de Mihaela Michailov
Gianni Rodari – autorul unei cărți celebre despre forța cuvintelor de a modela minți, Gramatica fanteziei (Humanitas, București, 2003), scria: „Toți oamenii să folosească cuvintele în toate modurile mi se pare un bun motto, cu frumoasă rezonanță democratică. Nu pentru ca toți să devină artiști, ci pentru ca nimeni să nu fie sclav”. Accesul democratic la cunoaștere și creativitate reprezintă un capital simbolic indispensabil formării adolescentului critic, capabil să dezbată informațiile primite și să le supună unui cod personal de lectură dinamică.
Implicarea adolescenților în acte decizionale care să-i reprezinte, capacitatea lor de a se auto-organiza pentru a putea exprima nevoi comune, abilitatea de a reacționa și de a empatiza cu cei din jur, de a construi și înțelege situații de viață posibile, creând astfel spații ale democrației participative, consituie modalități de formare creativă pe care teatrul le poate dezvolta. Teatrul poate construi spații de apartenență la o gândire comună, la acțiuni de coeziune socială și de intervenție împreună, în vederea unor transformări esențiale în lumea în care trăim. Teatrul poate crea comunități de adolescenți care-și spun povestea lor, o poveste de legitimare prin care se autoreprezintă. Adolescenții deveni astfel pedagogi care își împărtășesc propriile experiențe, structurând astfel o pedagogie performativă în care împărtășesc ceea ce trăiesc. O pedagogie care pornește de la înscenarea unor situații de viață, cu potențial de formare a unei gândiri critice.
Teatrul pentru adolescenți este, în România, extrem de puțin explorat (fac excepție câteva festivaluri-reper: Festivalul Național de Teatru Tânăr „Ideo Ideis”, Festivalul de teatru în limba engleză (ID Fest). Întrebarea esențială pe care mi-o pun de ceva vreme este: cum putem crea un spațiu de reprezentare și influență pentru acest teatru-platformă de maturizare a unei generații expediate în clișee? Cum îl putem transforma într-o practică la care un număr din ce în ce mai mare de adolescenți să aibă acces, în așa fel încât să vorbim de un model de pedagogie performativă extinsă, și nu doar de contexte strict localizate?
Educația participativă prin teatru
Educația participativă este acel tip de educație orizontală, care le dă dreptul tuturor celor implicați să participe, cu drepturi egale, la crearea unui spațiu de cunoaștere comun. Teatrul educației participative creează un mediu comun de reflecție și de acțiune, în care toți adolescenții se pot exprima, își pot construi povești de reprezentare și pot crea, împreună, o acțiune culturală. Teatrul educației participative anulează ierarhiile de rol și automatismele autoritare, și îi învață pe adolescenți să acționeze ca un grup unitar, în care competiția este substanțial redusă. Fiecare adolescent participă cu propria lui poveste de viață, o împărtășește celorlalți și creează astfel legături și orizonturi de apartenență la experiențe comune. Nu există povești excluse sau povești care să intre în competiție cu alte povești. Există o nevoie de a dezvolta o poveste prin care fiecare să se simtă reprezentat și necesar prin tot ce are de spus.
Educația cumulativă prin teatru se bazează pe integrarea experiențelor din viața de zi cu zi a adolescenților în baza de date a cunoștințelor pe care le dobândesc la școală. Prin structurarea unor noțiuni de teatru aplicat contextului școlar, adolescenții se pot familiariza mai ușor cu toate informațiile pe care le au de învățat la școală. De asemenea, pot integra momente din viața lor în formatul lecțiilor pe care le asimilează. Ruptura dintre viața cotidiană a adolecenților și școală duce la un sentiment de non-apartenență a acestora în contextul școlar. Elocventă în acest sens mi se pare replica unei adolescente care, în cadrul unei discuții după spectacolul Copii răi – spectacol pentru care am scris textul, a spus: „Știm pe dinafară istoria atâtor țări, și nimănui nu-i pasă de istoria noastră. Istoria noastră a devenit atât de săracă”.
