De Dinu Guțu

Acum vreo două luni solistul de la Sleaford Mods, Jason Williamson, a fost anunțat că nu mai poate vota la alegerile pentru conducerea Partidului Laburist din Marea Britanie, după ce l-a făcut ”posing cunt” într-o postara publică pe Dan Jarvis¹, un candidat la parlamentare. Williamson cântă despre condiția clasei muncitoare și inegalitățile sociale din Anglia. A intrat la laburiști pentru a-l susține pe Corbyn. A rămas să facă politică la microfon și nu prin partide. De asta am plăcerea să mă opresc pentru câteva rânduri și să scriu dintr-o perspectivă politică despre ultimul album al trupei Sleaford Mods: Key Markets.

Rețeta e simplă, domnul Williamson e cu versurile, Andrew Fearn cu muzica. La nivel de gen sunt destul de greu încadrabili, având elemente de electro, hip-hop sau punk, un critic numind treaba asta „pugilistic-post-punk style bass” (Mark Fischer, The Wire). Prin numele său trupa se autodefinește mai degrabă ironic ca și ”mods”. Cu excepția asumării condiției de clasă muncitoare, puține lucruri din stilistica și din estetica acestoara au legătură cu subcultura care ultragia Anglia la sfârșitul anilor 60. Acești modși postmoderni, vin mai degrabă pe filiera bătrânilor punkiști John Cooper Clarke și Mark Smith puși pe subiecte mai recente, care seamănă cu cele ale lui The Streets sau Half Man Half Biscuit. Dincolo de estetic, băieții sunt mai degrabă o trupă de post-punk, în primul rând pentru spirit avangardist, vers caustic și asumat politic.

Versurile joacă între ambiguitatea unui beatnik care conversează cu un lad de cartier; Jason înjură mult, și e greu să distingi cu exactitate de pe ce poziție de putere cântă. Abundă un soi de flux dadaist al conștiinței acestuia, fiecare vers necesitând o audiție cu încetinitorul, odată pentru accentul și slangul de Midlands a lui Williamson și apoi pentru că acesta trece destul de abrupt de la un motiv la altul.

Key Markets are totuși consecvență, și poate fi rezumat prin celebrul ”No Future„ pe care-l urla Johnny Rotten la sfârșitul anilor 70, parcă prevăzând venirea lui Thatcher. De data asta, pesimismul celor de la Sleford Mods e legat de efectele crizei, de austeritate și de decăderea clasei mucitoare în Marea Britanie. ”It is it right to analyze in a general sense the capital machine/ Its working and what they mean?” (Face to faces) este una dintre cheile de înțelegere a ceea ce fac Modșii: capitalismul trebuie chestionat! Pe de altă parte critica nu vine pe-o filieră intelectualist-culturalistă, cu performanceuri elitiste ori citate din Deleuze, ci mai degrabă pe-o filieră Oi! Punk, Williamson fiind un ins din popor, un ”average blue collar”, unde call center-ul este noua fabrică, așa cum își descrie acesta condiția.

Albumul abundă în ironii stilistice. De exemplu, ”Live tonight” începe cu un cântec de galerie, ce amintește de scandările din Quadrophenia, un fel de voce a stăzii pe care Jason și-o asumă fără prea multă modestie: ”still some out there who believe in the lie of work till you die, of Sundays apple pie, death waits for every man!”

Atunci când nu e nihilist sau un înfuriat, Jason e ironic: ”Dead will fall, no one’s bothered/ You’re trapped, me too/ Alienation, no one’s bothered” (No one’s bothered). Bronx in a six este prima piesă de pe album care intră tare ca un strigăt de furie de trei minute. Vizați sunt parveniții middle class: ”Just like you with ya Maharishi shoulder bag/ Walking the strip like you fucking own the path/ You wonder why you got no mates?/ You pretend to be proud of ya own culture/ Whilst simultaneously not giving two fucks about ya own culture/ What culture? Fuck culture”. Ca-ntr-un manifest strigat la o portavoce, acesta condamnă ”trădarea” cauzei clasei muncitoare pentru ”Clean white tiles, a view to the garden, a room with a poo”, adică comodificare și pseudo-emancipare prin acces la consum. Referința la ”apărarea propriei culturi” este cel mai probabil un atac la direcția naționalistă și conservatoare de a argumenta lucrurile în privința imigrației sau a globalizării, în general.

