de Andrei Luca

Bazat pe una din cărțile lui Philippe Djian, ultimul film al lui Paul Verhoeven ia manualul de feminism și rescrie fix pe dos capitolul despre gestionarea unui abuz sexual. Intenționat inițial ca o producție americană, Elle nu a reușit să-și găsească colaboratori la Hollywood, scenariul fiind refuzat de toate potențialele actrițe care ar fi putut să interpreteze personajul principal, și anume pe Michèle Leblanc, o antreprenoare de succes în domeniul jocurilor video, cu un trecut familial controversat. În timp ce Hollywoodul a respins scenariul de teama unei narațiuni care nu se conformează normei de reprezentare a asaltului sexual, Isabelle Huppert a încercat să-și atribuie rolul încă din primele momente în care a auzit de posibilitatea unei adaptări cinematografice după cartea lui Philippe Djian.

Colaborarea dintre Verhoeven și Huppert pune la comun experiența considerabilă a amândurora în codarea unor modele feminine atipice pe marele ecran: pe de-o parte, Basic instinct (pichetat de comunitatea LGBT pentru reprezentarea incorectă politic a unei femei bisexuale) și Showgirls (care și-a câștigat reputația de film camp în parte datorită erotismului kitsch și personajului feminin conturat în tușe exagerate), pe de altă parte, multitudinea de filme în care a jucat Isabelle Huppert, care a apărut în producții semnate de regizori precum Haneke, Chabrol, Godard, Breillat sau Ozon.

Având în vedere experiența celor doi, Elle nu se sfiește să intre direct în miezul problemei: filmul debutează cu o scenă de viol în urma căreia Michèle, victima agresorului mascat care a intrat peste ea în casă, se recompune rapid, strânge cioburile, și în loc să sune poliția, comandă mâncare și-și așteaptă fiul la cină. În ciuda interpretărilor rău-voitoare care denunță drept antifeminista relația complicată care se leagă ulterior între atacator și victimă, trebuie menționat că Michèle se înarmează cu un spray paralizant, învață să tragă cu arma, ba chiar ambuschează o mașină suspectă care, într-un final, se dovedește a fi condusă de fostul soț, venit incognito să-i supravegheze casa de teama unui potențial nou atac. Ba mai mult decât atât, același spirit detectivist o face să pornească pe urmele celui care a creat o animație în care chipul ei este substituit unei victime dintr-un joc video, atacată de un mostru mitic cu tentacule. În plus, așa cum dialogul de la spital evidențiază, căsnicia dintre Michèle și Richard s-a încheiat în urma unui abuz fizic pe care protagonista l-a taxat prompt cu un divorț.

Vestea că a fost asaltată sexual este comunicată prietenilor într-un restaurant scump, intenția fiind aceea de a lua în derâdere manierele burgheziei pariziene: în timp ce chelnerul aduce sticla de șampanie la masă prezentând pompos denumirea brand-ului, Michèle le spune sec celor prezenți (fostul soț, actuala parteneră de afacere și soțul ei, respectiv amantul protagonistei) că a fost violată. Regizorul are grijă să puncteze maniera galantă a amantului de a amâna momentul deschiderii șampaniei pentru a face loc unei discuții grave despre nefericitul incident, însă Michèle, vizibil intimidată de brusca atenție, respinge pe un ton iritat întrebările și îngrijorarea sinceră din privirile tuturor. Protagonista refuză să devină o victimă sau să fie tratată ca una, având puterea de a se raporta, în aparență cel puțin, la acest eveniment ca la un oricare altul. Mai mult, într-un scurt răgaz pe care îl are alături de fostul soț înainte de cină, Michèle citează un mesaj anonim primit de la agresor, reiterându-l într-o întrebare adresată fostului partener de viață: „Richard, ai spune că sunt strâmtă pentru o femeie de vârsta mea?”. Dacă mesajul agresorului către Michèle fusese scris cu intenția de a o speria și de a atenta încă o dată la demnitatea ei, reluarea replicii într-un context diferit anulează întreg conținutul amenințător al sms-ului anonim și trivializează un episod traumatizant, cimentând în același timp un raport de superioritate al protagonistei față de Richard.

De asemenea, probabil ar trebui menționat că în întreg filmul femeile au un ascendent asupra personajelor masculine. În Elle, bărbații sunt părăsiți, luați înapoi, făcuți minge de ping-pong între relații, ținuți sub papuc, dați afară din casă, întreținuți sau compromiși. Richard este un scriitor ratat a cărui actuală iubită l-a confundat cu alt scriitor cu un nume de familie similar, fiul lui Michèle este dominat de actuala prietenă și întreținut financiar de părinți, angajatul de încredere al lui Michèle este expus drept impostor și lăsat la propriu cu pantalonii în vine, iar amantul lui Michèle, respectiv soțul partenerei de afaceri, este părăsit de amândouă, atitudinea lui macho găsindu-și sfârșitul în alcool.

Situațiile comice ale filmului descurajează elanul identificator al spectatorului și reușesc să izoleze protagonista drept un caz particular, nu un exponent al femeilor care trec printr-o astfel de experiență traumatizantă. Verhoeven are grijă să ferească personajul principal de orice clișeu, ținând departe povestea inclusiv de efectul aplatizant al unui scenariu despre răzbunare. Folosind tropi narativi și stilistici din mai multe genuri cinematografice (comedie, dramă, thriller), regizorul reușește să creeze o poveste particulară, care respinge potecile bătătorite ale narațiunilor despre modul în care se poate gestiona un viol.