Educația anticipativă prin teatru le dă posibilitatea adolescenților să exprimenteze ceea ce nu trăiesc direct, să empatizeze cu situații și evenimente în care nu sunt direct implicați, dar care îi pot ajuta să-și lărgească orizontul de contact social și de reflecție cotidiană. Adolescenții participă astfel la multiple contexte de viață, învață să abordeze situații care le testează inteligența reactivă și afectivă, abordarea nuanțată a unor fenomene pe care le cunosc puțin sau deloc. Adolescenții au astfel posibilitatea să se antreneze cognitiv și empatic pentru momentul în care vor fi în fața unei situații problematice. Anticipând, adolescenții își formează disponibilitatea de a gândi deschis, asociativ, realitatea cu care se confruntă și, de asemenea, disponibilitatea de a cerceta și, uneori, chiar de a găsi soluții pentru diferite probleme. Teatrul transformă „posibilitatea unei lumi” în realitatea ei.
Educația pentru solidaritate prin teatru construiește colective de creație în care funcționează principiul: pentru o cazuă comună, pentru o acțiune care să ne reprezinte pe toți și să ne facă deplin conștienți de rolul nostru de cetățeni într-o societate pe care o putem schimba. Lucrând împreună la un spectacol de teatru, adolescenții devin un grup solidar, un grup în care cuvântul fiecăruia contează pentru a putea conta cuvântul tuturor. Educația pentru solidaritate dezvoltă dorința de a crea echipe de cercetare și creație, care înțeleg că dincolo de forța individuală a expresivității personale există forța colectivă a exprimării unor idei care activează lucrul cu și pentru celălalt. A repeta împreună pentru un spectacol de teatru reprezintă un act de solidarizare și de negociere colectivă a rolurilor în echipă. Distribuindu-și aceste roluri, adolescenții conștientizează cât de important este aportul fiecăruia dintre ei și cât de mult pot influența construția comună a lumii în care trăiesc, evoluând într-un cadru partajat de gânduri și acțiuni. Această evoluție împreună îi formează pe adolescenți în spiritul unei dinamici de grup care le educă inițiativa colectivă. Prin intermediul lucrului la un spectacol de teatru, adolescenții învață, pe de o parte, să fie solidari unii cu alții, iar pe de altă parte, devin solidari cu problematici despre care știu puține lucruri. Reflexul de solidarizare prin actul teatral creează, în timp, contexte de solidaritate care pot genera comunități de adolescenți capabili să lupte pentru drepturi comune și să se mobilizeze în situații care nu îi privesc în mod direct, dar care, la un moment dat, îi pot afecta. Actul de a-i solidariza pe adolescenți prin teatru este un act cu valoare existențială majoră, deoarece le formează o gândire generoasă, o gândire de implicare în societatea contemporană. Educația pentru solidaritate prin teatru nu creează, neapărat, adolescenți care vor deveni artiști. Dar creează, cu siguranță, adolescenți care nu vor deveni, niciodată, sclavi.
Educația pentru autoreprezentare prin teatru creează contexte prin care adolescenții recurg la propriile lor povești și experiențe de viață sau la povești cu care rezonează pentru că aparțin lumii lor, pentru a-și concepe spectacolele. Aceste povești au mai multe roluri:
– le dau posibilitatea adolescenților să-și dezvolte creativitatea și expresivitatea, pornind de la un univers narativ care le este familiar și pe care îl pot transmite în cunoștință de cauză;
– accentuează rolul poveștii subiective, care poate avea o valoare colectivă, o valoare de reprezentare a unor comunități mai puțin reprezentate. Ascultând poveștile actorilor-adolescenți, spectatorii-adolescenți devin conștienți de semnificația propriilor lor povești, de felul în care acestea pot construi legături experiențiale esențiale;
– dezvoltă capacitatea observațională a adolescenților, care își privesc realitatea ca pe o sursă de evenimente relevante, cu potențial teatral. Prin poveștile care pornesc de la detaliile lumii din jur, adolescenții învață să perceapă mult mai complex lumea în care trăiesc și să vadă dinamica fiecărui detaliu din jurul lor. Capacitatea observațională pe care poveștile realității o dezvoltă este o sursă fundamentală de creativitate;
– creează o pedagogie narativă prin care adolescenții împărtășesc un fond comun de experiențe. Prin schimbul de povești, adolescenții aparțin unei comunități narative care îi transformă într-o microsocietate activă. Pedagogia narativă are un rol formator prin poveștile-experiențe pe care adolescenții le transmit și care îi ajută să aibă acces la un tip de învățare subiectivă, empatică. Acest tip de învățare formează adolescenți-pedagogi care fac schimb de informații și experiențe.
Teatrul pentru adolescenți creează comunități solidare cu lumea în care trăiesc și pe care o pot schimba.