O altă temă recurentă este poziția de inferioritate pe care și-o asumă clasele de jos. Deși unele versuri sunt inspirate sau parafraze din Marx, Jason este mai degrabă fatidic și împăcat cu soarta underclass-ului: ”Silent dreams are a blag on time/ They get away with the worst crimes/ You fall fast in a void of pain/ Only to remember that you still remain” (Silly me). Vampirismul clasei de mijloc în a imita și poza în masculinitatea și dress code-ul subculturilor de odinioară este condamnat în Cunt make it up: ”Wannabes never change/, it’s the wannabe show/ And you always wanna be the same, posy shit/ And leather jacket, motorbikes from the 50’s/ You live in Carlton² you twat”.

Sleaford Mods lovesc în plex capitalismul ca întreg: ”New build, new bricks/ New methods, old tricks”, comparând viața într-o astfel de lume ca un jaf al rutinei zilnice: ”This daylight robbery is now so fucking hateful/ It’s accepted by the vast majority/ In chains years from now”. Versul ”Passive articles on political debate/ Its implications are fucking meaningless, mate” vorbește despre hoaxul de pe ecranele televizoarelor care legitimează clase întregi de inși aflați la putere și al căror ”dezbateri” nu influențează și nu dau vreun sens vieții de zi cu zi a celor de jos. După Jason, sistemul marelui capital e-n tot și-n toate; ne lovește și ne condamnă la delir: ”He’s still with us/ In our arses, in our food, in our brains and in our death/ In our failure to grab hold of what fucking little we have left/ We have lost the sight and in the loss of sight/ We have lost our fucking minds, alright/”.

În In quite streets, refrenul ”That’s the angle” fotografiază neromanțat și fără floricele străzile prea liniștite ale claselor de jos, al ”nowhere money in nowhere land”. Jason folosește o metaforă mișto când vorbește despre cum se vinde forța de producție. Acesta compară ziua de lucru a muncitorului cu vinderea viselor, a sufletului dar făcând-o prin infantilizare, ca la programul unei creșe: ”We put our souls in nursery for the day/ Pick ‘em up after work, take ‘em home/ Try ‘n get ‘em in bed tucked up before 10 o’clock”. Într-un final suntem ”the wooden horses on wooden race courses at fairs”, pe de o parte prinși într-o capcană ca niște hamsteri, într-o roată care se rotește absurd, pe de alta, suport pentru ”lumea carnavalului, a spectacolului” a celor care-și permit caruselul și stau pe spinările noastre.

Williamson, așa cum declară într-unul din interviuri, nu este un adept al ”cântecului perfect”, deci al esteticului hitului atunci când vine vorba de scris piese, din cauza asta pentru un ascultător de produse bine ambalate, Key Market s-ar putea să sune dintr-o bucată, ușor improvizat și absurd pe alocuri. Beatul lui Fearne este auster și fără nici un fel de jonglerii, trimițând ascultătorul spre vers: ”Good, I fuckin’ laugh like fuck at ya wannabe labels, shoots on location/ Cut blokes in stables ra, ra, ra” (Bronx in a six). Totodată versul este și un statement despre ce-ar trebui să fie muzica, evidentă fiind critica lui Jason la comodificarea produsului artistic. ”Radio edit, oh it’s so nice” este totodată o aluzie la lipsa temelor importante din distribuția media, a îmburgheziirii și neutralizării politice absolute a culturii pop. Desprinderea de pozitivismul și spiritul catchy al brit-popului nu este doar stilistică ci și personală: ”Spitting out fine cheese made by the tool from Blur³/ Even the drummers a fucking MP⁴, fuck off you cunt, sir/ Die trying whilst the others just live lying/ Rife all polish, no strife” (Rupert Trousers).

Unele dintre puținele critici care pot fi aduse albumului e că are infuzii destul de mari de testosteron și tratează pedant temele crizei, dar o face mai degrabă din perspectiva metropolei, a felului în care se simte la Nottingham ori la Londra, și nimic despre criza lumii la periferie.

Dacă ar fi să comparăm cu proiecte hip-hop locale care ori par a fi o reinventare cool a Cântării României (de tipul Subcarpați), cu albume întregi ce vânează din complexe de inferioritate ”cocalari” și inculți ori albume de hip-hop naționalist și xenofob care împânzesc ”undergroundul” nostru, Key Markets ar trebui fără îndoială ascultat. Și nu contează dacă o faci ca refugiu ori pentru că simți că-i necesar să dai în cei care au puterea. Key Markets este mărfă rară în industria muzicală de astăzi, și pentru cine ascultă e un manifest la rupt lanțuri. Să-l ascultăm pentru că-i mișto, și pentru că nici la metropolă nici în colonii, nu se-anunță prea mult soare.

http://https://www.youtube.com/watch?v=dEYYI1ii0AU