Pe 18 august 2011, președintele Traian Băsescu încuraja Guvernul României să-și asume proiectul de exploatare de la Roșia Montana, propus de firma canadiană Gabriel Resources. Traian Băsescu declara: „Ce țară stă cu o asemenea avere în pământ, fără să găsească soluții să o pună în valoare? Pentru că resursa asta nu e nici a ONG-urilor, nu e nici a Ungariei, care nu știu ce avize ar trebui să dea României… Nu trebuie să dea niciun aviz, suntem încă stat suveran”. În numele suveranității statului român și al dezvoltării industriale fără precedent, și cu riscul distrugerii mediului și patrimoniului cultural de la Roșia Montana – explicat în repetate rânduri de către specialiști -, Traian Băsescu a fost unul dintre susținătorii fervenți ai proiectului de exploatare, inițiat de firma canadiană Gabriel Resources. La Roşia Montană, zonă extrem de cosmopolită în secolul al XIX-lea, se află cel mai important zăcământ de aur din România, evaluat la aproximativ 300 de tone de aur şi 1.600 de tone de argint. Acesta a fost concesionat în vederea exploatării către Roșia Montana Gold Corporation. Compania estimează că va extrage 626.000 de uncii Troy de aur pe an, timp de cinci ani de la inaugurarea minei. O uncie Troy este echivalentul a 31,1 grame de aur.
Compania este controlată de către firma canadiana Gabriel Resources, care deține 80,46% din capitalul social, în timp ce statul român controlează 19,31% din acțiuni, prin firma Minvest Deva, iar alti acționari cumulează 0,23% din titluri.
În august 2010, regizorii dramAcum – Radu Apostol, Gianina Cărbunariu și Andreea Vălean, împreună cu dramaturgul Peca Ștefan și cu artistul video Andu Dumitrescu – s-au documentat, timp de două săptămâni, la Roșia Montana, pentru spectacolul care urma să aibă premiera în noiembrie – Roșia Montana – pe linie fizică și pe linie politică, coprodus de către Teatrul Maghiar de Stat din Cluj și dramAcum. Montarea este concepută ca o istorie episodică a zonei – fiecare scenă e un capitol de viață cotidiană trecută și prezentă în Roșia – , ca o machetă din bucăți a unei lumi în care proiectul capitalist șerpuiește peste cadavre de vînzare. Roșia Montana – pe linie fizică și pe linie politică e o luare de poziție radicală, cu valoare de statement politic, împotriva parteneriatului interese de stat-interese corporatiste.
Proiect de teatru împotriva
Alegerea temei spectacolului este o acțiune politică. Este vorba de alegerea unei poziționări explicite și incomode față de ceea ce am putea numi dubla manipulare în echipă, o manipulare deopotrivă a statului român și a companiei Gold Corporation. Un compromis economic, împărtășit frenetic de cei doi promotori-oratori capitaliști, care acționează similar, în virtutea obținerii unui profit cât mai viguros. Capitalismul de stat și capitalismul privat au aceleași obiective și, implicit, același proiect de resuscitare a zonei. O resuscitare prin vandalizare, ambalată în proces de construcție durabilă și vandabilă. La nivelul discursului, atât statul român, cât și reprezentanții Gold Corporation camuflează supraprofitul și distrugerea spațiului în generozitate socială și activism comunitar: crearea de locuri de muncă, salarii consistente, dezvoltare durabilă, un viitor mai sigur pentru copiii din Roșia Montana – promisiuni râncede, care ignoră realitatea violentă a tratării minereului măcinat cu cianură, și falsifică evoluția locului. Roșia Montana devine, în variantele de colonizare a statului și corporației, un tărâm magic al tuturor posibilităților, o feerie occidentală, în care va curge cu job-uri și oportunități, în care tinerii nu vor mai pleca să muncească în străinătate pentru că vor avea o șansă. Aparent, RMGC a mizat pe politici sociale abile, pe care, de fapt, statul ar fi trebuit să mizeze – unul dintre sloganele RMGC a fost: “oamenii din Roșia Montana au nevoie de locuri de muncă” –, politici care au deviat atenția de la proiectul de exploatare a aurului prin tratarea cu cianuri, la grija pentru valorile solidarității și binelui comunitar. Trailerul spectacolului Roșia Montana – pe linie fizică și pe linie politică, trailer conceput și realizat de dramAcum, conținea următoarele statement-uri: ’’proiect de teatru împotriva Roşia Montana Gold Corporation’’ şi ’’proiect de teatru împotriva statului român care şi-a abandonat cetăţenii’’, ambii operatori ai viitorului mai bun, solidar cu nevoile oamenilor, fiind astfel amendați. Abuzul de discurs pro-comunitate dezvăluie, de fapt, abuzurile antisociale ale inițiativelor de stat și corporaiste, care vizează transformarea locului într-un spațiu comercial, indiferent de implicațiile asupra mediului. Spectacolul Roșia Montana – pe linie fizică și pe linie politică începe cu o rafală de întrebări (text și regie Gianina Cărbunariu), care au în centru atât mecanismele de intervenție manipulatoare ale statului, cât și pe cele ale corporației: “Dacă cineva v-ar da 800.000 de euro, v-ați muta?, Cu cât v-au cumpărat votul?, Și dacă dispare un munte, ce? Statul român e handicapat, sau ce?, Ghiozdane cu RMGC?, Cât costă o deshumare?”. Toate întrebările trimit spre miza-cheie a spectacolului: unde sunt oamenii în tot ping-pongul de interese economice și cum se pot opune tăvălugului exploatării unei zone din care trebuie să-și mute morții ca să lase loc cianurii?
