de Alexandra Oancă

Programul „Capitală Europeană a Culturii” [CEaC] este o afacere costisitoare, cu CEaC recente care (fără a calcula infrastructura, renovările, muzeele şi alte construcţii) au costat de la 20 milioane de euro până la mai mult de 80 milioane de euro (Comisia Europeană, 2014). În timp ce majoritatea oraşelor CEaC cheltuie în medie 40-60 milioane de euro numai pe programul cultural şi 105 milioane de euro pe proiectele de infrastructură aferente, Comisia Europeană oferă doar 1.5 milioane de euro oraşului câştigător, iar plata acestui premiu „Melina Mercouri” este condiţionată. Având în vedere că Uniunea Europeană contribuie cu mai puţin de 2% din finanţarea totală generată pentru CEaC¹ (Palmer, 2014), actorii locali trebuie să găsească alte surse de finanţare, de la autorităţile naţionale, regionale şi municipale, din sectorul privat, şi să încerce să acceseze fonduri structurale şi culturale UE.

De asemenea, aplicaţia pentru titlul de CEaC reprezintă în sine o afacere tot mai costisitoare, 1.5 milioane de euro fiind considerată suma minimă necesară pentru a intra în licitaţie/concurs în anul 2011. În competiţia pentru titlul de CEaC, actorii locali consumă resurse uriaşe (bani, energie, munca angajaţilor etc.) pentru a câştiga un titlu incert, care vine cu un premiu mărunt oferit de Comisia Europeană şi cu beneficii îndoielnice. După cum trag concluzia cercetătorii Horne şi Manzenreiter, „prognoza beneficiilor (aduse de mega-evenimente) este aproape mereu greşită” (2006:7). Iar mega-evenimentele şi alte proiecte de amploare par a aparţine unei „lumi a fanteziei, cu costuri subestimate, beneficii supraestimate, impact de mediu subestimat şi dezvoltare economică la supra-preţ” (Flyvbjerg 2005:1). În ciuda controverselor şi dezacordurilor legate de beneficiile sociale şi economice ale candidaturii la titluri şi ale găzduirii de mega-evenimente, atracţia pentru a candida şi a găzdui mega-evenimente nu pare să scadă. […]

(San Sebastian, 2016)

În plus, candidaturile pentru astfel de titluri se fac adesea cu sume uriaşe din bani publici cheltuiţi în mod netransparent. Deşi „sume mari din bani publici se cheltuie pentru a obţine dreptul incert de a găzdui evenimente” (Pomfret et al., 2009: 3) şi deşi procesul de aplicaţie pentru titlu este marcat de lipsa responsabilităţii şi transparenţei, mişcările şi grupurile de rezistenţă sunt fie absente, fie mici şi fără succes. Când acestea totuşi există, contestarea, rezistenţa şi protestul par a fi inutile şi incapabile de a opri candidatura sau de a îi schimba direcţia în mod semnificativ. De ce rezistenţa la şi contestarea mega-evenimentelor nu au mai mult succes? De ce critica la adresa candidaturilor şi mega-evenimentelor nu dă mai multe rezultate? Sau, altfel spus, de ce candidatura pentru mega-evenimente este atât de seducătoare? Cum şi de ce au ajuns mega-evenimentele să fie dominante?

[…]

Deşi studiile urbane critice consideră şi unele chiar dovedesc faptul că mega-evenimentele servesc în principal intereselor elitelor şi grupurilor de putere, şi că principalele efecte se reflectă în ascensiunea intereselor elitelor (de exemplu, prin industria turismului, prin industria construcţiilor şi imobiliarelor), nu este complet explicată susţinerea largă şi entuziastă de care se bucură mega-evenimentele, nu doar în rândul elitelor ci şi dincolo de cercurile lor, printre „birocraţii din linia întâi” [asistenţi sociali, personal didactic, poliţişti etc. – n.tr.], funcţionari publici/ angajaţi ai primăriilor şi în rândul populaţiei.

Pentru a înţelege mai bine raţiunea competiţiilor şi candidaturilor pentru astfel de titluri, este important să explorăm dinamicile socio-culturale şi emoţionale legate de candidaturi, „lumile sociale” (Shore, Wright and Pero 2011) ale actorilor decidenţi implicaţi în competiţie, valorile şi opiniile lor, practicile şi procesele lor de atribuire de semnificaţii, modurile în care îşi conceptualizează „lumile”. Atât pentru elite, cât şi pentru intelectuali (şi pentru alţi oameni), mega-evenimentele par a fi instrumente pentru construcţia simbolică a comunităţii, valoarea şi semnificaţia lor provenind din natura lor promiţătoare, din potenţialul lor, şi nu din utilitatea lor propriu-zisă. Ca „simboluri”, mega-evenimentele permit cetăţenilor oraşului, „birocraţilor din linia întâi” şi anumitor intelectuali (artişti locali şi operatori culturali) să ia parte, într-un mod extrem de limitat, la o comunitate dezirabilă şi să consimtă la producerea de lumi-imaginare şi fantezii, inerente candidaturilor pentru mega-evenimente.

[…]

(I)mobilizarea Europei: referinţe şi oraşe-model în producerea identităţii europene

O parte importantă a infrastructurii informaţionale construite în jurul politicii CEaC constă în crearea şi circulaţia de modele, referinţe şi „best cities”. Candidaturile pentru mega-evenimente funcţionează prin sisteme de comparaţie, învăţare şi generarea de reţele între actori urbani şi decidenţi în politici publice. […] Actorii implicaţi în politici urbane nu folosesc aceste referinţe, modele, „best cities” şi studii într-un mod sistematic, consecvent, ci într-un mod neconsecvent şi dezarticulat. […] Mai mult, actorii implicaţi în politicile urbane asamblează aceste informaţii fără a cunoaşte în profunzime oraşul sau studiul de caz pe care îl folosesc drept referinţă; au adesea greşeli şi scăpări în abordarea diverselor oraşe-model, pe care le confundă uneori între ele şi le tratează ca aproape interşanjabile. „Oraşele-model” şi antonimele lor sunt amintite şi utilizate doar ca slogan, ca reprezentare, pentru emoţiile şi senzaţiile pe care le evocă; în mod similar, studiile şi rapoartele sunt amintite şi utilizate doar ca justificare, ca instrument de legitimare, pentru prezumţiile de la care pornesc (sau pentru confirmarea prezumţiilor decidenţilor în politicile urbane, despre beneficiile mega-evenimentelor şi strategiilor de redezvoltare urbană). De exemplu, înainte de construcţia muzeului Guggenheim, Bilbao este imaginat [în rapoarte – n.tr.] ca un oraş din secolul al XIX-lea, trecând prin apăsarea şi apoi declinul revoluţiei industriale, plin de furnale şi fum. Iar după deschiderea muzeului, ca basmul şi fantezia unei metropole curate şi strălucitoare. Acest mod de a imagina şi de a folosi „oraşe-model” are un impact clar asupra planificării şi politicilor urbane.

[…]

Traducere din engleză de Ioana Florea

*Citiți materialul integral în numărul 15 al G.A.P.: Capitale Europene ale culturii în contextul politicilor economice și culturale ale UE, care va apărea în octombrie