am făcut şi noi ceva. Am dat sînge. Ce s-a cerut. Şi dup-aceea am aşteptat. Şi sper că în România o să fie bine odată!

Sora mea e mai mare cu doi ani decît mine şi-mi aduc aminte că cu cîteva zile înainte de 23 august eram în curte cu mama şi au intrat doi domni cu o servietă şi au întrebat: “ce fete sînt aicea?”. „Isabela are 17 ani şi Elisabeta 15”, a zis mama. Şi m-a notat pe mine.

Am aflat că se construise un adăpost în care se va da o alarmă numai pentru evrei. Vor intra acolo şi îi vor termina. Asta am aflat după 23 august. Şi tot după 23 august am aflat că adunau fete pînă în 15 ani pentru soldaţi.

În 23 august am simţit eliberarea noastră. Şi ne-am simţit şi noi datori să facem ceva. De-asta ne-am antrenat în toate mişcările astea comuniste şi anticomuniste dup-aia.

Cam asta a fost pentru familia mea – eliberare. Auzisem de lagăre, de exterminări, dar nu credeam. Abia după aceea am aflat cîte grozăvii s-au întîmplat. Se spunea la un moment dat că trebuie să purtăm toţi steaua lui David pe noi. Eu, vitează cum eram, abia aşteptam să port şi eu, dar nu ştiam că puteam să nu mă mai întorc acasă niciodată.

S-a terminat!

Medi WECHSLER DINU

Nu mai știu precis ce a fost îndată înainte, ce a fost în timp, ce a fost după. Pe vremea aia nu notam ce se întampla în viața mea. Atunci eram încă în atelierul meu, într-o casă pe Theodor Stefanescu. Nu eram încă căsătorită cu Gheorghe, dar eram împreună de mai mult de 10 ani și locuiam în atelier.

În timpul războiului am dat lecții de desen, caligrafie, la o școală evreiască, întemeiată de o profesoară scoasă din învățământul de stat, cu elevele care nu mai aveau voie în școlile românești. Acolo le-am avut eleve pe Nina Cassian, pe Yvonne Hassan. Eu eram mulțumită să dau aceste lecții.

Eu fiind lângă un om foarte optimist și cu mult humor, greutățile și tragediile au venit la mine printr-un văl. Din fericire, nu s-a întâmplat nicio tragedie de care să aflu pe loc. Tragedia a fost în partea de familie a mamei, care a rămas în Cluj și în Vestul Transilvaniei. Numai cine întâmplător era în partea vechiului regat a rămas în viață.

De pe 23 august îmi aduc aminte de telefonul lui Gheorghe, fericit ca întotdeauna, vești bune, “S-a terminat!”. El era la redacție și eu în atelier, trebăluiam. Și mi-a dat un telefon că România a întors armele împotriva Germaniei hitleriste și acum a trecut de partea Antantei. Atunci am spus: “Har Domnului!”. Nu se putea altfel. Erai în toată vremea cu teama că te ridică și nu se mai știe ce se întâmplă cu tine. Dacă un lucru ca ăsta s-a putut întâmpla cu Iorga, luat de acasă și până nu a fost găsit, cum a fost, familia înnebunită, îl căuta.

Lumea era foarte fericită pe străzi pe 23 august. Nu am văzut pe nimeni plângând sau speriat. Dar prima manifestare pe stradă a fost ca un tablou de Puiu Perachim. Niște fantome, îmbracate aproape în zdrențe, palizi, slabi, strigând plini de entuziasm: “Trăiască România! Trăiască!”.

Dupa 23 august, scăpasem de o teroare. Era mai mult decât sabia lui Damocles, pentru că nu mă privea numai pe mine, privea toată comunitatea din care făceam parte.

Eu citisem cărți despre începuturile bolșevice în Rusia, cu ani de zile înainte, traduse în limba germană. Credeam că Germania e țara în care avea să vină o revoluție comunistă. Și în loc de asta, apare Hitler! Din partea României, nu mă așteptam la altceva. Un antisemitism latent îl simt și astăzi. Și pe vremea aia era lafel, ba nu lafel, că atunci era mai tare împotriva evreilor, decât împotriva țiganilor.

În 1944 aveam 35 de ani, că m-am născut in 1909.