Nu vând nimic!
Scena cu cel mai mare potențial de confruntare politică din spectacol este Ce poți lăsa în urmă (text Peca Ștefan, regia Radu Apostol), în care un tată care suferă de silicoză avansată și vorbește cu ajutorul unui aparat – sunetele explodează în horcăieli tensionate, ca și cum în plămânii bătrânului s-ar ascunde o mină în miniatură – se împotrivește negocierilor dintre fiul său și reprezentanta Gold Corporation. Ce poți lăsa în urmă este emblematică pentru înfruntarea dintre capitalul simbolic al locului – valoarea lui afectivă – și capitalul comercial – tratarea lui ca o sursă de venit. Afirmația tăioasă a bătrânului: ”Eu nu vând! Nu vând nimic!” are o motivație clară. Pentru el, Roșia Montana e locul unde și-a îngropat soția, pe care nu acceptă s-o mute, așa cum îi propune reprezentanta RMGC, în alt cimitir. Spațiul devine arhiva emoțională a unei istorii de familie, imposibil de înstrăinat, amintind de legătura profundă cu o viață din spate, care și-a găsit liniștea și locul. Pentru bătrân, a-și muta morții e ca și cum și-ar tăia părți din corpul memoriei sale. De aici și refuzul negocierii care este, de fapt, refuzul de a lăsa în urmă o lume, refuzul de a-și lua la pachet osemintele. Pentru cea care vine să cumpere, fiecare parcelă de viață și de moarte costă și trebuie rentabilizată. Fiecare bucată de pământ care adăpostește un mort are un preț. Oamenii încă în viață și morții, casele și mormintele sunt negociate la sânge, într-o logică a cuantificării uniforme, prin care oricărui centimetru de existență de azi sau de ieri i se alocă o cifră. Contezi doar dacă devii o sumă.
După ce a fost jucat timp de câteva luni, spectacolul Roșia Montana – pe linie fizică și pe linie politică a fost programat din ce în ce mai rar, după care nu a mai fost programat deloc, motivația teatrului fiind aceea că nu ar avea public. Artitșii implicați în proiect au trimis o scrisoare directorului Teatrului Maghiar de Stat, Tompa Gábor, în care îi cereau anumite explicații. Legat de mărturiile unor spectatori împiedicați să vadă montarea, Gianina Cărbunariu afirmă: ’’am primit semnale din partea unor oameni care ne-au spus că nu au putut cumpăra bilete la spectacol pentru că li s-a spus că toate biletele erau vândute (în condițiile în care teatrul declară că nu există public la spectacol pentru că „tema nu interesează”). La prezentarea pe care am făcut-o la Roșia Montană, o tânără spectatoare din Cluj a declarat public că nu a fost lăsată să intre în sală să vadă spectacolul de la sala Studio a Teatrului Maghiar de Stat. Acest moment este filmat, avem contactele ei și ale altor spectatori care au declarat acest lucru”.
De asemenea, Gianina Cărbunariu a făcut și unele precizări referitoare la intervenția directorului Tompa Gábor în trailerul spectacolului: ’’Atunci când direcțiunea unei instituții de stat, oricare ar fi această instituție, depășește limite legale și morale în relația cu angajații, colaboratorii sau beneficiarii ei, acest lucru se numește abuz. Faptul că directorului i se pare în continuare normal să intervină, fără măcar să ne avertizeze, într-un produs artistic care nu este creația lui, ci a altor artiști, mi se pare că trebuie discutat și prezentat public. Directorul teatrului motivează această intervenție (schimbarea unei formulări în interiorul trailer-ului) ca pe o grijă a teatrului ca artiști să nu apară ( în ochii cui?)” bombastici” și „ieftini”. Această grijă paternă se numește limitarea dreptului la exprimare liberă. Artiștii au dreptul să fie patetici, sentimentali, să greșească atîta timp cît își asumă acest lucru, fără ca cineva din instituție să intervină și să „corecteze” în lipsa acordului lor. Pentru că, dacă toate spectacolele, trailer-ele, activitățile din jurul unui spectacol trebuie să poarte marca unui anumit gust care aparține artistului aflat la conducerea instituției, dacă artistul aflat la conducerea instituției intervine într-un produs care nu îi aparține, atunci ar fi normal ca acel teatru să se numească Teatrul Tompa Gábor și să facă spectacole și activități artistice numai în stilistica acceptată de acesta, dar, în acest caz, teatrul nu mai poate fi numit de „de Stat” (oricît de apreciată și premiată ar fi direcția estetică impusă de artist)”.